Geo Bogza a copilǎrit în Buştenari – un sat al Telegii. A fost frate cu Radu Tudoran (Toate Pânzele Sus). A fost suprarealist. A fost comunist. A fost înflǎcǎrat. A fost bezmetic.
A fost mai rǎu decît unii. A fost mai bun decât mulţi alţii. Nu-l uitaţi. Şi uitaţi-vǎ pe cer, noaptea – dacǎ puteţi în oraşul mare plin de lumini în care vǎ zaceţi viaţa. Orion stǎ sǎ rǎsarǎ. Betelgeuse, Rigel, Belatrix.
Abject și sfînt. Ireverent și elegant. Natural și futurist. Trǎirist și clasic. Stele și spermǎ.
Doamnelor și domnilor, Geo Bogza, mama lui de comunist, de oportunist, de avîntat, de bicisnic, de revoluționar, de telegean din Buștenari.
Peste pǎduri înverzite n-a strǎlucit nicicând lumina lui albǎ. Nici pe pajişti de fân.
* * *
ORION
Nici o corabie nu s-a întors vreodatǎ
Din Mǎrile Sudului sau de la Capricorn
Atât de purǎ şi elegantǎ fregatǎ,
Cum se întoarce toamna Orion.
Peste pǎduri înverzite n-a strǎlucit nicicând
Lumina lui albǎ. Nici pe pajişti de fân.
Oceane şi munţi îl vǎd primǎvara plecând
Şi cerul nu-şi mai aflǎ multǎ vreme stǎpân.
Octombrie urcǎ din nou peste grǎdini
Înaltele-i catarge cu vârfuri de platinǎ
Şi toatǎ iarna, apoi, corabia de luminǎ
Deasupra lumii uimite se clatinǎ.
Rege al constelaţiilor din Septentrion
Mereu lunecând peste lumi îngheţate
Aşa strǎbate noaptea marele Orion,
Corabie legǎnatǎ în eternitate.
* * *
POEMUL INVECTIVǍ (1933)
PREFAŢǍ LA UN ROMAN DE DRAGOSTE Tu mi-ai fost scrisǎ mie
Nu deprimǎrii, nu tristeţii mele
Ci adevǎratului eu, puternic – şi fǎrǎ nici un pic de milǎ.
Privesc trupul tǎu fraged de fatǎ tânǎrǎ
Şi o furtunǎ de gânduri infernale se dezlǎnţuie în mine
Sângele şi oasele mele îmi dicteazǎ tot ce trebuie sǎ fac
N-am sǎ mǎ dau în lǎturi de la nici o ticǎloşie
Fiinţa ta plǎpândǎ a fost scrisǎ puternicului din mine
Şi tu eşti prada pe care de mult am aşteptat-o sǎ-mi cadǎ în ghiare.
Joc singur noaptea – şi cânt
Şi, ca pe un complice de crime îmi privesc sexul, sǎlbatic în erecţie;
El va trece prin pulpele tale suave şi va lǎsa urme de nedescris.
Şi sunt de pe acum fericit
Atâtea nopţi de chin, de febrǎ şi delir
Atâtea bube care mi-au copt în suflet
Se vor sparge – şi vor curge în tine odatǎ cu prima ejaculare.
ESSEU Lui Ilarie Voronca
Ce frumos era la piatra neamţ
Aerul tare ca vobele într-un poem de geo bogza
Şi munţii deranjaţi de ultima furtunǎ
Ca mai demult pe crestele aspre ale carpaţilor
La trecǎtoarea de stânci colţuroase bratocea
Unde ciobanul întâlnit se masturba în aer liber
Şi câinii de la stânǎ lingeau pe piatrǎ sperma.
Era frumos ciobanul şi cât de feciorelnic
Acolo pe crestele aspre ale carpaţilor
Arǎta felul pur în care el ştie sǎ facǎ dragoste
Sǎmânţa, ca un scuipat, fǎcea pe stâncǎ: plici
Câinii ciobǎneşti o înghiţeau cu lǎcomie
Nu rǎmânea nici o murdǎrie
Şi totul era atât de frumos şi pur.
===================
Sursa: “Eu sunt ţinta – Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi” (Ed. Du Style, Bucureşti, 1996, pp. 279 – 308)

Românii şi clonele de telefoane
Cu 3 ore în urmă


7 comentarii:
acum câteva zile citeam un volum de interviuri din ultimul an de viață al lui Geo Bogza, în dialog cu Diana Turconi. tare interesant :)
:) Chiar din cartea asta sint luate poeziile. Uite jos, ultimul rind:
Sursa: “Eu sunt ţinta – Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi” (Ed. Du Style, Bucureşti, 1996, pp. 279 – 308)
ah, da, am sărit peste scrisul mic din josul paginii. iar reportajele sale literare sunt geniale (175 de minute la Mizil) :)
Iar eu nu pot să uit "O femeie mînca un măr". Tot reportaj, dacă ţin eu bine minte...
Mersi mult de tot, Lucia. Pentru emotiile traite la lectura acestui text iti ramin profund dator.
:bow:
* * *
http://tesalutviata.blogspot.com/2009/01/o-femeie-mnnc-un-mr-de-geo-bogza-vol.html
Aşezaţi pe băncile de lemn ale vagonului, moţii priveau munţii. Erau colţuroşi, prăpăstioşi, acoperiţi de zăpadă, tari, de gresie, formaţi din stânci aspre şi învălmăşite. Moţii îi priveau. Tăcuţi, pe gânduri, cu fruntea încruntată, pleoapele lor se închideau şi se deschideau, lăsând să se strecoare munţii înăuntru, în fâşii subţiri, ca şi cum ar fi fost o băutură rară, pe care ar fi vrut să o guste cât mai îndelung. Erau moţi care se întorceau din câmpie. Nu priveau munţii. Îi sorbeau încet printre pleoape.
* * *
Femeia avea mâini mici şi o eleganţă naturală în gesturi, o eleganţă simplă, care urca la suprafaţă din adâncimea oaselor, ca şuviţa limpede a unui izvor. Avea ochi negri, vii, şi uitătura mirată, ca de veveriţă. Cu toate că tânără, faţa începuse să fie brăzdată. Privind desfăşurarea peisajului, sau altă desfăşurare, interioară, de sentimente, se încrunta uneori. Fruntea ei avea atunci ceva agresiv. O agresivitate concentrată şi amară.
* * *
Între gesturile vechi de două mii de ani ale acelei femei din Munţii Apuseni, urmaşă a Dacilor şi a Agatyrşilor, şi gesturile femeilor din Biblie nu era nici o deosebire. Aceeaşi simplitate neînvăţată, necopiată după modele dinafară, ci pornind dinăuntru, din străfundul oaselor. Aceeaşi divinizare a elementelor naturii, marea bucurie de a intra în contact cu ea. Marea bucurie de a vedea lumina soarelui, de a putea face gesturi, de a mesteca între măsele esenţele pământului concentrate în sfera primordială a unui măr.
Pai da, "Moartea lui Iacob Onisia" si "Ţara de piatră" ... ... ...
Am recitat, sa nu uit: http://boo.fm/b362226 :)
Trimiteţi un comentariu