Halloween, această colivă plină de ură

Nu există identitate fără deosebire, fără distincție, fără diferențiere. Ne definim prin ceea ce sîntem *în comparație* cu alții, nu prin ceea ce sîntem în sine. Această afirmație, pe lîngă că e de o banalitate demnă de o cauză mai bună, este și una din pietrele de temelie ale antropologiei, știința care își face din analiza diferenței între oameni principalul obiect.

Pentru că n-avem ce face, ne certăm. Ne certăm încontinuu. Zilele acestea ne certăm pe o temă de sezon. Pe una din acele ciorbe ideatice complicate ce fac parte din continua hărțuială numită “război cultural”. (“culture wars”).

Cum sîntem? Cum e bine să fim? Cum trebuie trăită viața? Cum trebuie îmbrăcată maimuța? Cum trebuie trecută strada? Cum trec alții strada? De ce e bine să trecem strada altfel decît alții, ca să fim sigur că sîntem români, iară nu neo-zeelandezi, papistași sau – Doamne ferește! – chinezi?

E vorba, bineînțeles, de cearta în jurul Halloweenului. Primăvara ne certăm pe Valentine’s Day. Toamna pe Halloween.

Halloween, o sărbătoare celtică, cu rădăcini clare în substratul precreștin al europenilor occidentali, devenită de cînd cu globalizarea unul din elementele de dichis simbolic marketizabil în jurul căruia se poartă lupte ideatice grele, deci inutile.

Tristul accident din clubul Colectiv a venit să toarne gaz pe foc în această dispută între neaoș și alexandrin, între tradiție și modernitate.

Pe de o parte îi avem pe dacii creștini care proorocesc focurile iadului pentru toți păcătoșii care se închină la semnele satanice ale venirii Apocalipsei.

Pe de altă parte, îi avem pe hipsterii care văd în acest import un nou prilej de distracție cu iz de colind. Dacă merg copiii cu colindul în ajunul Crăciunului, de ce n-ar merge și în ajun de Halloween, Sărbătoarea Morților?

Se face mare caz pe faptul că nu este o sărbătoare românească, neaoșă, de-a noastră, “din moși strămoși”. Însă uităm faptul că unul din lucrurile cele mai temeinice pe care le are tradiția este că se schimbă în continuu. Se construiește, se negociază simbolic, se modifică, în funcție de cum bate vîntul vremii.

În literatura de specialitate antropologică este destul de cunoscut termenul de “tradiție inventată”, propus prin anii 80 de un cunoscut istoric englez, Eric Hobsbawm.

În cartea cu același titlu, el dă exemple și pe baza exemplelor generalizează despre felul în care tradiții pe care le considerăm a fi din vremuri imemoriabile, hăhăt de pe vremea lui Gilgameș, a lui Ginghis Han, a lui Ștefan Cel Mare, Gabriel Codabiță ori de pe vremea lui Burebista, sînt de fapt invenții recente, construite cu perseverență conștientă de o mînă de oameni întru consolidarea unor identități – identități etnice, naționale, chiar și identități comerciale – vestitele “branduri”.

De exemplu, Hobsbawm arată cum kilturile scoțiene, pledurile alea ale lor țesute în linii perpendiculare, cu culori bine definite, sînt de fapt o invenție de secol XIX, adică relativ recentă în termeni istorici – ce înseamnă o sută sau două sute de ani la scara istorică?

În România putem identifica destul de ușor asemenea tradiții inventate. Tot ce ține de sport, de exemplu, toate “tradițiile” legate de acest domeniu al socialului nu au cum să fie prea vechi, căci sportul nu se practică de prea mult în mod organizat – doar de pe la sfîrșitul secolului XIX, această bornă de modernitate la noi, ca și în alte părți.

Același lucru îl putem spune și despre pomul de Crăciun. Dacă nici pomul de Crăciun nu e tradiție în România, atunci ce mai e tradiție, în afară de tăiatul porcului și de mîncatul bomboanelor agricole? Și totuși, pomul de Crăciun este și el o invenție relativ recentă în casa românilor, tot de prin secolul XIX, fiind împrumutat de la germani, pe filieră habsburgă, prin Transilvania.

Printr-un proces de difuzie de sus în jos de-a lungul claselor sociale, de tip “trickle down”, obiceiul a fost mai întîi adoptat de cei cu status social mai ridicat, clasa de mijloc, mai înstăriți, mai educați, cu legături mai strînse cu centrele imperiale (Viena, Paris, Londra, Berlin).

De acolo s-a împrăștiat încet-încet, pe bază de imitație, fiind asumat și de către cei care doreau să se legitimeze cu elemente vizibile de status ridicat, la fel cum au împrumutat și alte obiceiuri cu același scop – băutul cafelei, servitul dulceței, mileurile, hainele “nemțești”, mobila.

Astfel, pe parcursul unui secol, pomul de Crăciun a devenit un element nelipsit din gospodăriile românilor. Și totuși, acum două sute de ani acesta nu exista în casa oamenilor de Crăciun.

Că se împodobeau copaci la nunți sau la înmormîntări, asta e altceva. Că se punea nu știu ce crenguță la fereastră cu nu știu ce măr în ea, e asemănător, dar nu e pom de Crăciun. Acesta este o invenție și un import simbolic căruia putem foarte clar să-i precizăm sursa (cultura germană) și momentul (secolul XIX, începutul secolului XX).

Deci pomul de Crăciun nu e nici el tradiție. La vremea respectivă, era și el un import simbolic. Deci ce facem: renunțăm și la el, că nu era pe vremea dacilor?

Ca să fiu rău, și cușma dacilor este un import, un rezultat al unei globalizări de la vremea aceea. E vorba despre boneta frigiană, care de fapt e o căciulă scitică, împrumutată dinainte de vremea lui Burebista de la stăpînii stepelor, care veneau călare din marginea Mongoliei și a Iranului, pe toate mările de iarbă de deasupra Caspicei, pînă aici, la marginea Carpaților. De la sciți avem cușma dacică, dragii mei pufoși. Deci hai să renunțăm și la ea, că e import cultural.

Un alt argument împotriva adoptării Halloweenului este că e o sărbătoare păgînă, necreștină. În varianta extremă, avem bubuli care o asociază cu riturile satanice. În varianta mai domoală, tot avem destul oameni supărați care spun că nu e creștină, deci nu e de-a noastră.

Nu știu cum să vă spun, dar la început nici coliva nu era creștină. Este unul din marile împrumuturi pe care protocreștinii le-au făcut la vremea respectivă din obiceiurile păgîne precreștine din această zonă a Balcanilor.

Coliva e o rămășiță a unor ritualuri de fertilitate ce poate fi întîlnită doar în Balcani, de la greci la români și sîrbi, și cam atît. În restul lumii creștine nu se face colivă, cum la fel nu se dă nici găina peste mormînt.

În restul lumii creștine nu veți găsi nici Mărțișorul – un alt rest de ritual păgîn de fertilitate. În restul lumii creștine Sf Gheorghe nu e așa de important, pentru că el de fapt e transformarea Călărețului Trac, un erou religios precreștin.

Iată tot atîtea exemple din zona religioasă care de fapt nu prea au de-a face inițial cu creștinismul, și totuși le avem bine ancorate în ritualul creștin ortodox al românilor din ziua de azi. Tot pentru a fi răutăcioși, putem vorbi și despre felul în care însăși sărbătoarea Crăciunului își are rădăcinile în precreștinătate, primii creștini suprapunînd practic unul din cele mai importante momente din viața lui Iisus pe o sărbătoare precreștină, ce ținea tot de mitul morții și învierii.

Halloweenul însuși prezintă același amestec de creștinism grefat pe un substrat pre-creștin. Pe o sărbătoare celtică a morților s-a adăugat o sărbătoare creștină catolică a “tuturor sfinților”, tot pentru a se dilua puterea însemnătății precreștine și pentru a fi înlocuită cu un simbol creștin.

Deci nu putem să ne supărăm că nu e tradițional, căci avem exemple destule de tradiții inventate (pomul de Crăciun, de exemplu). Nu putem să ne supărăm că nu e creștin, că avem exemple de ritualuri creștine care la vremea lor și ele au fost păgîne (Mărțișorul, coliva, Sf Gheorghe, chiar și însăși Crăciunul).

Mai rămîne critica la adresa încurajării celor despre moarte. Sînt mulți supărați că această sărbătoare, pe lîngă că nu e a noastră și nu e creștină, mai și glorifică morții. Satana, maică!, urlă exaltații. Ceilalți se mulțumesc să-și arate supărarea cu gesturi mai puțin intense.

Avem și aici exemple care vorbesc tot despre ipocrizie. În calendarul creștin avem mai multe sărbători care se focalizează pe cei plecați dintre noi. Avem Moșii de Iarnă, Moșii de Vară, Moșii de Toamnă.

Avem o nație întreagă care face pomeni aproape săptămînal, ținînd legătura cu morții lor cei dragi, care clar nu își merită uitarea, ci pomenirea întru veac. Avem principala sărbătoare a creștinătății, Paștele, unde se prezintă de manieră foarte explicită suferința și moartea lui Iisus. Cîți dintre voi ați citit Biblia? Cîți ați fost la Denie, să ascultați cum moare Iisus? Și totuși, sîntem oripilați că o sărbătoare vorbește prea mult despre moarte.

Articolul ăsta l-am scris nu pentru că dau în brînci după Halloween. Nu-mi spune nimic. Nu am scobit dovleac niciodată cu copiii. Nici Valentine’s Day nu am sărbătorit vreodată. Am pus globuri în pom de Crăciun și cam atît. Îmi plac celții mult, dar nu mă dau în vînt după Halloweenul lor. Am altele la care țin ce vin de la celții mei – nu aici vi le voi povesti.

Articolul ăsta l-am scris dintr-un motiv foarte simplu. Pentru că sînt mulți oameni proști și intenși pe pămîntul ăsta. Și de regulă prostia și ura și intensitatea de multe ori se datorează necunoașterii. Scriind aceste rînduri, poate îi ajut să înțeleagă. Dacă chiar și cinci sau zece înțeleg, sînt mulțumit.

Știu sigur că vor fi mulți care nu vor înțelege și vor rămîne proști și intenși și plini de ură în continuare. Nu-mi fac griji despre aceia: a lor va fi împărăția Cerurilor.



.