Pu și pi și fu și cu

În încercarea chinuitǎ de a termina un chestionar care trebuia sǎ-l termin de vreo douǎ zile (da, Ovidiu, mai am o jumǎtate de orǎ :( ), stǎteam eu ca intelectualu pe budǎ și citeam Cațavencu și cugetam la deșertǎciunea deșertǎciunilor, la Eclesiast, la benzi desenate, la curgerea vremii și la aceastǎ mare maya care se numește realitate. Uite, dom’le, cum se duce și Cațavencu, cum se duce și tinerețea noastrǎ, floare-albastrǎ, floare-albastrǎ, totuși este faliment pe lume.

Și citind eu acest numǎr care presimt în nǎri și-n sînge cǎ e ultimul pe care îl mai citesc din Cațavencu, am ajuns la articolul lui Ștefan Agopian cu amintiri literare din tinerețe, unde scriitorul povestește cu must de cuvinte cum un coleg de-al lui din armatǎ se așeza mintenaș în patru labe în pielea goalǎ noaptea pe cîmp și urla de dorul pizdii de care nu avea parte în acel context totalitar.

Și dintr-o datǎ m-a lovit așa un gînd de fier, un tren conceptual peste meclǎ: dom’le, tot discutǎm noi despre mentalitǎți și valori și schimbare socialǎ și operaționalizare și chestii de-astea metodologico-absconso-inutile. Iatǎ dom’le un subiect de cercetare fabulos, generos și cu siguranțǎ care va face vîlvǎ, ca sǎ nu zicem vulvǎ.

Sǎ vinǎ dom’le un studențache la o lucrare de licențǎ sau de master sau de doctorat sǎ-l pice comisia cu brio, cu fețe stǎtute și ofuscate, sau un cercetǎtor din cîmpu muncii cu capu degeaba, sǎ facǎ dom’le o analizǎ de conținut a tutulor tecstelor produse de societatea noastrǎ post-decembristǎ Republica Confuzǎ Multilateral Penetratǎ Românica, sǎ numere dom’le frecvența apariției acestor cuvinte care iatǎ cǎ și la atîta timp de la eliberare și iluminare mǎ jenez totuși sǎ le scriu. Sǎ pun oare apostrol? Sǎ zic ceva pe dupǎ gard, de tipul four-letter words? Sǎ o zic pe de-a dreptul, ditamai telectualul care-și dǎ cu firma în cap, mama lor de sociologi care mint poporu cu televizoru și cu graficu?

Deci e simplu: mi-aș dori sǎ am în fața ochilor analiza evoluției frecvenței apariției în spațiul public a cuvintelor “pulǎ”, “pizdǎ”, “fut”, ca indicator al schimbǎrii de moravuri în societatea româneascǎ post-decembristǎ. Cu rigoare, cu metodǎ, cu definirea universului de analizǎ, cu scoaterea în evidențǎ a limitǎrilor metodologice, cu justificarea focalizǎrii pe zona scrisǎ, pe selecția titlurilor. Cu grafice, evident, culori diferite pentru dînsa și pentru trînsa, deși mama naturǎ, dacǎ-mi aduc bine aminte, le-a pictat cam la fel, în aceleași baițuri și nuanțe umede, mustinde.

Ei, ce ziceți? Se bagǎ cineva? Face cineva analiza cantitativǎ a frecvenței de apariție a acestor cuvinte tabu, puternic încǎrcate cu semnificație, sǎ ne facǎ și nouǎ dom’le niște grafice sǎ știm de cînd s-a schimbat scufița de exprimare la români?

Antropologie, pupa-ți-aș... :)