Așa începe Apocalipsa în traducere liberǎ, fǎcutǎ de membrii de sindicat

În orașul X, capitalǎ de județ, erau atît de multe frizerii și întreprinderi de pompe funebre, încît ai fi putut crede cǎ locuitorii urbei se nasc numai pentru ca sǎ se bǎrbiereascǎ, sǎ se tundǎ, sǎ-și facǎ o “frecție” și – imediat dupǎ asta – sǎ decedeze. În realitate, însǎ, în orașul X, capitalǎ de județ, oamenii se nǎșteau, se bǎrbiereau și mureau destul de rar.

Viața orașului era cum nu se poate mai tihnitǎ. În serile fermecǎtoare de primǎvarǎ, noroaiele luceau în lumina lunii, ca antracitul, și toți tinerii din oraș erau amorezați lulea de secretara comitetului sindical al lucrǎtorilor din întreprinderile comunale, din care cauzǎ ea nu putea strînge niciodatǎ cotizațiile la timp.

Pe Ippolit Matveevici Vorobianinov, însǎ, problelele dragostei și ale morții nu-l frǎmîntau deloc, deși, prin natura serviciului sǎu, el se ocupa de aceste probleme zilnic, de la nouǎ dimineața și pînǎ la cinci dupǎ-amiazǎ, întrerupere de o jumǎtate de orǎ, pentru masa de prînz.

Dimineața, dupǎ ce își bea porția de lapte fierbinte, pe care i-l servea Klavdia Ivanovna într-un pahar de sticlǎ matǎ cu ape, ieșea din cǎsuța lor întunecoasǎ, pe strada Tovarǎșul Gubernski – o stradǎ largǎ, scǎldatǎ în lumina uluitoare a primǎverii.

Strada asta era cea mai plǎcutǎ din cîte s-au întîlnit vreodatǎ în orașele de provincie. Pe stînga, în dosul unor geamuri verzi învǎlurate, sclipeau sicriele argintii ale întreprinderii de pompe funebre Nimfa. Pe dreapta, în dosul unor ferestre mici, cu chitul cǎzut, se îngrǎmǎdeau, mohorîte, prǎfuite și fǎrǎ nici un aspect estetic, coșciugele de stejar ale meșterului Bezenciuk.

Venea apoi Salonul meșterului coafor Pierre și Constantin, care oferea onor clientelei sale Manichiurǎ artisticǎ și Ondulation la domiciliu. Urma un hotel cu o frizerie la parter, iar mai încolo, pe un maidan, se vedea un vițeluș rozaliu, care lingea delicat o firmǎ ruginitǎ, agǎțatǎ de o poartǎ stingherǎ și avînd urmǎtorul text:

POMPE FUNEBRE
Bine-ați venit!


(Ilf și Petrov, Douǎsprezece scaune, capitolul 1: Bezenciuk și Nimfele)