Cum intri în Livadi, pe dreapta, doi rasta te așteaptǎ

Ne întorceam de la o plajǎ suberbǎ, atît de cea mai foarte superbǎ încît nici nu v-o spun, sǎ nu se întîmple cu ea cum s-a întîmplat și cu Vama Veche. Un golf îngust, sǎlbatic, unde nu era nici curent electric, nici budǎ, ci doar rǎmǎșițele unei vechi mînǎstiri, o rulotǎ care servea bǎuturi și Jimi Hendrix la boxe și o haitǎ de turiști cvasi-pseudo-hippy care fǎceau snorkeling cu aricii de mare. În lumina amurgului ce trecea printre pini, doi cufundaci alergau peștii dinspre larg spre nisip, necruțǎtori, iuți, eleganți, cenușii. Noi stǎteam cocoțați pe niște stînci și-i priveam: nature red in beak and claw. Ce mai, fabulos.

Se lasǎ seara, ne strîngem bulendrele, ne urcǎm în mașinǎ, trecem pe lîngǎ Alyki, unde dat fiind cǎ era duminicǎ era cumplit de aglomerat, mai ceva ca la mall în ajun de Crǎciun, lumea înghesuitǎ pe 5 rînduri, o foșgǎialǎ absolut proletarǎ și dizgrațioasǎ și melteanǎ. Bine cǎ n-am rǎmas acolo, cǎci altminteri nu descopeream golful cu hipioți și cufundaci.

Trecem mai departe, ne grǎbim spre Limeria, unde magazinul de bijuuri închidea la nouǎ. Și totuși, uite ce fain este. Mergi mai încet (conducea Florentina). Uite golful ǎla! Uau! Între doi pereți de stîncǎ, abrupt, ca între prǎpǎstii. Superb. Ne oprim?



Ne-am oprit. Tragem dreapta, o luǎm pe drumul de țarǎ cînd betonat, cînd lǎsat așa cum l-a fǎtat mama naturǎ, adicǎ buldozerele și cǎruțele. Încet-încet, sǎ n-o rupem (nu, nu am fost cu Subaru, e încǎ în reparații dupǎ chestia cu TIR-ul). Ne ia aproape cinci minute sǎ ajungem la plajǎ - Livadi se cheamǎ locul. Acolo, gol, pustiu, nada de nada. Închiseserǎ, totul era strîns, aranjat. Evident, era trecut de opt.

Doar pe plajǎ o mașinǎ de adolescenți, doi și douǎ, care se uitau la amurg și beau bere. Tineri, pînǎ în 25 de ani, poate chiar pînǎ în 20 de ani, mǎrunței. Fetele urîțele și anonime, bǎieții uscați, scarandivi și cît se poate de rasta. N-ați vǎzut așa pǎr rasta decît în filmele rasta cu Bob Marley și Bruce Lee filmate sub influența ierbii în exces. Niște pǎruri de peri de peruci de lațe care le atîrnau pufos și gros pînǎ spre șale. Erau scoși direct din manualul de îmbrǎcat și perucat rasta. Pǎr, pantaloni, tricouri, atitudine, relaxarea aia kinda groovy and kinda high. Rasta de rasta, frate. Un soi de depeșari, pentru cei care știu despre ce vorbesc...

Mǎ dau jos din mașinǎ, mǎ uit împrejur, sǎ vǎd cum e plaja, sǎ simt pereții, sǎ fac poza la minut a locului, pentru momentele gri și nașpa ale vremii cînd vom avea nevoie de amintiri frumoase. Flo și fetele rǎmîn în mașinǎ, obosite. Prea ne oprisem toatǎ ziua tam-nesam, din cinci în cinci minute. Ajunge. Un pic de pauzǎ, sǎ ne gîndim la bijuuri.

La întoarcere, bǎieții mǎ salutǎ ezitant din mînǎ. Îi salut și eu, ca de la om la om, de la turist la turist, în aceastǎ mare colcǎialǎ prieteneascǎ universalǎ care este Grecia vara. Cine știe de unde or fi? Probabil greci, dupǎ mașinǎ.

Mǎ îndrept spre mașinǎ, dînd sǎ plec. Eram la douǎzeci de metri de ei, ne salutasem, ne zîmbisem, ritualul fusese îndeplinit, n-aveam chef de vorbǎ, iar englezǎ, iar navigare prin aproximativ. Sîntem obosiți, hai la magazinul cu bijuuri.

- Sînteți din Prahova?

Cerul îmi cade rapid, eficient, profesionist în cap. What the heck?

- Nu, din București. Doar mașina e din Prahova. Salut! Ce faceți?
- Pe-aici, la plajǎ. Bem o bere...
- Cool. De unde sînteți? Tot din București?
- Nu, din Iași.

Dacǎ stau sǎ ciulesc bine urechea, parcǎ-parcǎ se aude, deși nu este atît de pronunțat accentul.

Mai mǎ uit încǎ o datǎ la ei, încercînd sǎ-mi pǎstrez o fațǎ prietenoasǎ, fǎrǎ umbrǎ de amuzament, nedumerire, rînjet ori grimasǎ de uimire. Continui discuția, banalitǎțile de rigoare, ce faceți, de cît timp sînteți pe-aici, fetele, și ele tot românce (nope, grecoaice, de unde și mașina). În mine însǎ, sper eu suficient de bine ascuns de ipocrizia pozitivǎ pe care cu toții știm sǎ o îmbrǎcǎm în momentele sociale, Turambar se cacǎ pe el de rîs. Ce rasta de Iași! Ce oximoron cultural! Cîtǎ ironie involuntarǎ! Ce subiect de blog!

Îmi iau la revedere de la ei, bǎieți drǎguți, zîmbitori, politicoși și care aveau și ei chef sǎ schimbe douǎ vorbe în românǎ. Lațele de pǎr erau fenomenale, dintr-un alt film, din cu totul și cu totul alt ecosistem cultural. Intru în mașinǎ.

- Sînt din Iași. Hai la bijuterii, cǎ simt cǎ dacǎ mai stau pe aici cinci secunde, mǎ cac pe mine de rîs...

:rofl: