Între capră și Nicolae Decebal Codreanu

România pendulează de sute de ani între două nevoi contradictorii: autonomie și eficiență. Țară la marginea sistemului capitalisto-imperialist de acumulare de plus-valoare (cf. Wallerstein), tot timpul am suferit ba de una, ba de alta.

Ba aveam nevoie de creștere a eficienței, a productivității, a pasului spre mai bine, mai repede, mai iute, spre modernitate, spre tehnologie. Dar nu aveam nici resurse de capital, nici resursă umană suficient educată, nici tehnologie

Și atunci trebuia să ne punem capră la bizantini, la turci, la fanarioți, la habsburgi, la ruși, la anglo-olandezi, la americani, la cine dracu’ nu ne-am pus tot capră în toate aceste secole ca să ne învețe eficiența administrativă (Regulamentul Organic), eficiența tehnologică (nemții la Reșita, anglo-olandezii la scos petrolul), eficiența comercială (fanarioții și grecii pe vremuri, occidentalii acum).

Doar că pusul ăsta capră evident că nu face bine la sănătatea economică și morală a poporului. Grecii, turcii, rușii, fanarioții, cumanii, tătarii și alți americani nu veneau aici de amorul artei, de marea lor iubire pentru popoarele mioritico-balcanice cam mediocre și cam ciobănești și cam aproximative.

Nu, ei veneau și tot vin aici să ceară pămînt și apă pe gratis, să ducă sarea și grînele la Stambul, petrolul și grîul și uraniul dincolo de Urali, plus-valoarea de bănuți în conturile multinaționalelor și ale insulelor Seychelles. Vin aici să facă profit și să-l trimită la el, acasă departe, la Budapesta, la New York, la Tel Aviv, la Moscova.

Te învăț tehnologie, frățioare mai fraer și mai cioban și mai mioritico-balcanic, dar te și exploatez, da? Te ajut, dar de fapt mă ajut mai mult pe mine. Dă-te dracu de cioban, eu îmi apăr nevoile și neamul meu, ăla de la Stambul, de la Moscova, din New York, din Paris ori Tel Aviv.

Și atunci evident că pendulul începe să se miște în partea cealaltă a dezechilibrului eficiență – autonomie. Încet-încet, în bună tradiție de fandacsie și persecuție, evident că ne apucă amokul și ne supărăm pe ecsploatatori, vrem prin noi înșine, vrem să rupem capra, să o punem la proțap, mama ei de curvă care ne învață să adoptăm poziții neprincipiale față de lume și viață.

Și atunci facem așa o fandacsie și o loviluție și o supărare și o strofocare istorică, pe principul “la noi cu adevărat se poate atunci cînd nu se mai poate”, și facem un Mărășești, un Tudor Vladimirescu, un Cuza și-un Pașșopt, o Loviluție la televizor, ne rupem cămășile cele roșii și pantalonii cei maro și devenim liberi. Mai liberi. Mai autonomi.

Și o dăm înapoi în prosteală, în mediocritate.

Ceaușescu a fost unul din aceste episoade. Legionarii au fost altul.

Cumva-cumva, pierdem echilibrul și bunul simț și o dăm în trăirisme balcanice.

Facem Dacii aproximative, scriem istorii aproximative, facem știință aproximativă, punem asfalt aproximativ, construim blocuri aproximative, urîte și proaste și cu materialele jumătate furate.

Mai și chinuim și belim niște oameni pe parcurs, că de-aia ne sacrificăm, să-i belim pe cei care se opun progresului și luptei pentru pace. Facem proiecte megalomanice care teoretic duc țara pe culmile celui mai înalt progres și dezvoltări științifice, dar de fapt facem o mermeleală.

Nu chiar un rahat total, cum o dau în bară bieții africani. Dar acolo, o mermeleală, o fușereală, un “las-o mă că merge și așa”.

O mediocritate.

Vă mai aduceți aminte de butada cu doctorul neamț care se plîngea la regele Carol I că el pleacă din țara asta, din motiv că “prea multă pizda mă-tii, majestate?”.

Luăm rețetele eficienței și productivității modernității cîinești, bazate pe disciplină, pe competiție, pe plus-valoare, pe economisire și acumulare de capital, pe perseverență și muncă metodică, pe amînarea gratificării și începem să dăm de toți pereții cu ele. Las’o, mă, că merge și așa.

O mediocritate.

Și pe urmă, după o generație-două, evident că ne apucă din nou dracii că iar sîntem coada vacii, pielea prepuțului mondial, și că avem nevoie de infuzie de modernitate, de dichis procedural, de menegemănt străin.

Să vină Carol cel neamț! Să vină americanii! Să vină menegerii străini! Să vină investițiiiliii, fonduriliii, să ne scoată din căcat, să bage bani în noi ca la balamuc, să facem, să dregem, să ne vindem ieftin, să fie bine, să nu fie rău, să trăim toți ca în Neckermann.

Și o luăm de la capăt. Iar ne dăm pe nemestecatelea la străini, Petrom, Roșia Montană, gazele din Marea Neagră, doar doar sîntem în stare să cumpărăm timp.

Să facem dracu și noi o acumulare primitivă și sălbatică de capital, să avem și noi băncile noastre

Să ne formăm și noi tehnicienii noștri, inginerii și menejerii și pricepuții noștri care să știe să scoată gazele de șist fără să fie nevoie să apelăm la sateliții și priceperile de foraj ale americanilor sau rușilor

Să facem și noi mașinile noastre fără să ne dăm pe trei lei kilu la franceji, să punem și noi asfalt decent cu vestitele noastre firme de construcții românești, nu româno-portugheze sau româno-italiene

Să facem și noi autostrăzi care să nu se strice la prima ploaie.

Tensiunea dintre eficiență și autonomie. Dintre profesionalism și neo-colonialism. Dintre trăirismele bezmetice neo-naționaliste fără fundament în priceperea și mentenanța modernității, o stare de lucruri care necesită o continuă zbatere pricepută, și patetismele de slugi care se vînd pe trei lei kilul, o perpetuă poziție de capră geostrategică.

Avem nevoie de timp. Acum cumpărăm timp. Să acumulăm capital. Să facem tehnicieni. Să învățăm procedurile modernității.

Doar că de trei sute de ani banii care îi facem aici ni se scurg printre degete în altă parte, la Constantinopol, la Moscova, la Paris și Londra și New York și Tel Aviv.

Copiii pe care îi școlim aici se duc în altă parte, la Moscova și Londra și Paris și New York și mai recent la Madrid și la Roma.

Iar procedurile modernității, pînă învățăm noi să le stăpînim cît de cît decent, iaca acolo la marginea mediocrității, se învechesc și le expiră termenul de garanție și se perimează moral.

Și tot așa trăim tot timpul într-un nivel al bunăstării egal cu al celorlalte țări, doar că cu una-două generații în urmă.

Și ne plîngem de milă.

Concluzia? Simplă: nu există cale regală, ‘r’ați ai dracu’ cu melcii voștri de deluzionali, de păcălici, de ușor de amăgit.

Educație, ‘r-ați ai dracu’ de mediocri care vă plîngeți de milă. Perseverență, ‘r’ați ai dracu’ de superficiali.

Patriotism, ‘r’ați ai dracu’ de emigranți și de vînzători de țară care dați resursele pe gratis.

Bun simț și rațiune și cumpătare, ‘r’ați ai dracu’ de exaltați.

Luciditate și rădbare de chinez bătrîn, ‘r’am ai dracu’ de români să fim, care sîntem cu toții... :(