PIB-ul României, 1990 – 2011. Două decenii de împliniri mărețe

De ceva timp mă tot țin să scriu acest articol. În cele din urmă, iată i-a venit timpul.

Doamnelor și domnilor, se tot discută de manieră mai mult sau mai puțin părtinitoare, înfierbîntată, pătimașă, despre soarta acestei țărrrișoare, Republica Isterică România.

Încotro ne îndreptăm? Cît de mare e catastrofa? Cum de mai trăim pe lumea asta? Cum de ne mai suportă lumea asta, la ce nemernici sîntem? De ce nu se crapă pămîntul sub noi? De ce nu mor oamenii de foame pe stradă, să cadă din picioare de ce amărîți sînt sub această dictatură care îi înconvoaie, îi asuprește, îi omoară și-i ucide? Cum, Doamne, cuuuum? Cum de accepți o asemenea năpastă cotidiană, ba chiar și zilnică?

Păi hai să vedem năpasta.

Fiind un om care se lasă ceva mai greu convins de vorbe și ceva mai ușor de cifre, că deh! asta mi-e meseria, de cantitativist incorigibil, de ceva timp îmi tot actualizez o serie de date pe care le chinui așa cum știu eu mai bine: de manieră grafică, să înțeleg și eu ceva din tot porcoiul ăla de date.

Probabil v-ați obișnuit deja cu principiul călăuzitor al acestui blog: un grafic bun face cît o mie de cuvinte. Și, de regulă, dacă mă puneți să vă explic graficul înseamnă că a) îmi jigniți inteligența și b) mă faceți să mă îndoiesc de inteligența Dvs. Graficele trebuie să fie expresive, să le cuprinzi informația dintr-o privire și să te lași lovit de completitudinea lor informațională, precum lovește garnitura de tren sinucigașul care își face pomana să se zvîrle în fața sa.

Dar cum știu că sînt și dintre aceia care încă prezintă dificultăți în a înțelege aceste opere de artă excelifere, azi voi face o excepție, un efort de timp și de îngăduință și le voi și povesti.

Sursa
Principala sursă de date pe care o voi folosi în cele ce urmează este INSSE, Institutul Național de Statistică (și Studii Economice, cum se numea pe vremuri, titulatură ale cărei urme au rămas doar in adresa de web a instituției).

Acolo, fie adînc îngropate prin labirinturi de linkuri, fie la față, la suprafață, la primul click de mouse, zac serii de date gustoase pe care le putem folosi pentru a înțelege soarta acestei țărișoare asuprite de continua dictatură, Republica Isterică România.

Să începem cu începutul. Cu PIB-ul, această expresie sintetică a evoluției bunăstării într-o națiune. Știu, știu, are limitările sale. Știu, se discută deja despre indicatori ai fericirii. Hai să rămînem totuși pentru moment la bani, da?

INS. Frecvență trimestrială
Mă voi folosi în cele ce urmează de seria de date statistice pe care INS o pune la dispoziție privind Produsul Intern Brut al României. Din 2000 încoace, INS ne raportează PIB-ul destul de des, cu frecvență trimestrială. Numai bine să ne putem face o idee despre variațiile acestui indicator – o serie anuală prezintă o inerție destul de mare și destul de puține date pentru a înțelege mersul lucrurilor în România.

Brut vs Ajustat sezonier
Mă folosesc în cele ce urmează atît de seria brută de date, dar mai ales de cea ajustată sezonier. Toate datele pe care le citez în continuare vor face parte din aceasta din urmă. După cum știm, sau dacă nu știm, după cum vedem din graficul de mai jos, întotdeauna trimestrele de început ale anului sînt mai leneșe, producția de valoare adăugată căpătînd viteză spre sfîrșitul anului calendaristic. De aceea se și nivelează această serie de date și se folosește drept indicator (mai) valid seria de date ajustate sezonier (cu roșu, îngroșat, în graficul de mai jos).

Perioada 1990 – 2000. Aproximarea trimestrială
Din păcate, înainte de 2000 nu avem decît date anuale. Pentru a rezolva această problemă, mi-am permis următoarea libertate metodologică.

Am calculat ponderea procentuală medie a fiecărui trimestru (Q1, Q2, Q3, Q4) pe baza datelor din 2000 ... 2010. Au reieșit patru procente medii care însumate dau 100% (logic, nu?).

Aceste procente medii le-am aplicat seriei de date anuale oficiale pe care o avem din 1990 pînă în 2000. Rezultă astfel o aproximare zic eu destul de apropiată de realitate a succesiunii PIB-ului trimestrial în primii 10 ani post-revoluționari. Alta n-am, dacă știți, dați-mi vă rog de veste să actualizez datele.

Am făcut asta pentru a avea în fața ochilor un cîrnat de cifre cît mai lungi și mai ales și mai ales compatibile (trimestriale toate), pentru a înțelege soarta economică a țărrrrrișoarei noastre Republica Isterică România pînă la prăsele, de la ou la elefant, de la Ana la Caiafa, de la început pînă în ziua de azi, cît mai des cu putință, să fie rezoluția cît mai mare, imaginea cît mai exactă.

Moneda: dolarul
Tot pentru a avea compatibilitate pe termen cît mai lung mă folosesc de măsurarea PIB-ului într-o monedă relativ stabilă și care a existat pe tot parcursul acestei perioade: dolarul. Datele într-adevăr ar fi fost mai elocvente în euroi, că sîntem totuși în Uniunea Europeană, nu în NAFTA. Însă o bună perioadă de timp din analiza noastră euro nu a existat, pînă prin 2002. Deci euro nu, dolar da.

Nici varianta prețurilor în lei nu e fericită, pentru că știm că leul a suferit o eroziune cruntă prin inflație. Așijderea, nici o standardizare pe baza indicelui prețurilor de consum, să nivelăm totul la un anumit an (de regulă la cap de serie, fie la început, 1990, fie la sfîrșit, 2011) nu o consider suficient de expresivă, pentru că tot timpul va fi o dificultate în mintea cititorului: despre ce fel de lei vorbim? De acum? De atunci? Cel mai bine rămînem la dolari.

Cea mai recentă dată
Cea mai recentă dată pe care o avem la dispoziție este cea din trimestrul 1 2011 (Q1 2011). De regulă există o discrepanță de 3 luni între terminarea trimestrului și apariția datelor oficiale: pînă le culeg, pînă le agregă, pînă le compatibilizează, pînă le mînăresc în așa fel încît dictatorul să fie mulțumit de cifrele concoctate.

Avem în consecință o serie ce începe din 1990, imediat după Revoluție, și se termină în martie 2011, cam pe vremea cînd apărea ștevia pe piață în acest peisaj apocaliptico-mediatic în care toată lumea moare, suferă, jelește, face spume la gură și își blestemă soarta cea potrivnică și asuprită.

Hai să vedem. Să privim în față catastrofa și să încercăm să nu leșinăm. Fii bărbată, Zoe! Pregătește-te să fii năpădită de PIB!

Fig. 1. Evoluția PIB-ului, 1990 – 2011 (Q1).
Date trimestriale. Sursa: INSSE
Notă: 1990 – 2000: aproximare trimestrială proprie pe baza datelor anuale





Perioade de evoluție
Ce observăm? Păi pe lîngă faptul că Turambar face grafice faine, frumoase, dar complicate și îmbîrligate, nu poți dom’le să le faci mai simple, să înțeleagă toată lumea? mai observăm că evoluția PIB-ului României prezintă 5 perioade distincte, bine conturate în poza de mai sus:

A. 1990 – 1992: Catastrofa post-decembristă.
PIB-ul cade brusc la aprox. 50%, de la aprox. 10 miliarde dolari pe trimestru la aprox. 5 miliarde $. Jumătate! Să fugim! Ne mănîncă! Și unii chiar au și fugit... :(

Însă cum pe vremea aceea ne conducea Iliescu, care știm cu toții că a fost un dictator bun, necesar, înțelept și mărinimos, nu putem vorbi de catastrofă, ci doar de o ajustare bine controlată, de o retragere pe linii defensive dinainte stabilite. Nu, parcă așa îi spunea Hitler la debandada armatei germane din timpul ofensivei de primăvară din 1944? Retragere pe poziții dinainte planificate.

Deci varză. Deci la jumătate. Deci Iliescu. Deci mama noastră de anti-comuniști... :(

B. 1992 – 2001. Băltire, stagnare, stază și cangrenă
În următorii 2 ani, PIB-ul nostru își revine clopin-clopinant înapoi la nivelul de dinainte de 1990. Atenție! Nu iau în considerare și eroziunea dolarului. Plec de la premiza că aceasta pe termen de cîțiva ani poate fi neglijată.

Se întoarce la aprox. 10 miliarde $ / trimestru și rămîne acolo hăăăăă-hăt, vreo 10 ani și restul zile, pînă la sfîrșitul lui 2001, începutul lui 2002, cînd afară înmugurea ștevia, înăuntru hărnicea Mugur. Da, Mugur Isărescu. Timp de vreo trei guverne și restul soartă, în tot deceniul ’90, România a stagnat la un nivel de aprox. 10 miliarde dolari. 10 ani de zile! Și totuși, lumea a rezistat, a supraviețuit, s-au făcut copii, s-a băut bere, chiar s-au cîntat și cîntece. Ce oameni, dom’le, ce oameni... Mama noastră de anti-comuniști :(

C. 2002 – 2008. Decolarea
În 2001 nu știu ce s-a întîmplat. Unii, horoscopici și șerpilieni, zic că s-au aliniat planetele. Alții, prozaici și contabili în suflet, zic că eforturile de asanare structurală din perioada anterioară au început să dea rezultate.

Eu, mai modest și mai conspirațional, așa cum mă știți de obicei, tind să pun această decolare pe un eveniment care are mai puțin de-a face cu economia și mai mult cu strategia, cu rachetele, cu marele joc: în New York două blocuri maaari au făcut bum.

Și de cînd monstrul geostrategic american și-a îndreptat ochiul lui de Sauron capitalist spre lumea musulmană, nemaiavînd încredere în Turcia drept platformă de susținere logistică, drept portavion de piatră înfipt în coasta infidelului, și-a făcut privirea roată și a căutat o altă curte de unde să lanseze bombițele, prin apropiere. Iar curtea cu pricina a fost să fie de partea cealaltă a ligheanului cu apă numit Marea Neagră, aici la noi la Românica și la Bulgărica.

De cînd s-au modificat interesele strategice americane, de atunci România a fost trecută discret de partea bună a plăpumii geostrategice. Am devenit brusc frecventabili pentru marii investitori, au venit banii, s-au demarat lucrurile, a crescut consumul, cercul virtuos a prins a se învîrti.

Și uite așa, dragii moșului, istoria în marea ei ironie a făcut ca sub ocîrmuirea aceluiași înțelept conducător, a despotului luminat de sorginte comunist-kagebistă Ion Ilici Iliescu să facem noi o voltă sub vîntul ideologiei și servituții și să ne dăm de partea nemernicilor de capitaliști.

Cred că săracul Iliescu a făcut icter negru de ciudă, și-a băgat gheara în gît și de draci și-a scurtat viața considerabil, de la 135 de ani la doar 110 ani, cînd a trebuit să facă asta. Dar a făcut-o. România, toate pînzele sus! Vine orgia de consum. Țineți-vă bine, scoateți buletinele la vedere, plouă cu credite!

În consecință, în acești șapte ani PIB-ul României a crescut de aprox. cinci (cinci!) ori, de la vreo 10 miliarde pe trimestru la mai mult de 50 de miliarde pe trimestru la începutul lui 2002 în trimestrele Q2 și Q3 din 2008.

Pentru cei dintre voi care știți matematică, e binecunoscută curba: se numește exponențială și știm că în realitate ea nu există decît pe termen limitat, pînă intervine vavavoumul de rigoare.

D. 2008 – 2009. Prăbușirea
Ei bine, și vavavoumul, inevitabil, a venit. Reversul medaliei și-a spus cuvîntul. Capitalismul ne-a dus în 7 ani de zile pe cele mai înalte culmi ale orgasmului consumerist. Ei bine, tot capitalismul ne-a dat două perechi de palme scurte și aprige, să ne intre bine mințile în cap, și ne-a adus cu picioarele pe pămînt, ne-a frînt zborul de consumatori, de haplea, de nesătui, de disperați să recuperăm timpul pierdut, toate acele decenii de penurie, să mîncăm mai mult, să bem mai mult, să ne împrumutăm mai mult, să construim mai mult, să facem credite mai multe. Mai mult, mai mult, mai mult.

Țț. Gata. Kaput. Într-o jumătate de an omu negru capitalist a venit, a scos pușca și ne-a frînt zborul. Unde vă duceți voi, mă dugușliucilor mă? Păi voi vă faceți de cap autonomi și nemuritori și reci? Păi voi nu știți că acuma v-ați integrat în marele ciclu al firii capitaliste, al vacilor grase urmate de vaci slabe, al ciclului economic? Voi nu știți, mă, că dacă strănută America, voi răciți, măi lumea a doua mă?

Într-adevăr, la ceva timp după ce America a strănutat cu Fannie Mae și Freddy Mac ale ei, noi ne-am aliniat disciplinați la coada cu globalizare și ne-am furat-o și noi. Ceva mai tîrziu decît era cazul, poate cu un an mai tîrziu, dar orișicum, erau niște alegeri, doar nu vroiați ca acestea să se desfășoare într-un vesel cadru de panică generală, că pe urmă nu mai ieșea cine trebuie. Nu-i așa, Mihaela, dragostea mea?

Deci România și-a frînt zborul ei de PIB exponențial și a făcut pleoșc! fleoșc! trosc! buf! kaboum! De la 55 miliarde pe trimestru a căzut la 40 miliarde pe trimestru, într-o jumătate de an. Cît face 15 din 55? 27%. Waw! O cădere de 27%. Nici chiar 50% cît a fost pe vremea lui Iliescu, în 1990, dar orișicît. Semnificativ. Jalnic. Ah, ce dureros!

Aici sîntem într-o situație clasică de optimism vs pesimism. De pahar care unii îl văd jumătate gol, alții jumătate plin.

Dornicii de suferință, prăpăstioșii de servici scot în evidență căderea. 27%!!! Dar rapița? Ai văzut rapița? Și au și ei dreptatea lor. Da, a fost o cădere zdravănă. Jale, monșer. Catastrofă, bibicule.

Dornicii de găsit circumstanțe atenuante, optimiștii de servici, scot în schimb în evidență faptul că nivelul pînă unde s-a căzut a fost în zona anului 2007, deci dracul nu a fost atît de negru, pentru că totuși din cîte ne aducem aminte în 2007 oamenii nu alergau pe stradă cu fața împietrită de suferință, ca în tabloul acela al lui Munch, strigînd “Săriți! Castastrofa! Sfîrșitul lumii! Să fugim! Ne mănîncă!”

Cum necum lumea s-a descurcat, viețile s-au ajustat, ba chiar - ce nesimțire! ce tupeu! - unii scot în evidență calitățile terapeutice ale acestui duș rece după o perioadă de împrumut și consum nesăbuite. Și au și ei dreptatea lor. În 2007 totuși lumea nu murea pe stradă, dictatorul încă nu împușca oameni în direct la televizor. Ce vremuri...

Însă ce a făcut cu adevărat diferența față de toți anii cînd de fapt România a dus-o mai prost, chiar mult mai prost îl reprezintă componenta psihologică. Nivelul de așteptare, cît și potențialul de pierdere.

Una este să fii rupt în cur, sărman și blazat și resemnat, cum erau românii prin anii ’90. Deh, mai rău de-atîta nu se poate, nu avem unde să ne ducem mai jos, las-o așa că e relativ ok, cumva cumva ne descurcăm, ce-am avut și ce-am pierdut. Mămăliga nu explodează, mămăliga se resemnează și emigrează.

Cu totul altceva era situația în 2008 cînd, după ani de așteptare frustrantă, oamenii au dat de ceva-ceva bunăstare precum vaca de lucernă, au început să avaleze, să amaseze, să bage în ei, să se bucure de prezent, de luciul sclipitor al vieții de consum, de mers la mall, de făcut vacanțele în străinătate, de construit case mari și urîte, dar mari și ale lor, de cumpărat apartamente, de jucat la bursă, de luat mașini, mă rog, toate chestiile pe care românii nu prea le făcuseră pînă atunci.

Și, dintr-o dată, vine omul negru cel capitalist, rupe filmul, aprinde lumina în sală și zice Koneț filma. Pașol na turbinca. Ia, hai înapoi la stadiul de rupți în cur, de sărăntoci, de trăit de azi pe mîine.

Păi stai așa că nu-i așa, neamule! Stai așa că ne supărăm! Ce faci, soartă, cu viața noastră?

Deși nivelul de trai era semnificativ superior, repet, o cădere la nivelul undeva prin 2007, în schimb frustrarea a fost cocoșător de mare, repercutată în niveluri de șucăr care pînă atunci nu mai fuseseră măsurate în sondajele de opinie după 1989.

Fig. 2. % răspunsuri "România merge într-o direcție greșită"


După cum se vede în graficul de mai sus (Fig. 2), acesta nu este deloc în concordanță cu evoluția PIB-ului. Din contră: cînd PIB-ul era jos, la 10 miliarde $ / trimestru, într-o băltire de 10 ani de zile, lumea nu era așa de șucărită precum a devenit cînd PIB-ul a căzut de la 55 la 40, adică la un nivel totuși de 4 ori mai ridicat decît cel al stagnării din anii ’90. Însă șucărul, vai șucărul! Frustrarea! Resentimentul!

Furia de copii cărora după ce li s-au dat jucăriile, sună clopoțelul și vine educatoarea cea rea și castratoare și-i ia la împins vagoane, să intre în clasă, să se apuce de lecții, să mai lase dracu jucăriile alea, că prea s-au jucat 7 ani de zile cu ele, ce naiba, nu s-au săturat de-atîta bunăstare și îmbuibare? Ia hai înapoi la criză, cum erați învățați.

Iete că nu mai erau învățați, că se obișnuiseră cu binele.

Mda.

E. 2010 – 2011. Revenire? Pișatul boului?
Da, știu: nu-i frumos să încurci registrele lingvistice și să folosești cuvinte aspre, țărănești, mulți dintre voi ar spune chiar mitocănești într-un articol care ar vrea, pasă-mi-te, să aibă ștaif de docoment științific.

Din păcate, dragilor, pentru urechile voastre de orășeni fini cu pampon și cu pudel în lesă și pentru sensibilitățile voastre lingvistico-ultragiate, limbajul țărănesc, frust, moromețian își are și el puterea sa retorică și uneori reușește să exprime mult mai plastic ceea ce altminteri ne-am chinui să spunem în tone de vorbe firitisite și ofilite.

Așa este cazul și cu această ultimă parte a analizei noastre. După multe vorbe și restul grafice, iată că am străbătut aproape 20 de ani de soartă economică a acestei țărrrișoare, Republica noastră Isterică România, și am ajuns în contemporaneitate. În zilele noastre, cum ar zice cronicarul.

Și ce observăm noi cu ochii noștri aprigi de vultur metodologico-analitic că se întîmplă în zilele noastre, iaca de vreo 8 trimestre încoace, de cînd PIB-ul a făcut tronc! în zona lui 40 miliarde $ pe trimestru?

Păi observăm că le cam șerpuiește. E cam nesigur pe el, mama lui de animal statistic. O fi beat? O fi-n pădure? O fi rănit? O fi bou? O fi-n fîntînă?

Eu așa știu că se spune la țară la un asemenea grafic. Nu se zice sinusoidal, că nea Fănică cel care ne cară fînul din Călinet nu știe el complicăciuni de-astea cu sinusoidă și cu Pareto și cu Poisson. Nu, nea Fănică are doi boi și-o căruță, cară fînul de pe coaste acasă la om și cînd vede o asemenea mermeleală de șerpișori indeciși concluzionează, cu biciul într-o mînă și cu hățurile în cealaltă: ca pișatul boului. Cînd hăis, cînd cea.

Cînd dă semne că își revine, spre 45 de miliarde $ pe trimestru, și atunci portocalii zvîrl brațele în sus spre cerul populat cu Zeus, slavă ție, Dictatorule, ne-ai scot din nevoie!

Cînd iar o ia la vale, spre 40 miliarde $ / trimestru, poate chiar și un pic sub, și atunci iar intrăm cu toții în fibrilații, să fugim! ne mănîncă!, toate televiziunile fac roșu în gît de cît de mult fac spume la gură, Dictatorul ne duce de rîpă, ar trebui o dictatură ca în Rusia să scăpăm de Dictatorul ăsta, să facem o revoluție, tovarăși, hai la lupta cea mare, ieșiți în stradă, ieșiți să scuturăm jugul cel crîncen. Și ies 50 de beleregi și se face totul un mare fîs. Căldură mare, monșer.

În concluzie, nea Fănică economistu meu care-mi cară fînul din Călinet și care e cam spurcat dînsul așa la gură ar spune că este prematur deocamdată să tragem vreo concluzie în privința evoluției ulterioare a PIB-ului României, cel puțin dacă este să analizăm doar acest indicator sintetic. Este nevoie să ne aplecăm eforturile asupra analizei structurii acestui indicator, să vedem pe ramuri de producție cum stăm, dar pe ramuri de consum?

Dar despre astea, într-un articol viitor. Graficul îl am făcut deja, dar deja simt că am obosit de atîtea cuvinte care să explice evidentul. Șeherazada sociologico-spurcată la gură își pleacă sfioasă privirea și se duce să-și pună un pa’ar de Laphroaig, că simte că i s-a uscat gîtul de atîta scris la tastatură.

În plus, vă simt și pe dumneavoastră că sînteți cam beleregi, cam pieriți, așa cam palizi la față. Prea v-am făcut capul calendar azi. Gata! Vă las. Mă duc să beau un whisky cu nea Fănică.

Nea Fănică, auzi mata, de unde știi matale să vorbești așa frumos, ca din carte, bre? Că nu te-am auzit niciodată vorbind așa de complicat. Ai pățit ceva, bre? Te simți bine?...

PS: Continuarea acestui articol, partea a doua de grafice și interpretări, aici:

PIB-ul României, 2000 – 2011. Structura producției și a folosirii acestuia