miercuri, 30 decembrie 2015

Branding cu laserul pe carnea moale ca o poftă

Cyberpunkul a fost un curent literar SF care a înflorit la începutul anilor 80 și și-a avut momentul său de glorie cam vreo 10 ani, pe toată durata acelui deceniu obsedant pentru unii, ziditor pentru restul umanității non-comuniste.

Printre mulții săi tropi care au devenit zilele astea stereotipuri aproape banale, monedă curentă de vorbe șmechere folosite de pufoșii tehnofili, e o frază care se potrivește perfect cu articolul de mai jos: "the Street finds its own uses for things".

Îmbinarea dintre tehnologia înaltă și motivațiile joase (petty crime & theft, greed, leisure, sex & other types of dirty fun) e una din constantele literaturii cyberpunk din anii 80, devenită între timp și o constantă a vieții de zi cu zi din gloriosul Anno Domini 2015.

Consumul ostentativ, produsele exorbitante și puternic perisabile folosite drept markeri de status, comportamentul destructiv, perseverența comercială îmbinată cu tactici de guerilla, criminalitatea care îmbibă textura socială, îmbinarea dintre biologic și tehnologie, toate le regăsiți în acest veritabil subiect de cyberpunk contemporan: scoicile de fițe Gillardeau furate pentru profit, identificate datorită faptului că au fost marcate cu laserul și devenite subiect de știre senzațională.

Trăim în viitor și încă nu știm. Pufoșilor care sînteti voi pufoși și nu știți cum sînteți năpădiți de ficțiune cum e năpădit cîinele de rîie și secția de votare de tinerii frumoși și sălbateci.



* * *

Les huîtres Gillardeau volées étaient marquées au laser
29 décembre 2015

LE DÉTAIL QUI CHANGE TOUT - Les malfaiteurs ne se doutaient pas que les huîtres étaient marquées au laser...

Le célèbre producteur d'huîtres Gillardeau s'est fait dérober entre 2 et 3 tonnes de coquillages dans le bassin de Marennes-Oléron (Charente-Maritime), un vol mis au jour grâce au marquage laser des coquilles de ces huîtres "spéciales".

Le laser pour faire face (à la base) à la contrefaçon. Les responsables de l'entreprise, située à Bourcefranc-le-Chapus, n'avaient pas remarqué le vol, vraisemblablement commis avant Noël. Ils auraient appris les faits ces jours-ci par un négociant surpris de trouver dans ses stocks des huîtres Gillardeau, reconnaissables grâce au "G" gravé au laser sur la coquille, un procédé mis en oeuvre depuis l'an dernier par Gillardeau pour lutter contre la contrefaçon, en Chine notamment.

Le vol d'huîtres, une habitude à Marennes-Oléron. Le volume dérobé représenterait une perte d'activité d'environ 30.000 euros, selon une source proche de l'enquête. La direction de Gillardeau n'avait pu être jointe mardi matin. Le vol d'huîtres est un phénomène récurrent à cette période de l'année dans le bassin ostréicole de Marennes-Oléron, le plus important d'Europe. Pourtant gendarmes, mais aussi professionnels, accompagnés de gardes jurés et équipés de caméras de vidéosurveillance, organisent des rondes quotidiennes pour lutter contre ce fléau. Avec un succès certain, car depuis 2011, le volume d'huîtres volées a été divisé par trois : 69 tonnes la première année, 18 tonnes en 2012, 10 tonnes en 2013 et 2014. 2015 devrait s'achever sur le même tonnage.




. Citeste tot...

Cînd vin alegerile?



. Citeste tot...

luni, 28 decembrie 2015

Postermania: Beloe solntse pustyni (1970)



. Citeste tot...

duminică, 27 decembrie 2015

Vin alegerile!



. Citeste tot...

joi, 24 decembrie 2015

Ce oameni. Ce întîlniri.

Azi a fost ziua întîlnirilor.

Mai întîi la stop, chiar el. Colega de pe scaunul din spate exclamă, fiind chiar nas în nas cu el: “Auzi, ăsta nu e el?” Chiar el era. Într-un Volvo. Se uită urît la mine, cu sprîncenele alea ale lui. Mă uit și eu urît la el. Ne vedem fiecare de volanul său, incremental. Minima automobilia.

Pe urmă, cînd parchez mașina și mă dau jos, chiar el. Altul, evident. Dar tot din zona aia. Tînăr, pișpiriu, neașteptat de pișpiriu pentru cît de leu e din vorbe, imberb și cu dînsa de mînă, o subțirică elegantă. Mă apucă greața, furia, scîrba. Ce zi! Și pe ăsta mi-l scoți în cale, Doamne?

Mă uit urît la el, fix în ochii lui, apropiindu-mă cu mîinile în buzunar și cu gulerul ridicat. Inițial încearcă să-mi susțină privirea. Eram însă atît de șucărit, cred că mă uitam cum numai la Cristian Preda m-am mai uitat pe vremuri, încît bate în cele din urmă galeș din pleoape, ca o turturea, înghite în sec și mă salută. Auzi tu: mă salută! Ce tupeu! Cîtă atitudine! Cu glas pierit, din buze, în șoaptă. Cred că era ferm convins că-i frig una în freză și m-a salutat să nu-l bat.

L-am salutat din cap și am trecut mai departe. Pufoșii ăștia. Tari în clanță, dar fricoși cît cuprinde pe persoană fizică, cînd dau nas în nas cu kaghebiștii care vînd țara la ruși. O turturea. Un dobitoc.

Mai încolo, în holul hotelului, chiar el. Chiar ei, de fapt. Alții, evident. La o cafeluță. Îi salut, stăm de vorbă cinci minute, ca kaghebiștii. „Ce mai faci?” “Cum mai ești?” “Mai poți?” “Cum de mai reziști?”

“Ai auzit?”, întreabă celălalt, ăla al doilea. “S-a mutat la Burci”. Rîdem toți. Cum dracu o suporta-o ăla, nu știm. Evident că întrebarea următoare vine firesc. Mă întorc spre el. “Auzi, da’ tu cum naiba ai suportat-o?” “Da’ ce, crezi că eu am suportat-o mai ușor?” “Cît ai stat cu ea?” “Doi ani”. “Aha, înțeleg. Deci ești totuși om normal”.

Ce lume. Ce oameni. Crăciun fericit, pufoșilor :)



. Citeste tot...

marți, 22 decembrie 2015

Din îndepărtatul București, din locul unde nici măcar...

Din îndepărtatul București,

dintr-o galaxie îndepărtată, far far away, de acolo de unde nici întristare nici suspin nu e, ci doar isterie și multă multă multă ură este, chiar și cînd Star Wars tocmai și-a zvîrlit năvodul de iluzii asupra noastră,

din locul unde nici măcar cîini vaganbond de comunitari nu prea au mai rămas, cred că i-au cules pe toți, sigur ne vom întîlni cu ei zilele astea într-o formă modificată, prelucrată, ambalată, nu e cîine cum e porcu, nici soartă cum ți-e norocu,

din acest loc care face de rușine Ankh Morporkul și Gothamul și chiar și Calcutta, pardon, acum îi zice Kolkata, n-avem noi Batman, dar îi avem pe Piedone, pe Oprescu și mai ales și mai ales pe Bușoi, waw! kaboum! Bang! Buuuum! Aaaargh!!

din acest loc de unde nu se întrezărește Telega nici dacă mă urc pe bloc, nu e ca pe vremuri, te urcai pe Leu și vedeai Bucegii într-o zi de-asta senină, nici nu-ți dădeai seama că stai cu picioarele pe umerii înaintașilor, pe sfintele idealuri întinate ale lui Ștefan Gheorghiu, ehe, ce vremuri, studenție,

din acest loc de unde totuși Telega este întotdeauna în inima noastră, mai ales primăvara, iarna totuși mergem la schi, da? zice că e totuși zăpadă în Valea Soarelui,

din acest loc asediat de cozonaci, de sondaje, de gi-uri unele curate, altele încă nespălate, de cărți, bolovani, copii și alte expresii ale existenței mele,

din acest loc din proximitatea spațio-temporală a nevestei și copiilor mei, de unde pînă și eu mă simt acasă în asemenea momente deosebite, deci unice, de tip Kodak moment, click clack clock, să sperăm că s-a salvat,

din acest loc pe care mulți îl consideră iad, dar și mai mulți îl consideră “acasă”, iar și mai și mai mulți se chinuie să vină aici, să vază și ei cu ochii lor de ardeleni moldoveni olteni și alți dobrogeni ce gust are iadul proaspăt, ce-or fi găsind ardelenii la București, zău dacă înțeleg, și totuși sosesc aici cu hoardele,

din acest loc de unde soarele lucește de parcă e primăvară, pufoșilor, nu Ajunul Crăciunului, s-a-ntors lumea cu fundul în sus, încălzirea globală, pufoșilor, să fugim, ne mănîncă!,

de aici din acest București de aramă și de fiere și de soare bolnav de iarnă, din marginea solstițiului,

vă doresc să fiți limpezi la cap cum e capra neagră atunci cînd sare peste jgheanțul de stîncă,

să fiți liniștiți ca puiul de cîine cînd doarme și oftează prin somn,

să fiți aprigi și viteji și necruțători și perfecți în violența și viclenia voastră precum buburuza cînd aleargă puricii de plante să-i sfîșie cu mare sfîșiere și cruzime,

să fiți înțelepți precum hipopotamul care înțelege că altceva în afară de hipopotămeală nu e cazul să existe pe lumea asta,

să fiți frumoși precum calul în goana galopului,

să fiți primejdioși precum calul în goana galopului,

să fiți tineri precum broaștele țestoase care trăiesc cel puțin o sută de ani, dar ele tot adolescente rămîn în sufletul lor de dinozauri eșuați,

să fiți iubiți cum se iubesc lebedele și gibonii, pînă la moarte,

și mai ales să fiți fericiți și triști și senini și fără de iluzii, așa cum sînt eu acum, fericit și trist și senin și fără de iluzii, cînd mă gîndesc la toate aceste animale și-mi dau seama cît de departe sîntem de ele.

Sărbători Fericite, pufoșilor! Să fiți oameni. Măcar cîteva zile.



. Citeste tot...

vineri, 18 decembrie 2015

Vin alegerile!



. Citeste tot...

Vin alegerile!



. Citeste tot...

joi, 17 decembrie 2015

Vin alegerile!



. Citeste tot...

miercuri, 16 decembrie 2015

Oile, această dialectică istorică

În secolul 19, în America, îndeosebi în Texas, a fost trosneală mare, cu puști, pistoale și alte victime, între forme deosebite de creare de plus-valoare și plus-calorie animală. Adicătelea între oieri și văcari. Pe drepturile de păscut. Pe sursele de apă. Multe din aceste tensiuni le-ați văzut glorificate și transformate pîna dincolo de recunoaștere în filmele cu cowboy. Pac pac, bum bum, you’re dead, Clint.

Fix și la fel zilele astea la noi, în Republica Balcanică Isterică România, doar că încă nu s-au făcut filme cu cowboy vîlceni pe această temă. Tensiunea dintre producătorii agricoli de plus-valoare vegetală, grîu, rapiță, alea alea, semănăturile păscute iarna pînă la distrugere de către producătorii agricoli de plus-valoare animală, adică de către ciobanii care știm cu toții că ciobanii e orice, doar fete mari nu e ei cînd le intră în cap că fac ce vor.

În secolele 17-18, în Anglia, a fost la fel trosneală mare, între marii proprietari, care doreau optimizarea aceleiași productii ovine, cît mai multă lînă pe unitatea de suprafață, și micii proprietari, amărîții fără de putere care se vedeau astfel dați afară de pe bucata lor de pămînt ce le asigura subzistența, dar stătea în calea progresului de consolidare funciară ("enclosure"). Nobilii au cîștigat pînă la urmă, că de-aia sînt ei nobili, să fie aroganți și să aibă săbii și să aibă privilegii, să dea cu sabia și cu legea cum vrea muschiul domniei sale.

Unii spun că acest fenomen a fost unul din principalele cauze ale proceselor de urbanizare și industrializare, alimentînd orașele cu forță de muncă ieftină, care nu mai deținea nimic altceva în afară de propria persoană și de mult timp disponibil și de disperarea de a nu muri de foame. Marx, acest teoretician al rolului oii in societate.

Fix și la fel precum zilele astea la noi, în Republica Isterică Balcanică România, unde iată că se confruntă interesele divergente ale moșierilor de pămînt și ale moșierilor de oi.

În secolele -10, -7,-2, 2, 5, 7 9, 11, adică în toate secolele de la Ramses și de la Moise încoace, în diverse părți ale lumii am tot fost martorii tensiunii dintre producătorii agricoli de plus-calorie vegetală, planta, rîul, ramul, grîul, orzul, orezul, cu nevoile lor specifice, sedentare, să punem, să plantăm, să udăm, să așteptăm, să avem grijă de ceva care nu se mișcă, dar crește, și producătorii agricoli de plus-calorie animală, oaia, calul, capra, vita, mongolul, tătarul, mezii, perșii, turcii, celții, cu nevoile lor specifice, mișcătoare și năpăditoare, să avem grijă de ceva care dacă nu se mișcă, nu crește.

Fix la fel precum zilele astea la noi în RIBR (Republica Isterică și Balcanică România). Oile merge, grîul ba. Transhumanța nu are frontiere, oaia paște (și) iarna.

Pe lîngă aceste tensiuni între diversele forme de producție ale modernității, această eficiență aspră a lui mai mult, mai repede, mai eftin, iată ca suplimentar în tot acest scandal recent avem și muguri ai tensiunii modernitate materialistă vs post-modernitate post-materialistă, societate industrială vs societate post-industrială. Leisure vs Toiling.

Pe de o parte vînătorii hedoniști și aroganți și cu putere de lobby la legislativ, cu suficiente resurse la îndemînă încît să trateze natura și pășunea și ursul și veverița și celelalte animale ale pădurii din punct de vedere al nevoilor lor post-materiale. Mai o distracție. Mai un pac pac poc poc. Mai o blană de urs trofeu. Mai niște cîini de vînătoare. Mai un chiolhan după ce au belit corola de minuni a lumii.

Pe de altă parte ciobanii industriași și aroganți, care în poiană, pășune, cîine, veveriță, urs, lanul de grîu și în alte mijloace fixe nu văd decît un mod ciobănesc de a-și atinge scopul: țării cît mai multe oi, și pe cale de consecință buzunarului cît mai multi bani. Și care înlocuiesc priceperea vicleană și burghezo-moșierească de lobby la legislativ cu priceperea ciobănească și proletară de a veni în fața Parlamentului și de a se bate parte în parte cu jăndarii și de a lua cu asalt Casa Poporului, spre disperarea parlamentarilor și a funcționărimii asaltate înlăuntru (am fost ieri acolo, am văzut cu ochii mei frica pe fața lor).

Iată astfel cum zilele astea ni se perindă prin fața ochilor istoria în plină desfășurare. Întruparea necesității și dialecticii istorice, cum ar zice pufosul de Marx, care zău dacă înțeleg de ce n-am fost arestat deja pentru că-mi permit să fac referire la el în această societate anti-comunistă care n-a înțeles nimic nici din Marx, nici din criticii săi.

Depinde de noi cum privim istoria și cum o înțelegem și dacă o înțelegem sau doar ne ducem după fenta propagandei și manipulării ieftine.

Iata mai jos o posibilă explicație cît se poate de materialist istorică a zbaterilor din zilele astea, a izbirii de interese din spatele manifestației ciobanilor. De fapt, ciobanii nu prea mai au voie să dea iarna iama cu oile în terenurile agricole, să pască cum vrea bîta și sarița lor.

Restul e brînză barză viezure mînz. Și un pic de zer TV.

* * *

Rezistența Urbană: Industria oieritului generează exporturi de 150 de milioane de euro. Vapoare întregi de berbecuți pleacă din România către țări arabe care mănâncă carnea de oaie, literalmente, pe pâine.

Dacă n-ar fi niște restricții la export pentru unele boli ovine (mai ales către Turcia, cea mai mare destinație pentru oile noastre), exporturile ar fi pe la 300 mil. euro.

În total, cu consumul intern, prelucrarea lânii, etc. industria oieriului poate genera pâna la un miliard de euro venit.

O bună parte din oi sunt deținute de un grup mic de antreprenori care se scaldă în bani.

Cel mai tare sunt incomodați de prevederea care nu îi lasă să pască oile primăvara, din decembrie până în aprilie. Dacă ar fi lăsați, oile ar călca în picioare răsadurile de ierburi și ar lăsa pământul sterp.

Câinii sunt altă problemă. Da, 3 câini este un număr ridicol de mic, dar când ai 30 de câini la 2.000 de oi poți fi sigur că fauna din zonă o încasează. Cu mai multe turme pe un versant impactul asupra animalelor sălbatice este serios.

Acum poate înțelegeți cam cine a trimis la Parlament lobbyiștii violenți deghizați cu șube și căciuli care au dat buzna peste aleși și au făcut un show PR pozând în victime fără ajutor. Și culmea, lumea le-a oferit toată compasiunea!


* * *

De citit neapărat și acest articol, tot al celor de la Rezistența Urbană, despre mecanismele economice din spatele recentelor manifestații ale ciobanilor. Cum ar spune orice consultant de imagine: follow the money. It’s the money, stiupid!



. Citeste tot...

luni, 7 decembrie 2015

Vin alegerile!



. Citeste tot...

vineri, 27 noiembrie 2015

Vin alegerile!



. Citeste tot...

miercuri, 25 noiembrie 2015

Aoleu! Să vezi că începe!

Zilele astea, lumea se împarte simplu: între cei care cred că începe războiul și cei care cred că nu. Evident că mai e și o a treia parte, a much better informed one, care știe că războiul a început deja. Dar aia nu intră în categorisirile sociologice, în structurările statistice. They are just the few ones that matter only in the rooms full of smoke. Ei nu se pun la socoteală, pentru că ei fac socoteala.

E vorba, bineînțeles, nu de orice fel de război. Mai mereu avem un “orice fel de război” în desfășurare undeva într-un colț al lumii. E vorba despre Războiul cu R mare de la R Rățușcă Rău_mi-e_frică. E vorba de Războiul Mondial. Al treilea război mondial. Ăla mare. WW3. Ăla mare și rău, din care s-ar putea să nu scăpăm. Să nu mai scape nimeni.

Incidentul foarte recent cu avionul rusesc (ptiu! era să scriu “sovietic”; old habits die hard, cum ar spune Tarkovski) dă un și mai mare sens de urgență acestei teme de dezbatere. Avem, din păcate, o premieră nefericită. E prima dată cînd un stat NATO atacă de manieră cît se poate de explicită o capabilitate militară non-trivială a unui alt stat important din punct de vedere geostrategic. În cazul de față Rusia, the good ol’ classic foe of NATO since it all began back în 1950 something.

Spun “capabilitate militară non-trivială” pentru că în acest eveniment au fost implicate elemente semnificative (și puternic simbolice) ale forțelor armate respective. Nu a fost “doar” o “simplă” trosneală diplomatică din vorbe. Sticks and stones can break my bones, but words do me no harm. Nope. Nyet. Nu a fost nici “doar” o “simplă” mermeleală proastă și naivă între niște pifani proști și naivi, dotați cu niște pocnitori de arme simple.

A fost un ditamai avionul de vînătoare, unul din vîrfurile de lance tehnologică ale proiecției puterii militare a unui stat, doborît de un alt ditamai avionul de vînătoare. Milioane de dolari ori de euroi și milioane de ore-muncă investite în ele și milioane de unități de energie distructivă care au fost făcute praf de o unitate militară echivalentă. Complicat. Semnificativ. Important. Simbolic.

Dacă îi zicem “incident”, deja forțăm rău sensul acestui cuvînt. Sau poate prin folosirea lui avem cumva dorința magică de a modela realitatea în jurul cuvintelor. Poate dacă folosim cuvinte moi, blînde, punctuale, atunci poate și realitatea va rămîne moale, pașnică, pufoasă. Doamnă pom, a fost “doar” un incident. Vă rog eu, doamnă pom: să nu înceapă războiul. A fost “doar” un incident.

Dincolo însă de wishful thingkingul nostru, de pledoaria noastră către Doamna Pom care ne îndeplinește toate dorințele, Doamnă Pom, vă rugăm noi să nu înceapă războiul, uite, folosim cuvinte moi, pașnice, întrebarea rămîne la fel de puternică. Începe sau nu începe?

Acest incident nu cumva este și el la rîndul lui vîrful de lance al unei chestii mult mai mari și mai rele și mai nemernice care stă să se prăvălească asupra noastră? Sau rămîne la stadiul de incident, ceva punctual, contingent, containable? Este el trîmbița Apocalipsei, a portent of things to come? Sau doar un plouf în băltoaca fluxului de evenimente care azi reprezintă tot, mine nu-și mai aduce aminte nimeni de ele?

Tendința, dacă este să ne rotim privirea roată împrejur și să ne uităm prin opinia publică, fie ea structurată și pertinent-competentă-cea-mai-foarte-înțeleaptă din presa premium care de fapt e varză, dar își spune că e premium, fie în zona mai difuză și confuză a mediei sociale, unde toate trăirismele isterice și paranoice conviețuiesc în cea mai pașnică democrație comunicațională -

[[ waw, ce frază! De la capăt, mai simplu, că v-am făcut capul varză ]]

Dacă facem o analiză de conținut a diverselor tipuri de discurs public, vedem că tendința dominantă în momentul de față este de tipul “să fugim, ne mănîncă!”. Multă lume crede că sîntem pe cale să înceapă războiul. Pînă și eu, un pufos care prin forța împrejurărilor am fost nevoit să învăț precauția, mă tem că s-ar cam putea să înceapă.

Temerea este cît se poate de firească și de necesară. E bine în general să te temi, să-ți faci griji, să te gîndești la ce e mai rău. Istoria și teoria probabilităților ne învață că de regulă cei care nu se tem or fi ei eroi, dar au și șanse mult mai mici de supraviețuire. Deci e bine să ne temem. Ne temem cînd trecem strada, să nu dea mașina peste noi. Darămite acum, cînd e mult mai important.

Temerea noastră însă s-ar putea să fie mult accentuată datorită faptului că nu învățăm nimic de la istorie. Asta pentru că, de regulă, nu știm istorie. Sau – varianta mai bicisnică – nu ne interesează istoria. Știți voi butada aia: cine nu cunoaște istoria e sortit să o repete. Cine cunoaște istoria e sortit să privească neputincios cum restul celor mulți care nu știu istoria o repetă.

Istorie, pufoșilor. Să ne uităm un pic la istorie.

E vorba de istoria foarte recentă, dar totuși istorie. Istoria de regulă este înțeleasă de lume ca fiind “toate acele chestii multe și complicate care nu s-au întîmplat pe timpul vieții mele”. Ei bine, avem de-a face cu o perioadă istorică recentă, foarte recentă, pe care istoricii pedanți o bagă la categoria “istorie contemporană” și care poate să fie de folos pentru a înțelege momentul actual, această situație de cumpănă politică, în marginea Marelui Război.

E vorba de perioada Războiului Rece. De toți acei ani între 1950 și 1990 pe care cei mai mulți dintre noi fie nu i-am trăit, fie i-am prins fiind copii, fie – cei mai în vîrstă dintre noi – i-am prins, dar nu prea știm mare lucru despre ei. Și neștiind mare lucru despre acei ani, nu-i cunoaștem. Deci nu știm istorie. Deci sîntem sortiți să o repetăm. Nu putem folosi lecția trecutului pentru a o aplica în prezent.

De ce nu știm istoria? Mai bine spus, de ce nu rezonăm emoțional la această bucată de istorie totuși foarte recentă? De ce nu avem înfiptă în fibra ființei noastre această istorie recentă, să fim vaccinați la ceea ce se întîmplă acum?

Pe rînd.

Cei care sînteți prea tineri asta este, sînteți prea tineri. Eu nu. Voi da. Tinerii frumoși și liberi și sălbatici care v-ați născut după 1980, după 1990. E istorie pentru voi, nu ați trăit-o. Știți de ea din cărți, din manuale. Fie că citiți de Revoluția Franceză, fie că citiți de Războiul Rece, tot aia e.

Cei de vîrsta mea, care cam sîntem pe la vîrsta de mijloc și am prins ceva din perioada aia, să zicem anii 80, am prins-o copii fiind și tot nu relaționăm cu ea. Sîntem și noi tot ca tinerii frumoși și sălbatici care n-au prins-o nici măcar fizic.

La fel cum pentru tinerii din ziua de azi Revoluția de la 1989 e ceva îndepărtat, străin, citit din manualele de școală, chiar dacă erau totuși născuți atunci, și pentru noi Războiul Rece e ceva vag, aflat prin prisma interesului vîrstei de copil. Eram născuți, am prins o bucată de Război Rece, dar nu îl avem imprimat în scoarța creierului, să putem face recurs la el cînd avem nevoie. Poate ne afecta cearta dintre Reagan și Andropov, poate (și) din cauza aia nu era mîncare la Alimentară, dar noi nu știam. Eram copii.

Iar cei în vîrstă, care au prins vremurile alea, părinții și bunicii noștri, ei trăiau din păcate într-o bulă de izolare comunicațională, pe vremea comunismului, cînd zgomotul lumii înconjurătoare se auzea doar în surdină. În afară de cei cîțiva care mai ascultau Europa Liberă, restul nu știau despre lume decît ce spunea Scînteia și România Liberă și Radio România Actualități și cele două ore de televiziune zilnice de la TVR 1.

Că atît era pe vremea aia. Nici cablu, nici internet, nici presă străină. Drept pentru care nici ei nu au imprimată în scoarța creierului experiența Războiului Rece, să poată face recurs la ea cînd au nevoie, decît în varianta locală, românească, săracă informațional, specifică lagărului socialist.

Drept pentru care practic toți românii din ziua de azi trăiesc evenimentele de acum ca pe o filă nouă, albă, învață istoria the hard way, repetînd-o.

Nu avem experiența iminenței începerii celui de-al treilea război mondial, iminență care a caracterizat aproape zilnic viața publică occidentală din anii 50 pînă în anii 90, cînd în cele din urmă hegemonul militar american și alianța din jurul său, NATO, au răzbit atît în războiul rece militar, dar și în cel economic și ideologic.

Cel puțin pe moment, cel puțin următorii douăzeci – treizeci de ani, pînă în zilele noastre, făcîndu-l pe Fukuyama să proclame sfîrșitul istoriei. Ce fraier. Ce pufos...

Pe vremea aceea, dragii mei pufoși recenți, pe vremea Războiului Rece, în anii 50 sau 60 sau 70 sau 80, americanii ori rușii ori francezii ori nemții – federali ori democrați – ori italienii se așteptau aproape în fiecare zi să înceapă Războiul cu R mare de la R Rățușcă Rău_mi-e_frică.

Și pentru că se temeau că începe războiul cel mare, WW3, își făceau adăposturi anti-atomice în fundul curții sau învățau cum să fugă repede repede în adăpostul anti-atomic de sub școală ori de la Primărie

și stăteau cu inima în gît și cu infarctul la subțioară în fiecare zi și se temeau și se căcau pe ei de frică

și citeau în ziare cum iar se ceartă rușii cu americanii și iar e război în Coreea în Cambodgia în Algeria în Vietnam în Afganistan

cum explodează bombe în Germania, puse de anarhiști și de teroriști și de Zorii Roșii și cum explodează bombe în Italia și cum se răpesc oameni și premieri și lumea moare

și e foarte posibil să înceapă războiul, războiul cel mare, și pregătiți-vă, căci un avion american care zbura la mare altitudine a fost doborît deasupra Siberiei, făcea spionaj,

ați auzit de U2?, nu, nu e trupa de glam rock care îl are pe Bono solist, e un tip de avion strategic, Lockheed U2, după care de altminteri și-a luat numele trupa U2, și care zboară sus sus de tot, în stratosferă, și face poze ce e jos sub el, adică spionează.

Și rușii l-au doborît și a ieșit mare scandal și era cît pe-aci să se întîmple. Să înceapă.

Dar de Golful Porcilor ați auzit? Poate da. Poate nu. Dar nu ați trăit frica din vremea aia. Dar de Criza Rachetelor ați auzit? Da, tot în Cuba s-a întîmplat. Poate ați auzit. Dar nu ați trăit frica din vremea aia. Atunci chiar era să înceapă.

Dar de incidentul cu submarinul atomic rusesc din anii 80 ați auzit? Cînd comandantul, pe baza zice-se a unor informații false venite de la senzori, vroia să dea drumul la rachete, și de-abia cu greu l-a convins secundul că nu e cazul, să mai aștepte, hai să avem și confirmarea?

Și evident că acum secundul e erou național în Rusia și-l laudă de asemenea și toată presa occidentală și a primit distincții pentru pace de la diplomația NATO și toți oamenii cu capul pe umeri în consideră unul din marii oameni ai secolului XX, că a împiedicat începerea celui de-al Treilea Război Mondial.

Dar nici de ăsta n-ați auzit. Pentru că, la vremea respectivă, nimeni n-a auzit. Doar rușii au știut de incident. Și pe urmă, la ceva timp, au spus și celorlalți.



Dincolo de detalii, ce vreau să vă spun este că alții, la vremea lor, au trăit fix aceeași incertitudine și teamă și sfîșiere cumplită de mațe pe care o trăim noi în zilele astea. Aoleu, nu cumva o să înceapă? Lumea a stat într-un echilibru instabil, pe muchiar prăpastiei, zeci de ani la rînd, într-o confruntare de tipul “aoleu, stă să înceapă! Aoleu, să vezi că acum chiar începe“ care de fapt a fost CHIAR Războiul Rece.

Acest “aoleu! Să vezi că începe“ este eticheta pe scurt a Războiului Rece. Un al Treilea Război Mondial care aproape a început, între exact antagoniștii din ziua de azi, NATO și Rusia – la vremea respectivă Uniunea Sovietică. Dar care n-a început.

Nu știu dacă drept urmare a avionului rusesc doborît de turci va începe WW3. Poate da, poate nu. Nici occidentalii din 1960 sau 1970 nu știau. Făceau tot posibilul să nu înceapă. Să sperăm că oamenii din camerele pline de fum, care zilele astea nu prea mai sînt pline de fum, că pînă și generalii și stăpînii lumii s-au cam lăsat de fumat, vor avea înțelepciunea să găsească o soluție în așa fel încît incidentul cu avionul rusesc doborît în Siria să rămînă chiar așa: un incident.

Nu știu dacă va începe războiul. Dar știu că trebuie să știm istoria și mai ales să o înțelegem. Nu e suficient să citim istoria ca pe o carte stupidă și plictisitoare, să memorăm date și domnitori și cîmpuri de bătălie. Mai ales și mai ales trebuie să citim istorie ȘI să îi înțelegem pe cei care, la vremea respectivă, au trăit-o.

Vă propun un necesar act de cunoaștere dublată de empatie care ne va ajuta să înțelegem mai bine prezentul. Adică să ne înțelegem propria istorie, asta pe care o trăim și care se țese zi de zi, secundă de secundă, fix sub picioarele noastre, prin inimile și creierii noștri.

Și să înțelegem că trăim un nou Război Rece. Care s-ar prea bine putea să devină un Război Cald. Doamne ferește! :(

PS: După cum probabil ați putut observa, pe tot parcursul acestui articol am tot folosit expresii engleze.

Asta pe de o parte pentru că îmi vin la îndemînă, engleza avînd unele sintagme și expresii parcă făcute pentru asemenea situații. Pe de altă parte pentru că fac parte dintre acei pufoși de intelectuali recenți și superficiali care atunci cînd calcă pe greblă, nu-și mai aduc aminte cum îi spune în limba română, deși coada rake-ului îi vine drept în față, peste dinți.

Pe de a treia parte, nici nu știu limba rusă, cu excepția lui nyet, karandaș, ia pișu (nu, nu înseamnă ce credeți voi că pișu pișu – înseamnă “eu scriu”) și “Ivan, davai mai avtamat”, “Ia liubliu tebya, Natașa”. Deși sînt acuzat, de cînd m-am dat cu PSD-ul, că sînt un nemernic kaghebist care vinde țara la ruși și la chineji, încă nu știu nici rusă, nici chineză, doar engleză și franceză.

Iar Brel rămîne în continuare profetul meu, deși de cînd m-am apucat de călărit am început să-l înțeleg mult mai bine pe nebunul de Vîsoțki cu caii lui scăpați din frîu.



. Citeste tot...

duminică, 22 noiembrie 2015

Stance: Passage to Marseille (1944)



. Citeste tot...

vineri, 20 noiembrie 2015

Stance: All That Jazz (1979)













. Citeste tot...

Foundation, acestă fundație a vieții mele

Povesteam și mai demult, într-un interviu, îi povesteam și acum recent Veronicăi:

Fundația e prima carte pe care am citit-o în engleză, la începutul clasei a noua, cînd de-abia începeam să învaț engleza. Cartea care m-a marcat pe tot restul vieții. Cartea pentru care am ajuns ce am ajuns: sociolog și toate celelalte. Citită în această ediție, cu niste coperți fabuloase, desenate de Chris Fosse, un monstru sacru și el al SF-ului, pe partea vizuală. Ce vremuri...



Vă povestesc și vouă acum, că e o poveste care mi-e dragă. Cu cuvintele din interviul de care vă spuneam la început.

* * *

Pe scurt. Am ajuns sociolog din cauza și datorită :) lui Asimov și a Fundației și a psihoistoriei sale.

Eu, copil de la țară fiind, nu am făcut engleza în clasele 5-8. Așa era pe vremea comuniștilor: ăia de la oraș poate-poate făceau engleză, în schimb celor de la țară nu li se permitea accesul la această limbă capitalistă și decadentă și subversivă și care bagă țăranii la idei, să poată să asculte posturi de radio străine.

Și cînd am ajuns la liceu, la Cîmpina, am reușit să evit continuarea studiilor de rusă și să mă înscriu la orele de engleză. Doar că ai mei colegi aveau un avans față de mine. Handicapul l-am recuperat prin meditații și prin citit.

Iar prima carte pe care am citit-o în engleză, pentru că îmi plăcea science fictionul foarte mult – și acum de altminteri îmi place – a fost Foundation a lui Asimov, de care aflasem, o căutam și nu exista în limba română. Iar cînd am citit-o am fost marcat de ideile lui care pe urmă am descoperit că se învîrt în jurul conceptelor de sistem social, de funcționalism, de sisteme complexe, de inginerie socială și de predicție.

Și mai e ceva: e vorba de matematică. Pe tot parcursul școlii am fost bun la matematică, inclusiv pînă la nivel de olimpiade naționale. Iar felul în care sociologia, mai ales abordările sale cantitative, împletesc nevoia de cuantificare deci, implicit, de matematică cu nevoia de înțelegere și de analiză socială, combinația dintre cuvînt și cifră, dintre text și scriitură și grafic, de fapt m-a făcut încet încet să iau calea sociologiei.

* * *

Cam asta e povestea. Nu sînt singurul a cărui carieră să fi fost marcată fundamental de către Asimov și a sa Foundation. Alții mult mai deștepți la cap și mult mai cunoscuți decît mine au pățit la fel. Dacă faceți o căutare pe Google - și știți cum – veți găsi. De exemplu, economistul Paul Krugman mărturisește într-o serie de articole foarte faine despre această filiație intelectuală. Mai sînt și alții. E instructiv să vedeți cît de mulți sînt.

* * *

Drept pentru care îi mulțumesc doamnei Hănciulescu, Dumnezeu s-o odihnească, cea care mi-a pus Foundation în mînă, atunci în anul de grație 1988. Tot dînsa mi-a dat mai apoi, și tot pe vremea comuniștilor, să citesc și 1984, carte interzisă la vremea aceea.

De la ea am citit multe cărți faine. Primea din străinătate, unde avea rude, și-și făcuse o bibliotecă impresionantă pentru Cîmpina acelor vremuri.

Măcar și cu aceste cuvinte să-i ducem amintirea mai departe, să o pomenim spre îndelungă aducere aminte.



. Citeste tot...

miercuri, 18 noiembrie 2015

Lomu s-a transferat dincolo

Only the good die young.

Lomu a trecut la echipa cealalta. Probabil tot aripa va juca si acolo.

Dumnezeu sa-l odihneasca.



. Citeste tot...

luni, 16 noiembrie 2015

A portent of things to come

Această propunere de guvern reușește performanța să încerce să mulțumească pe toată lumea și, de fapt, să nemulțumească pe toată lumea. Asta pentru că este un compromis între diferitele tabere care exercită voce și / sau influență socială zilele astea.

Strada care l-a dat jos pe Ponta își are miniștrii ei. Deja au început contestările la adresa acestora. Voci ale străzii deja au început să-și arate nemulțumirea. Vroiau lustrație pînă la capăt. Nu acceptă compromisul. Libertad o muerte! Drept pentru care sînt supărați.

PSD își are și el ministrul său – chiar vice-prim-ministru. Deja au început contestările la adresa acestuia. Unii sînt supărați. Atît cei anti-PSD: cum de permitem prezența PSD-ului în acest guvern? Pentru asta am luptat noi? Pentru asta au murit oameni? Dar și cei pro-PSD: de-aia l-ați dat jos pe Ponta? Să rămînem la guvernare, alături de dușmanii noștri politici? Drept pentru care sînt supărați.

Pînă și Băsescu are opinii pro-Ponta în privința asta, ceea ce e semn de apocalipsă iminentă. S-a întors lumea cu fundul în sus, vine sfîrșitul lumii maică. Vorbește Băsescu de bine despre Ponta.

Stai așa, că n-am terminat. Și forțele de dreapta își au și ele miniștrii săi. Unii din ei cu filiații pînă hăhăt, jos la Decebal și Burebista și Ghilgameș, pînă la Coposu și la anii 90. Deja au început contestările la adresa acestora. S-au și închis site-uri pentru a se pune surdină acestor contestații. Degeaba. Unii sînt supărați.

Stai așa, că n-am terminat. Pe repede înainte: toți au miniștrii lor în acest guvern de compromis. Iohannis își are și el miniștrii lui. BNR își are și el miniștrii lui. FMI-ul și Banca Mondială își au și ele miniștrii săi. Uniunea Europeană își are miniștrii săi – chiar prim-ministrul. Statele Unite și Soros își au și ei miniștrii lor. Companiile de afaceri multinaționale își au și ele miniștrii lor. Monica Macovei își are și ea ministresa ei. Serviciile își au și ele miniștrii lor – cel puțin așa spun unele voci răutăcioase care ele sînt răutăcioase, onorată instanță, să mă iertați că citesc asemenea site-uri decadente și destabilizatoare și evident falșe și neadevărate.

Deci sîntem ca pe vremea reclamei la Pro Sport, cum spunea pe vremuri Tolontan, cînd încă nu făcea politică: dacă te înjură și steliștii, și dinamoviștii, de-abia atunci e semn că ești nepărtinitor.

La fel și cu această propunere de Guvern. Nimeni nu e mulțumit, pentru că avem de-a face cu un compromis. Compromisul, această bestie imorală, amorală, și totuși profund morală a politicii. Nimeni n-are parte de dorința sa cea mai arzătoare: un guvern al meu, numai al meu. Toți vor guvernul MEU: și Iohannis, și strada, și PSD-ul, și BNR-ul, și FMI-ul, și Comisia Europeană, și serviciile, și PSD-ul, și martorii lui Coposu, și SUA, și Soros, și Macovei, și masonii, și șerpilienii, toți.

Toți cu excepția PNL-ului, care săracul nu înțeleg prea bine unde intră în ecuația asta. Dar nu e prima dată cînd mi se întîmplă să nu înțeleg lucruri în politica românească. Alinuța și Bleguța au cam intromisionat guvernuța... Să mă iertați, onorată instanță, n-am găsit altă rimă.

Toți vor guvernul lor, și nimeni nu-l are în totalitate. Avem un guvern ca un soi de oglindă a raporturilor de forțe din societatea românească actuală. Un lucru cu care românii nu prea sînt învățați, chiar dacă au mai avut parte de asta.

Cert este că, dincolo de lipsa noastră de apetență pentru compromis și pentru acea himeră pe care toată lumea o invocă, dar nimeni de fapt nu o vrea – concordia, înțelegerea, să fie bine să nu fie rău, guvernul de uniune națională – ce se întîmplă zilele astea pe mapamondul nostru balcanic de Dîmbovița e de fapt semnul unei stări mult mai serioase și mai amenințătoare decît ne place nouă să acceptăm.

E vorba de iminența războiului.

A ieșit Dragnea și a spus-o de manieră explicită zilele astea. Dar el nu e singurul. Sînt și alte voci care vorbesc despre asta. Dar mai ales, dincolo de voci, sînt multe fapte. Tot ce se întîmplă în jurul nostru dă mărturie că e foarte posibil să fim în marginea unei perioade de conflict mondial.

Să dea Dumnezeu să nu fie așa. Să dea Dumnezeu să se oprească nebunia la timp. Dar norii la orizont sînt destul de negri. Miroase în aer a praf de pușcă și a anii 30. Spre mijlocul ori sfîrșitul anilor 30, ca să fiu mai exact.

Drept pentru care e foarte posibil să avem un guvern care să nu mulțumească în totalitate pe nimeni, să alimenteze în continuare apetența noastră pentru cîrcoteală și nemulțumire cronică. Dar care de fapt să fie un semn al vremurilor care stau să vină.

A portent of things to come, cum ar fi spus Gandalf, privind la pîcla neagră ce se ridică dinspre Mordor, înecînd zorii zilei în teamă și întuneric.



. Citeste tot...

sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Acest Bizant mare si prost

Sa ne rugam pentru sufletele celor omoriti.

Sa ne rugam sa nu vina, totusi, razboiul care urmeaza sa vina.

Sa ne rugam de sufletul raposatei multiculturalitati tolerante.

Sa ne rugam pentru drepturile cetatenesti ucise, pentru starea de liniste si normalitate dusa la groapa.

Sa ne rugam sa nu mai fim prosti, macar in al doisprezecelea ceas.

Sa ne rugam pentru Europa secolului XXI, acest Bizantz stupid al secolului XXI, asediat de acest Islam militant al secolului XXI. Cine nu stie istorie e sortit sa o repete.

Cine stie istorie, e sortit sa se uite neputincios in timp ce altii o repeta. Si in timp ce mor oameni nevinovati pentru ca altii nu stiu istorie.

Sapte secole nu inseamna mare lucru...



. Citeste tot...

joi, 12 noiembrie 2015

Fumul muzicii pe suprafața ochilor de toamnă

Seara e nevoie de un anumit tip de muzică, ce corespunde unui anumit tip de fum care ne învăluie creierul.

Dimineața, cînd fumul din mintea noastră este de cu totul altă factură, e nevoie de altă muzică.

E o lege a firii pe care pînă și contabilii o intuiesc în mintea lor plină de certitudini ordonate.

În dimineața asta, fiind cu toții contabili, trebuie să ascultăm așa ceva. Ceva pentru fumuri aprige, vitale.

Fumul de apă se ridică din acoperișurile încinse de soare.
Promoroaca, această victimă a luminii.
Toamna, tu stăpîna lumii.






. Citeste tot...

duminică, 8 noiembrie 2015

Internet is a warm gun, bang bang shoot shoot

In secolul XIX, in America revolverul a fost un mare egalizator intr-ale violentei. De la o situatie in care armele de foc erau detinute de o minoritate, datorita dificultatilor de obtinere (cost, monopol) si de folosire (pregatire, logistica), dintr-o data s-a intimplat o democratizare a accesului si folosintei acestora.

"God made Men, but Samuel Colt made them all equal".

Ce a urmat a urmat. Unii spun ca e bine. Altii ca e rau. Cert este ca de pe urma acestui fenomen social ne-am procopsit cu filmele western. De unde mai aveam noi John Wayne si Clint Eastwood fara pistoalele puse la cingatoare?



Ce se intimpla anii astia e la fel. E o democratizare a vocii publice. Internetul, acest mare egalizator, care muta vocea de la cei relativ putini si cu tunuri groase si scumpe de comunicare spre milioanele de purtatori de eftine pistoale vocale. Si da-i si trage. Unii bine. Altii aiurea. Altii mortal. O cacofonie de impuscaturi verbale.

Ce urmeaza vedem cu totii. Unii spun ca e bine. Altii spun ca e rau. Tot un soi de Vest salbatic. Cert este ca de pe urma acestui fenomen social stranepotii lui Sergiu Nicolaescu vor face niste filme istorice foarte faine si, evident, foarte inexacte.

Cum se spune si la manualul de comunicare politica din filmele western de calitate, cu indieni rai si impuscaturi bune: when the legend becomes fact, print the legend.



. Citeste tot...

joi, 5 noiembrie 2015

Jumătatea noastră, jumătatea lor

În orice societate există, de regulă, cîte două jumătăți aproximativ egale, cu valori clar distincte, de multe ori antagonice. Aceste două jumătăți tot de regulă, în situații de democrație, se cristalizează în opțiuni politice adverse.

Ai liberalii și democrații în America. Ai laburiștii și conservatorii în Anglia. Ai popularii și social-democrații în Franța. Tot de cele mai multe ori această împărțire vorbește despre tensiunea dintre schimbare și status quo, dintre cei care au și cei care nu au, fie resurse materiale, fie resurse simbolice.

De multe ori eticheta se pun pe unii “progresiști”, pe alții “conservatori”, deși lucrurile nu sînt atît de simple, dar nouă ne place să gîndim simplu, în alb și negru, de-aia stereotipurile sînt puternice pe lumea asta în capul creierului nostru.

De mult timp avem aceeași tensiune valorică și politică și în România. Zilele astea s-a acutizat din nou. Avem mii de oameni în stradă. Chiar zeci de mii.

A fost Roșia Montană acum 2 ani. A fost alegerea lui Iohannis anul trecut. Acum este pretenția să se schimbe totul, de la zero, că au murit niște oameni și ne-am săturat de moaca lui Ponta, a lui Oprea, a lui Piedone, a lui Daniel, a tuturor celor care întrupează valorile de viață ale celorlalți.

Tabere politice diferite, patimi valorice și dihonii vocale. Deocamdată nu și violente. Să sperăm că rămîn la acest nivel.

Ce se uită însă e că ei reprezintă doar o jumătate de Românie. În momentul de față, e o mișcare de protest clar focalizată în jurul celor care au. Dețin complexitate, în felurite feluri.

Au resursa simbolică: au educație (studii superioare) sau acum și-o construiesc (elevi, studenți).

Au resursa ocupațională și de venit: profesii în general bine plătite. Ca să nu mai spunem că au un loc de muncă, de-aia de regulă vin spre seară, după terminarea orelor de program. Strigătul “vin cei de la IMGB“ a fost înlocuit cu “vin cei din nord, de la multinaționale”. Pînă la 17:00 nu puteau să vină, că aveau de lucru la Excel.

Au resursa biologică: au vîrsta potrivită, de regulă sub 40-45 de ani. Nu prea vezi păr alb, nu prea vezi pensionari pe acolo, printre ei. Lumea vine pe bicicletă, lumea plimbă cîinii în lesă, știu de la manifestațiile trecute din cei care veneau cu skateboardul. Nu vezi oameni în baston.

Au resursa rezidențială: sînt cei din urbanul mare, locul concentrării complexității și resurselor, centre de interacțiune intensă, centre universitare, centre de pregătire a plus valorii (centre universitare), de creare a plus-valorii (centre de producție) și de distribuție și redistribuție a plus-valorii (centre comerciale, centre administrative).

Este clar o nemulțumire a celor care au ceva, pe baza percepției de disfuncționalitate și a solicitării de mecanisme de administrare a societății mai eficiente. Mai competente, mai puțin corupte, mai responsive.

Solicitările lor sînt ușor de înțeles. Dar ce facem cu ceilalți? Ceilalți care nu ies în stradă?

Ce se uită foarte ușor este că o altă jumătate de Românie nu e de acord cu cei din stradă. Cei care nu au studii. Cei care nu au locuri de muncă bine plătite sau nu au locuri de muncă deloc. Cei care nu au privilegiul de a fi tineri și frumoși și în puterea mașinăriei biologice, ci bătrîni și bolnavi și dezamăgiți și tociți de viață.

Cei care nu locuiesc în București sau în Cluj sau în Constanța sau în Iași sau în Ploiești, ci în celelalte mii de locuri unde nu există nici club, nici multinaționale, nici prea mare lucru de făcut, în afară de supraviețuit.

Cu ăștia ce facem? Vrem ca și ei să aibă speranță, să trăiască mai bine, cum spunea un ilustru născător de dihonii în țara asta plină de dihonii?

Le asigurăm pensiile sau îi împușcăm, să nu se mai chinuie, că oricum ei nu mai ies în stradă? Le dăm locuri de muncă sau îi trimitem în străinătate, cum propunea ilustrul fost președinte al României? Le tratăm bolile sau închidem spitalele? Îi ajutăm să sape și să are și să curețe cartofii de pămînt, sau îi împușcăm și pe ăștia, să nu se mai chinuie în soare și în ploaie și cu spinarea aplecată la pămînt?

Cu cei care nu găsesc altă compasiune pe lumea asta decît în Dumnezeu și în credință, fie că altminteri nu știu, fie că altminteri n-ar suporta chinul vieții, cu ăștia ce facem? Le dărîmăm bisericile și-i trimitem și pe ei pe lumea ailaltă, că tot se pregătesc pentru ea, îi facem pachet alături de Prea Eficientul Daniel?

Ce facem cu ei, cu ăștia toți? Că și așa ăștia nu prea ies în stradă, deci nu dărîmă guverne, nu sînt fancy și cool și nu sînt creativi și frumoși și tineri și nu plimbă cîinii în lesă și nu fac sloganuri deștepte și nu stîrnesc aprecierea opiniei publice internaționale, care aude și vede doar vocea lor?

Acum nu se aude vocea lor. Probabil nu se va auzi nici peste o lună, nici peste un an. Așa cum o fac cei care acum ies în stradă. Dar asta nu înseamnă că nu au nevoie de salarii mai bune, profesorii și doctorii. Și acum le au, mai mari, datorită acestui guvern picat recent.

Dar asta nu înseamnă că nu au nevoie de compasiune și de pensii și de medicamente mai ieftine. Tot guvernul ăsta le-a dat, ăsta care a picat ieri, la presiunea celeilalte jumătăți de Românii, nemulțumită că nu au scăpat de Ponta încă de anul trecut. Asta nu înseamnă că nu au nevoie de locuri de muncă. Și astea tot în timpul guvernului recent picat s-au creat.

Cînd s-au închis spitale n-ați ieșit în stradă, că sînteți tineri și sănătoși și în putere. Cînd s-au tăiat salariile n-ați ieșit în stradă, că aveați treabă la Excel. Cînd s-au făcut terenuri de joacă în pantă la țară n-ați ieșit în stradă, că nu s-a întîmplat în București sau în Cluj sau la Craiova. Cînd președintele țării trimitea doctorii la muncă în străinătate n-ați ieșit în stradă. Cînd un copil a murit sfîșiat de cîini, n-ați ieșit, că nu era nici copilul vostru, nici ONG-ul dușmanilor voștri.

E bine că ieșiți acum. Ieșind, veți schimba lumea și viața și Universul. Și mai ales veți învăța pe propria voastră piele, așa cum și generația noastră a învățat la vremea ei, în anii 90, cînd și noi am ieșit în stradă mînați de aceleași nobile idealuri.

Veți învăța îndeosebi din înțelepciunea poporului chinez frate și prieten, cum se spunea pe vremuri: ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se întîmple.

În rest, numai de bine. România e singurul lucru care contează, de fapt.



. Citeste tot...

miercuri, 4 noiembrie 2015

Dificultatea găsirii unei soluții convenabile pentru “guvernul MEU”

Sînt mai multe variante. Toate la fel de dificile.

1. Un guvern PNL.

Așa cum își dorește Iohannis încă de cînd a devenit Președinte: “Guvernul MEU”. Dificil. Foarte dificil.

Pentru a trece prin Parlament, e nevoie de majoritate parlamentară. Pentru asta, e nevoie fie de sprijinul PSD, fie de sprijinul UNPR, că altminteri nu ies voturile la socoteală pentru majoritate de susținere în Parlament.

1.a. Guvern PNL sprijinit de PSD.

Dacă va fi sprijinit de PSD, chiar și în varianta “guvern minoritar”, nu știu pe de o parte peneliștii cum vor accepta asta, atît la nivel de parlamentari, de votanți, care știm că sînt puternic anti-PSD (mai ales aripa PDL-istă, care încet-încet înghite vechiul PNL), dar mai ales nu știu cum vor accepta asta tinerii frumoși și liberi care știm că vor dispariția PSD-ului.

Va fi o mare problemă pentru PNL și pentru Iohannis să accepte acest compromis politic.

Dar o și mai mare problemă va fi pentru PSD și pentru liderul său, Liviu Dragnea, să facă un pact cu Iohannis și cu PNL-ul care de fapt e un PDL mascat. Ar fi o trădare a voinței membrilor de partid și a votanților PSD, care sînt la fel de porniți împotriva PNL-ului cum sînt și PNL-iștii împotriva PSD-ului. Rănile din campania prezidențială sînt prea recente și prea dureroase.

Ar fi o mare problemă de credibilitate pentru conducerea PSD asocierea cu Iohannis și PNL.

1.b. Guvern PNL sprijinit de UNPR.

În varianta în care PNL-ul nu va accepta o coaliție cu PSD, trebuie atunci să facă înțelegere cu grupul semnificativ numeric al UNPR, ca să iasă socoteala de majoritate în Parlament.

Dificil. Foarte dificil.

Asta pe de o parte din cauza fidelității de alianță a UNPR-ului față de Guvernul Ponta, inclusiv la recenta moțiune de cenzură eșuată lamentabil. Pe de altă parte din cauza recentelor acuzel aspre aduse liderilor UNPR de către militanții / simpatizanții PNL / Iohannis / anti-PSD: Oprea – polițistul mort; Piedone – accidentul din clubul Colectiv. Ambele piedici considerabile în acceptarea susținerii UNPR pentru un prezumptiv guvern PNL.

Deci și în acest caz va fi o mare problemă pentru PNL și Iohannis.

1.c. Guvern PNL sprijinit de alții.

Dacă nici cu PSD, nici cu PNL, atunci poate cu restul, cu ăia mici, cu UDMR, ALDE, PMP, independenți etc. Nu prea se poate. Socoteala voturilor în Parlament arată că nu e suficient. Evident că există ca variantă de lucru. Evident că sub amenințarea alegerilor anticipate unii parlamentari PSD / UNPR pot să voteze pe ascuns pentru această soluție care nu angajează formal partidele lor. Totuși, cu mici șanse de reușită, oricît s-ar încerca presiuni subterane venite din partea diverselor instituții.

În plus, ar însemna ca PNL să rămînă la guvernare pentru următorul an, timp suficient să se erodeze, pentru că preiau o situație de imagine complicată (strada supărată pe toți) și nici nu sînt cine știe ce pricepuți, au dovedit-o recent. Mai adăugați și tentațiile vechii gărzi să se reîntoarcă la putere (Blaga, Predoiu, Roberta, Alina Gorghiu și alții de același calibru), ca și inevitabilele certuri ce vor apărea între peneliști și pedeliști, certuri ce vor răzbate imediat în conștiința publică, pentru că știm că nu se pot abține.

Deci și în acest caz e greu, tare greu pentru PNL și Iohannis.

1.d. Guvern PNL mascat sub eticheta “guvern de uniune națională”.

La fel de greu. Se prinde lumea imediat că de fapt e guvern PNL. În plus, tot are nevoie de voturile fie ale PSD, fie ale UNPR, deci ne întoarcem la discuțiile anterioare.

2. Guvern de tehnocrați.

Tot e nevoie de susținere parlamentară. Ar însemna ca PSD să susțină acest guvern. Deci ar însemna ca PSD să recunoască faptul că nu își mai dorește guvernul. L-am convins pe Ponta să plece, luați-l voi, conduceți voi. O dezamăgire puternică pentru membrii de partid și pentru votanți / simpatizanți și principalul motiv pentru care Guvernul Ponta nu a picat pînă acum, chiar dacă unii din PSD ar fi luat asta în calcul.

3. Guvern PSD

Ar mai fi varianta să vină cineva de la PSD în locul lui Ponta. Dîncu, Maior, Dragnea, Zgonea, cine ar fi. De data asta marea bubă e la Iohannis și la PNL. Adică Iohannis clamează de atîta amar de vreme că vrea “guvernul MEU” și acum, cînd i se oferă nesperata șansă pe tavă, el să-l lase în continuare la îndemîna nasoilor de pesediști? Ce a scăzut el în sondaje pînă acum, dar ce-ar scade la un asemenea semn de slăbiciune.

Deci simplu. Deci două cuvinte: ecs – clus.

4. Alegeri anticipate.

Am cam terminat toate variantele de nou guvern care să meargă pînă la alegerile la termen de la anul, din toamnă. Ar mai fi varianta să organizăm alegeri anticipate.

Și aici dificil.

Dificil pe de o parte procedural. Ar trebui să cadă propunerea de Premier de trei ori în Parlament. Fezabil, dar cu dificultăți.

Însă pricipala problemă este că dacă se organizează alegeri anticipate, PNL-ul s-ar prea putea să nu obțină un scor prea convenabil, pentru a putea să facă guvern fără nevoia unei coaliții. Nu vă spun sondaje, dar le-ați cam văzut și voi în ultimul timp. Complicat.

Toate variantele sînt la fel de încurcate. Toate sînt luate orele astea în calcul. Una din ele, vrînd – nevrînd, va fi cea pînă la urmă pusă în aplicare.

Însă nici una din ele nu este atît de ușoară și de convenabilă celor care pînă mai deunăzi credeau că e doar o formalitate să obțină “Guvernul MEU”.





. Citeste tot...

Mulțumesc!

Mulțumesc!

Mulțumesc tuturor celor din echipă. Mulțumesc lui Victor Ponta că mi-a dat această ocazie. It was fun while it lasted.

Mulțumesc celor care au fost de acord cu mine, cu noi. Mulțumesc celor care ne-au contestat. Mulțumesc chiar și celor care ne-au înjurat și jignit în felurite feluri : și de acolo am avut multe de învățat.

Mulțumesc tuturor!

:bow :



Și nu uitați: România e singurul lucru care contează.



. Citeste tot...

marți, 3 noiembrie 2015

“Jos Ponta” pe înțelesul celor care fie nu înțeleg, fie nu vor să înțeleagă

Toată lumea pune intensitatea manifestației din seara asta doar pe seama indignării civice.

Vineri seară, oameni au murit nevinovați datorită încălcării unor reguli de siguranță de care trebuia să se asigure că sînt respectate niște stimabili din zona autorităților publice.

Deci vrem capul lui Moțoc! Cine e de vină? Ăla să plătească! Dar nu numai ăla, că toți sînt vinovați. Huo Piedone. Huo Oprea. Huo Daniel, că n-ai zis ce trebuia și n-ai fost unde trebuia. Huo Arafat. Huo Ponta. Huo toți.

Stai așa. Stai un pic. Ce are Ponta cu tragedia de la clubul Colectiv?

Păi are. N-are direct. Dar are. Că nu are bască.

Lucrurile stau după cum urmează. Acum un an de zile, o seamă de români, mulți, au votat cu Ponta și au vrut ca acesta să fie Președintele României. În același timp, o altă seamă de români, mulți și ei, au votat să iasă Iohannis Președintele României.

Cei mai mulți dintre aceștia - și care s-au dovedit a fi mai mulți decît ăia care îl voiau pe Ponta – au următoarele caracteristici dominante.

A micuț: sînt de regulă mai tineri, mai frumoși și mai sălbateci.

Și b micuț: îl urăsc pe Ponta cu toată sinceritatea tinereții lor de frumoși anti-comuniști, anti-sovietici, anti-chinezi, anti-pesediști.

Nu l-au votat pe Iohannis că le-ar fi plăcut neapărat de figura lui solemnă și țeapănă. Nu, ei au votat de fapt împotriva lui Ponta.

Din varii motive, că nu le place de fața lui, că-l consideră un comunist kaghebist care vinde țara la ruși și la chinezi, că e produsul acelui partid nasol care e yuk și cîh și nașpa și nasol, adică al PSD-ului, din toate aceste motive și probabil și datorită faptului că n-are bască, nu le place de el.

Nu numai că nu le place de el. Mai mult: îi cam vor pielea pe băț. Nu îl suferă, îl urăsc, îl disprețuiesc, îi vor pierzania politică, fizică și metafizică. Să pice Ponta! Să piară Ponta! Jos cu Ponta!

Doar că asta nu prea s-a întîmplat. Buba mare, fetelor.

În ciuda votului lor puternic anti-Ponta și a trăirilor lor puternice și sincere, deci frumoase și sălbatice, Ponta nu a căzut. A trecut un an de zile și venerabilul înțelept solemn și țeapăn care acum conduce România nu a reușit să-l dea jos pe nasolul de Ponta.

Cumva, nu știm cum, minune mare maică, Ponta a supraviețuit politic și a rămas în continuare Premierul României. Mai mult și mai nasol pentru tinerii frumoși și sălbateci ori pentru Iohannis: a continuat să facă treabă bună la Guvern.

Drept pentru care e jale mare. Ponta nu a plecat. Gîfa în gîtul lor e mare cît casa. Indignarea e cît antena de emisie-recepție de pe Cotroceni. De ce nu pleacă Ponta? De ce mai e acolo? De ce mai există? De ce nu face nimeni nimic?

Noi l-am vrut jos și down și under și out și verboten de un an, de un secol. De ce nu ni se îndeplinește pofta și dorința și furia și ura? Mama lu’ Ștefan cel Mare, domnu’ Președinte, ce facem noi aici, că nu facem nimic din mandatul pe care vi l-am încredințat?

Drept pentru care tristul accident din clubul Colectiv, mai ales datorită faptului că acolo au murit îndeosebi oameni tineri, i-a făcut pe toți cei anti-Ponta să descopere un motiv nemaipomenit de fabulos să își strige din nou dorința neîndeplinită de un an de zile: Jos Ponta!

Nu e doar o strigătură civică. Nu este doar despre morți și despre furia la adresa nedreptății morții acelor tineri nevinovați, care voiau doar să asculte rock.

E și o strigătură politică, născută din exasperarea faptului că au votat împotriva lui Ponta și totuși dorința lor nu se întîmplă.

De-aia se strigă în seara asta Jos Ponta. Nu numai de-aia. Nu sînt atît de pătimaș politic ori de naiv încît să nu accept că principalul motiv este, totuși, indignarea la adresa felului în care au murit niște tineri nevinovați. Dar și de aia se strigă. E un pretext nemaipomenit pentru trezirea din amorțire a unor nemulțumiri latente, de ordin strict politic, a unor neîmpliniri și frustrări de tip “n-are bască, de ce nu pică?”.

Dumnezeu să-i odihnească pe cei morți, să ajute să fie pedepsiți cei vinovați și să dea înțelepciune celor vii să înțeleagă ce se întîmplă în mintea lor cea plină de emoții și de neîmpliniri.

The rest is silence. Valar morghulis.

. Citeste tot...

Aceste grafice minunate și încrederea românilor în instituțiile zburătoare

Din cauza accidentului de la clubul Colectiv, zilele astea dintr-o dată toată lumea discută de rock, de biserică, de Halloween, de credință, de satanism, de pedeapsa cerului, de consecințele astrale, de implicarea bisericii, de preoții catolici care vin să-și prezinte omagiile în timp ce cei ortodocși stau ascunși.

De toate discută lumea zilele astea. De ce au murit. De ce au venit. De ce n-au venit. De ce au zis. De ce n-au zis. De ce există. De ce mai există. De ce-i mai suportă pămîntul. De ce nu-i înghite pămîntul.

Tot soiul de chestii de-astea elaborate, specifice culturii noastre isterico-bizantine care nici în clipe nefericite nu poate să-și țină cumpătul, să găsească o justă măsură și să dea dovadă de bun simț și smerenie și respect în fața celor morți.

În acest context, Părintele Ivan se întreabă într-una din postările sale recente de pe Facebook cîtă încredere mai are lumea în biserică.

“Dacă astăzi, acum, am face un sondaj de opinie, la câte procente ar mai fi încrederea în Biserică, în contextul în care marea, larga majoritate asimilează Biserica la grămadă cu BOR sau clerul?”

Evident că părintele Ivan se referă implicit la Biserica Ortodoxă. La fel cum implicit înțeleg același lucru și majoritatea celor care răspund la sondajele de opinie cînd sînt întrebați de “încrederea în biserică”.

Nu pot să-i spun părintelui Ivan cum stau lucrurile chiar în acest moment, la cîteva zile după accident.

Pe de o parte nu am date foarte recente, de după accidentul de vineri seară. Pe de altă parte, nici nu ne-ar ajuta prea mult, chiar și dacă am avea cifre, date, măsurători, sondaje.

De regulă cei din breasla măsurării opiniei publice se feresc să măsoare lucrurile la foarte cald atunci cînd vine vorba despre subiecte ce țin de starea generală. Riscăm ca învolburarea de moment să limiteze validitatea măsurării.

E clar că orice incident puternic are un efect asupra caracteristicii pe care o măsurăm. Dar la fel de clar este că adevăratul impact se poate măsura la ceva timp după aceea, cînd se mai răcește fierul, cînd se mai potolesc patimile și cînd se decantează lucrurile și rămîne doar efectul de profunzime, starea consolidată, nu iureșul de moment.

Așa s-a întîmplat, bunăoară, cu încrederea în ONG-uri. Pe termen mediu, de ceva ani încoace, trendul general era unul crescător: lumea începea să aibă ceva mai multă încredere în acestea.

Cînd s-a întîmplat însă oribilul accident cu copilul sfîșiat de cîini, datorită asocierii acestei morți cu niște organizații nonguvernamentale care erau proprietarii cîinilor, încrederea în acestea a scăzut brusc, cu cel puțin 15 puncte procentuale, aproape 20, înjumătățind practic bagajul de capital simbolic de care se bucurau la vremea aceea ONG-urile în ochii românilor.

La ceva timp însă, după două-trei luni, subiectul a trecut, durerea s-a mai atenuat, drept urmare opinia publică și-a reluat tendința crescătoare de lungă durată, deja identificată înaintea accidentului.



Concluzia e simplă. În cazul opiniei publice, există o anumită elasticitate, dar și o anumită inerție. La fel ca o lamă de sabie care se îndoaie pe moment, dar apoi revine la starea inițială, și opinia publică este rezultatul pe de o parte a fenomenelor de moment, dar și a tendințelor de profunzime, care prezintă o altă logică, mai greu de modificat.

Drept pentru care este destul de greu să spunem care va fi, pe termen ceva mai lung, efectul atitudinii Bisericii Ortodoxe Române la adresa accidentului din clubul Colectiv, cît și a valului de furie online pe care unii îl revarsă asupra acestei instituții.

Poate la fel de bine să-i provoace o știrbire care să se adauge la tendința de lungă durată a scăderii încrederii în biserică. La fel de bine poate să se atenueze și să nu lase urme semnificative.

Ce putem acum face în schimb, ca să-i răspund părintelui Ivan și să-l ajut să înțeleagă mai bine cum stau lucrurile la adresa instituției din care face parte, este să facem o comparație pe termen lung, de douăzeci de ani, între evoluțiile principalelor două instituții în care românii își pun încrederea: biserică și armată.



În aproape douăzeci de ani de cînd avem date post-decembriste, cele două instituții au făcut schimb de locuri în ierarhie.

La sfârșitul anilor 90, biserica era la aproape 90% încredere, un nivel de saturație peste care cu greu se poate trece în societăți normale, democratice, indiferent de instituție. Mai toată lumea avea încredere în biserică, o tendință constantă, practic neschimbată timp de peste cinci ani, din 1998 până în 2005, când avem date.

Armata, în schimb, era ceva mai jos, pe la 70%. Tot o majoritate, dar ușor știrbită. Era pe de o parte neîncrederea în instituțiile de forță, cauzată de istoria recentă: viața într-un stat autoritar, Revoluția din 1989, incidentele sociale de la începutul anilor 90. Pe de altă parte mai erau și scandalurile de corupție la adresa capilor armatei. Drept pentru care armata era ceva sub biserică. Destul de sus, dar nu atît de sus, la nivelul acela de cvasi-saturație.

În aproape 20 de ani, lucrurile s-au schimbat în oglindă. Armata a recuperat din încredere și s-a dus la nivelul de cvasi-saturație de 90%, mai ales de cînd cu criza economică și cu creșterea în toate instituțiile de forță și cu lupta anti-corupție, dar mai ales și mai ales de cînd cu criza din Ucraina și cu poziția din ce în ce mai beligerentă a Rusiei. În vremuri de pericol, lumea se culcușește în cei care îi apără. Rally around the flag.

În schimb, biserica suferă o eroziune continuă, lentă dar clar definită. În 2009 era pe la 85%. În 2012 era pe la 80%. În 2013-2014 scăzuse la 70% și începuse deja să dea și sughițuri prin zona lui 60%. De vreo doi-trei ani, s-a stabilizat în jur de 70%, ușor peste, cel puțin în măsurătorile pe care le am eu la dispoziție, toate făcute de același institut de cercetare, eliminînd astfel variația suplimentară ce poate apărea cînd avem măsurări făcute de entități diferite.

Deci de la Armată 70 – Biserică 90 am trecut în decurs de aproape 20 de ani la Armata 90 – Biserică 70.

Datele pot fi interpretate diferit. Oricine poate să tragă un ce beneficiu retoric din acest grafic. Ca de obicei, cu statistica poți demonstra și că e bine, și că e rău, și că e miercuri după-amiază.

Ăia care sînt supărați pe Biserică vor clama bucuroși felul în care Biserica „se duce în cap”, “se prăbușește”, “senzațional”, “remarcabil”, “click aici”, “moșule, dă drumul să cînte Metallica, pică biserica”.

Cei care țin la Biserică, în schimb, vor remarca reziliența acestei instituții, în vremuri de modernizare accelerată a societății. Nu mai e prima, dar rămîne totuși a două. Și mai ales rămîne în continuare apreciată de o largă majoritate. 70 nu e 90, dar e clar peste 50, magicul nivel al majorității, sau peste 40, 30 ori 20, pe unde adastă alte instituții publice.

Deci, părinte, nu știu cum să-ți spun, dar lucrurile sînt complicate. Stați ceva mai prost decît stăteați cu 20 de ani în urmă. Dar în continuare destul de bine, clar peste 50%. Cam două treimi din români vă apreciază. Iar despre efectul acestui incident recent nu putem vorbi decât peste două-trei luni, când se liniștesc apele și vorbele și patimile.

Iar voi ceilalți, în afară de părintele Daniel, indiferent dacă sînteți bisericofili, bisericofobi, metaliști, sataniști, evlavizioniști, evazioniști, iconiști, comuniști, jurnaliști, prompteriști, urechiști, pafariști sau pur și simplu doar tineri frumoși și sălbateci care sînteți supărați pe toate, pe lume, pe viață, pe Ponta, pe Oprea, pe Daniel, pe pompieri, pe cine vreți voi să fiți supărați,

voi ceilalți puteți folosi acest grafic fie pentru a vă bucura sufletul (dacă îl aveți), fie pentru a vă clama dreptatea (dacă credeți în dreptate), fie pentru a face un articol mordant de presă, senzațional!, cutremurător! click aici pentru a afla totul despre toate! (dacă știți să însăilați mai mult de trei cuvinte laolaltă),

dar mai ales și mai ales să folosiți acest grafic pentru a da cu el în cap la dujmani.

Știu sigur că de-ăștia aveți. Că așa zice la cîntec: Am dujmani cu miile, șalalala…

Onegaeshimasu!



. Citeste tot...

Furia, această ură

Acest nefericit accident de la clubul Colectiv funcționează ca o hîrtie de turnesol.

Ca un test de-ăla proiectiv cu care nasoii de psihologi sapă în haznaua creierelor noastre.

Ca pe un ecran alb de atîta sînge și de atîta funingine și ură, fiecare ne împroșcăm pe pînza celor deja 31 de morți ce supărare avem mai mare.

Cei care sînt supărați pe biserică, își varsă furia și ura pe ea în toate felurile.

Cei care sînt supărați pe rockeri, își varsă furia și ura pe ei în toate felurile.

Cei care sînt supărați pe Guvern, mamă mamă, ce le mai poate gura: ură și furie și furie și ură.

Cei care sînt supărați pe Dumnezeu, pe soartă, pe întîmplare, pe probabilitate, pe proceduri, pe artificii, pe ușile de metal, pe chibrituri, pe șipcile de pe tavan, pe riffurile de chitară, pe subsoluri, pe decadența underground, pe scorțoșenia evlavioasă, pe ISU, pe Oprea, pe Daniel, pe Ponta, pe Iohannis, pe Arafat, pe Bănicioiu, pe Codabiță, pe Pițurcă, pe polițiști, milițiști, milițieni, milițioți, patrioți, patrihoți, patrilași, patrilați, patrilungi, pompilați, pompiluci, pompieri, mineri, zidari, ziditori, zidiți și izbiți,

pe toți cei care sîntem supărați,

ne vărsăm furia și ura.

Ați auzit de cele două minute de ură? Nu, nu ați auzit. Dar le trăiți încontinuu. Le trăiți de vreo două zile, doi ani, două decenii, două secole încoace, în fiecare zi, în fiecare ceas.

Furie. Ură. Scîrbă. Dispreț.

Ironia tristă pe care cei morți sînt sigur că ar fi apreciat-o, că erau oameni deștepți și decadenți și înțelegeau mersul lucrurilor pe lumea asta, este că de-abia acum sînteți rockeri și punkeri, pufoșilor... :(



:( :( :(



. Citeste tot...

Vin alegerile!



. Citeste tot...

duminică, 1 noiembrie 2015

Halloween, această colivă plină de ură

Nu există identitate fără deosebire, fără distincție, fără diferențiere. Ne definim prin ceea ce sîntem *în comparație* cu alții, nu prin ceea ce sîntem în sine. Această afirmație, pe lîngă că e de o banalitate demnă de o cauză mai bună, este și una din pietrele de temelie ale antropologiei, știința care își face din analiza diferenței între oameni principalul obiect.

Pentru că n-avem ce face, ne certăm. Ne certăm încontinuu. Zilele acestea ne certăm pe o temă de sezon. Pe una din acele ciorbe ideatice complicate ce fac parte din continua hărțuială numită “război cultural”. (“culture wars”).

Cum sîntem? Cum e bine să fim? Cum trebuie trăită viața? Cum trebuie îmbrăcată maimuța? Cum trebuie trecută strada? Cum trec alții strada? De ce e bine să trecem strada altfel decît alții, ca să fim sigur că sîntem români, iară nu neo-zeelandezi, papistași sau – Doamne ferește! – chinezi?

E vorba, bineînțeles, de cearta în jurul Halloweenului. Primăvara ne certăm pe Valentine’s Day. Toamna pe Halloween.

Halloween, o sărbătoare celtică, cu rădăcini clare în substratul precreștin al europenilor occidentali, devenită de cînd cu globalizarea unul din elementele de dichis simbolic marketizabil în jurul căruia se poartă lupte ideatice grele, deci inutile.

Tristul accident din clubul Colectiv a venit să toarne gaz pe foc în această dispută între neaoș și alexandrin, între tradiție și modernitate.

Pe de o parte îi avem pe dacii creștini care proorocesc focurile iadului pentru toți păcătoșii care se închină la semnele satanice ale venirii Apocalipsei.

Pe de altă parte, îi avem pe hipsterii care văd în acest import un nou prilej de distracție cu iz de colind. Dacă merg copiii cu colindul în ajunul Crăciunului, de ce n-ar merge și în ajun de Halloween, Sărbătoarea Morților?

Se face mare caz pe faptul că nu este o sărbătoare românească, neaoșă, de-a noastră, “din moși strămoși”. Însă uităm faptul că unul din lucrurile cele mai temeinice pe care le are tradiția este că se schimbă în continuu. Se construiește, se negociază simbolic, se modifică, în funcție de cum bate vîntul vremii.

În literatura de specialitate antropologică este destul de cunoscut termenul de “tradiție inventată”, propus prin anii 80 de un cunoscut istoric englez, Eric Hobsbawm.

În cartea cu același titlu, el dă exemple și pe baza exemplelor generalizează despre felul în care tradiții pe care le considerăm a fi din vremuri imemoriabile, hăhăt de pe vremea lui Gilgameș, a lui Ginghis Han, a lui Ștefan Cel Mare, Gabriel Codabiță ori de pe vremea lui Burebista, sînt de fapt invenții recente, construite cu perseverență conștientă de o mînă de oameni întru consolidarea unor identități – identități etnice, naționale, chiar și identități comerciale – vestitele “branduri”.

De exemplu, Hobsbawm arată cum kilturile scoțiene, pledurile alea ale lor țesute în linii perpendiculare, cu culori bine definite, sînt de fapt o invenție de secol XIX, adică relativ recentă în termeni istorici – ce înseamnă o sută sau două sute de ani la scara istorică?

În România putem identifica destul de ușor asemenea tradiții inventate. Tot ce ține de sport, de exemplu, toate “tradițiile” legate de acest domeniu al socialului nu au cum să fie prea vechi, căci sportul nu se practică de prea mult în mod organizat – doar de pe la sfîrșitul secolului XIX, această bornă de modernitate la noi, ca și în alte părți.

Același lucru îl putem spune și despre pomul de Crăciun. Dacă nici pomul de Crăciun nu e tradiție în România, atunci ce mai e tradiție, în afară de tăiatul porcului și de mîncatul bomboanelor agricole? Și totuși, pomul de Crăciun este și el o invenție relativ recentă în casa românilor, tot de prin secolul XIX, fiind împrumutat de la germani, pe filieră habsburgă, prin Transilvania.

Printr-un proces de difuzie de sus în jos de-a lungul claselor sociale, de tip “trickle down”, obiceiul a fost mai întîi adoptat de cei cu status social mai ridicat, clasa de mijloc, mai înstăriți, mai educați, cu legături mai strînse cu centrele imperiale (Viena, Paris, Londra, Berlin).

De acolo s-a împrăștiat încet-încet, pe bază de imitație, fiind asumat și de către cei care doreau să se legitimeze cu elemente vizibile de status ridicat, la fel cum au împrumutat și alte obiceiuri cu același scop – băutul cafelei, servitul dulceței, mileurile, hainele “nemțești”, mobila.

Astfel, pe parcursul unui secol, pomul de Crăciun a devenit un element nelipsit din gospodăriile românilor. Și totuși, acum două sute de ani acesta nu exista în casa oamenilor de Crăciun.

Că se împodobeau copaci la nunți sau la înmormîntări, asta e altceva. Că se punea nu știu ce crenguță la fereastră cu nu știu ce măr în ea, e asemănător, dar nu e pom de Crăciun. Acesta este o invenție și un import simbolic căruia putem foarte clar să-i precizăm sursa (cultura germană) și momentul (secolul XIX, începutul secolului XX).

Deci pomul de Crăciun nu e nici el tradiție. La vremea respectivă, era și el un import simbolic. Deci ce facem: renunțăm și la el, că nu era pe vremea dacilor?

Ca să fiu rău, și cușma dacilor este un import, un rezultat al unei globalizări de la vremea aceea. E vorba despre boneta frigiană, care de fapt e o căciulă scitică, împrumutată dinainte de vremea lui Burebista de la stăpînii stepelor, care veneau călare din marginea Mongoliei și a Iranului, pe toate mările de iarbă de deasupra Caspicei, pînă aici, la marginea Carpaților. De la sciți avem cușma dacică, dragii mei pufoși. Deci hai să renunțăm și la ea, că e import cultural.

Un alt argument împotriva adoptării Halloweenului este că e o sărbătoare păgînă, necreștină. În varianta extremă, avem bubuli care o asociază cu riturile satanice. În varianta mai domoală, tot avem destul oameni supărați care spun că nu e creștină, deci nu e de-a noastră.

Nu știu cum să vă spun, dar la început nici coliva nu era creștină. Este unul din marile împrumuturi pe care protocreștinii le-au făcut la vremea respectivă din obiceiurile păgîne precreștine din această zonă a Balcanilor.

Coliva e o rămășiță a unor ritualuri de fertilitate ce poate fi întîlnită doar în Balcani, de la greci la români și sîrbi, și cam atît. În restul lumii creștine nu se face colivă, cum la fel nu se dă nici găina peste mormînt.

În restul lumii creștine nu veți găsi nici Mărțișorul – un alt rest de ritual păgîn de fertilitate. În restul lumii creștine Sf Gheorghe nu e așa de important, pentru că el de fapt e transformarea Călărețului Trac, un erou religios precreștin.

Iată tot atîtea exemple din zona religioasă care de fapt nu prea au de-a face inițial cu creștinismul, și totuși le avem bine ancorate în ritualul creștin ortodox al românilor din ziua de azi. Tot pentru a fi răutăcioși, putem vorbi și despre felul în care însăși sărbătoarea Crăciunului își are rădăcinile în precreștinătate, primii creștini suprapunînd practic unul din cele mai importante momente din viața lui Iisus pe o sărbătoare precreștină, ce ținea tot de mitul morții și învierii.

Halloweenul însuși prezintă același amestec de creștinism grefat pe un substrat pre-creștin. Pe o sărbătoare celtică a morților s-a adăugat o sărbătoare creștină catolică a “tuturor sfinților”, tot pentru a se dilua puterea însemnătății precreștine și pentru a fi înlocuită cu un simbol creștin.

Deci nu putem să ne supărăm că nu e tradițional, căci avem exemple destule de tradiții inventate (pomul de Crăciun, de exemplu). Nu putem să ne supărăm că nu e creștin, că avem exemple de ritualuri creștine care la vremea lor și ele au fost păgîne (Mărțișorul, coliva, Sf Gheorghe, chiar și însăși Crăciunul).

Mai rămîne critica la adresa încurajării celor despre moarte. Sînt mulți supărați că această sărbătoare, pe lîngă că nu e a noastră și nu e creștină, mai și glorifică morții. Satana, maică!, urlă exaltații. Ceilalți se mulțumesc să-și arate supărarea cu gesturi mai puțin intense.

Avem și aici exemple care vorbesc tot despre ipocrizie. În calendarul creștin avem mai multe sărbători care se focalizează pe cei plecați dintre noi. Avem Moșii de Iarnă, Moșii de Vară, Moșii de Toamnă.

Avem o nație întreagă care face pomeni aproape săptămînal, ținînd legătura cu morții lor cei dragi, care clar nu își merită uitarea, ci pomenirea întru veac. Avem principala sărbătoare a creștinătății, Paștele, unde se prezintă de manieră foarte explicită suferința și moartea lui Iisus. Cîți dintre voi ați citit Biblia? Cîți ați fost la Denie, să ascultați cum moare Iisus? Și totuși, sîntem oripilați că o sărbătoare vorbește prea mult despre moarte.

Articolul ăsta l-am scris nu pentru că dau în brînci după Halloween. Nu-mi spune nimic. Nu am scobit dovleac niciodată cu copiii. Nici Valentine’s Day nu am sărbătorit vreodată. Am pus globuri în pom de Crăciun și cam atît. Îmi plac celții mult, dar nu mă dau în vînt după Halloweenul lor. Am altele la care țin ce vin de la celții mei – nu aici vi le voi povesti.

Articolul ăsta l-am scris dintr-un motiv foarte simplu. Pentru că sînt mulți oameni proști și intenși pe pămîntul ăsta. Și de regulă prostia și ura și intensitatea de multe ori se datorează necunoașterii. Scriind aceste rînduri, poate îi ajut să înțeleagă. Dacă chiar și cinci sau zece înțeleg, sînt mulțumit.

Știu sigur că vor fi mulți care nu vor înțelege și vor rămîne proști și intenși și plini de ură în continuare. Nu-mi fac griji despre aceia: a lor va fi împărăția Cerurilor.



. Citeste tot...