Bravo. Rușine. Bravo. Pǎcat. Bravo.

Știți cum zice poetul de Mizil, ǎla care scrie în revistele literare județene? “Am visat 73 de minute”.

Damn it, man. Am trecut azi, în decurs de mai puțin de douǎ ore, prin toatǎ gama emoționalǎ pe care un om din Balcani o are în dotare: somn (bǎga-mi-aș! 4 dimineața?? cine pana mea se scoalǎ la ora asta sǎ vadǎ meciuri de rugby???), hǎbǎucealǎ (cafeaua? ude e cafeaua? la naiba, îmi fac ceai negru), plictis, resemnare (iar o sǎ ne batǎ ǎștia de o sǎ ne sune apa în cap), plictis, jenǎ (ups, așa de repede ne-au dat eseu?), blazare, detașare, interes (ups. wtf? ce grǎmadǎ bunǎ avem. pǎcat cǎ trei sferturile stricǎ tot), uimire (whaaat? pe ǎștia chiar îi putem bate!), speranțǎ (damn it! mǎ ia cu palpitații. vacǎ, ai bǎut prea mult ceai negru. putem sǎ-i batem pe mamelucii ǎștia de scoțieni. unde-i Laphroaigul?), entuziasm (yes. Yes! YESS!!!), lacrimi (pe bune, mi-au dat lacrimile cînd i-am dat cu cracii în sus pe grǎmadǎ, de i-am dus peste linie), speranțǎ (hai, hai, hai, încǎ zece minute), disperare (damn it! NU!), speranțǎ (mai sînt trei minute. Hai sǎ le dǎm un eseu, sǎ egalǎm. Hai mǎcar trei puncte, sǎ luǎm mǎcar punctul defensiv), disperare (nu, damn it!), detașare (asta este. Ca țiganul la mal. Ǎsta-i rugby-ul. Zi mersi cǎ nu ne-au dat cu terenul în cap), amuzament (waw! Ce englezǎ are Tincu), mîndrie (bǎieții au jucat nesperat de bine, mai ales pe grǎmadǎ. Tincu a luat titlul de Man of the Match – not an easy feast), speranțǎ (nu este totul pierdut. O sǎ mîncǎm bǎtaie de la Anglia, o sǎ mîncǎm bǎtaie de la Argentina, și totuși. Poate cu Georgia, dacǎ jucǎm așa... ), sete (unde am pus sticla aia de Laphroaig? Mai sînt trei meciuri)

Lǎsînd gluma la o parte, am avut parte de 73 de minute de speranțǎ. Bǎteam Scoția la Campionatul Mondial, scriam istorie, vorba comentatorului care l-a intervievat pe Gontineac dupǎ meci. Am vǎzut o echipǎ a României accentuatǎ atît în bine, cît și în rǎu. În bine, nesperat de bine, acolo unde stǎm noi de regulǎ bine, pe grǎmadǎ, locul unde ne-am cîștigat respectul tribunei și frica scoțienilor. În rǎu, nesperat de rǎu, acolo unde stǎm noi de regulǎ rǎu, pe trei sferturi, cu secvențe de broken play absolut dezastruoase, cu aripi varzǎ, cu demi și uverturǎ varzǎ, cel puțin pe prima reprizǎ, cu nepricepere la dat la bețe. Da, a bǎtut vîntul. So what? Nu, nu conteazǎ, trebuie sǎ știi sǎ dai și pe vînt. Scoțienii de ce știu? Patterson a dat la bețe ca metronomul. Chiar dacǎ la ǎia bate vîntul și cînd se spalǎ pe dinți, nu conteazǎ. Învinșii nu au scuze, doar cadavre.

Și mai ales, am vǎzut poftǎ de joc, poftǎ de victorie (da, scoțienii și-au dorit victoria mai mult decît noi în ultimele 10 minute). A fost o înfrîngere, totuși, onorabilǎ. Deși de regulǎ nu mǎ entuziasmez la înfrîngeri, totuși azi voi face o excepție și pe lîngǎ “rușine” voi zice de asemenea și “bravo”. Azi, spre deosebire de alte dǎți, echipa României nu m-a fǎcut sǎ-mi fie rușine cǎ sînt român, deși a pierdut. Felicitǎri lui Tincu, omul meciului și motorul echipei noastre, rușine lui Dumbravǎ (a fost varzǎ), felicitǎri lui Carpo și Ursache și în general întregii grǎmezi, rușine cǎ au avut totuși 22 de placaje ratate. Per ansamblu, rǎmîne cum am stabilit: ca țiganul la mal. Psihologia asta, dom’le. Dar totuși, am murit frumos.

Închei zîmbind detașat și oarecum amuzat, amintindu-mi-l pe Tincu cu a sa englezǎ de baltǎ, clar depǎșit de solemnitatea evenimentului. Echipa sa tocmai pierduse, dar pierduse totuși frumos, primise titlul de The Man of the Match, era rǎtǎcit prin smîrcurile perfide ale limbii engleze, și totuși, dincolo de platitudinile împiedicate, a spus un lucru cît se poate de adevǎrat, în a cǎrui notǎ vǎ invit sǎ judecați acest meci: “I’ve seen today Romania playing well, and I’m happy.”

Hai România! Sǎ jucați bine, sǎ muriți frumos... :)