Lecţiile istoriei

Un articol atît de necesar, de esențial, de dureros de trist de adevǎrat încît îmi permit sǎ-l preiau în integralitatea sa. Doamne, ce proști sîntem, Doamne! :(

* * *

Cred că est-europenii (şi mă gândesc acum la români) n-au învăţat cine ştie ce din istoria lor recentă.

Un reporter al televiziunii elveţiene mă întreabă, între altele, dacă est-europenii au învăţat ceva din istoria lor recentă. Răspund destul de prompt că nu. Nimeni nu învaţă mare lucru din istorie. Din mai multe motive.

Mai întâi, foarte puţină lume ştie, cu adevărat, istorie. În general, nu avem cunoştinţă decât de istoria pe care am trăit-o. Iar experienţa noastră de viaţă e netransmisibilă. Pentru ceilalţi, mai ales pentru cei din generaţiile de după noi, „istoria recentă" e o sumă de istorioare pe care „bătrânii" le tot povestesc, obsesiv, plicticos, vorbind de unii singuri.

Cine n-a trăit nemijlocit anii '50, '60, '70 şi '80 nu poate percepe realitatea comunistă decât ca pe o ciudăţenie, un viciu de generaţie, o colecţie de anecdote, orori şi legende aparţinând mai curând ficţiunii decât realităţii de fapt.

„De ce n-aţi făcut ceva?" - întreabă unii tineri. „De ce n-aţi organizat mari proteste de stradă?" O dovadă că trăim în lumi mutual etanşe. Asta explică, în parte, energia polemică a „noii stângi", pentru care „dictatura comunistă" e o definiţie hiperbolică, rău intenţionată, a unui derapaj istoric accidental, iar anticomunismul - o formă retrogradă de proastă dispoziţie.

„A învăţa din lecţiile istoriei" e, prin urmare, un imperativ sau un deziderat, fără altă valoare decât aceea a unui soi de optimism şcolar, întreţinut de o retorică pedagogică vidă. În realitate, ne putem, eventual, „mândri" cu unii eroi ai trecutului, putem suferi patriotic pentru „greutăţile" (nemeritate) prin care am trecut, putem afişa o mină pioasă dinaintea câte unui monument falnic, dar de învăţat nu învăţăm nimic.

Un alt motiv al acestui eşec stă în însăşi precaritatea istoriei ca disciplină. Să învăţăm din ce? Din manuale (mereu „reformate", reamenajate, contestate)? Din cercetările istoricilor, de multe ori contradictorii?

Un prieten mi-a reamintit de curând o frază târzie a lui Czesław Miłosz: „Trecutul este inexact. Cine a trăit suficient de mult ştie în ce măsură lucrurile pe care le-a văzut cu ochii sunt îngropate ulterior în aproximaţii, legende, zvonuri amplificatoare sau relativizante. «Dar n-a fost deloc aşa!» - îi vine să spună. Însă buzele lui vor fi văzute mişcându-se, fără ca vocea lui să se audă".

Cred, aşadar, că est-europenii (şi mă gândesc acum la români) n-au învăţat cine ştie ce din istoria lor recentă. Dacă ar fi învăţat, n-ar aluneca atât de uşor în nostalgii amnezice, n-ar bombăni cu atâta parapon piaţa liberă, democraţia, capitalismul sau privatizarea, n-ar fi fost atât de antiamericani pe vremea războiului din Kosovo, n-ar fi huiduit (unii dintre ei), în Parlamentul ţării, declaraţia de condamnare a comunismului, n-ar fi (unii dintre ei, mai cu seamă tineri) atât de „stângişti", de „antielitişti", de burzuluiţi, de „revoluţionari" (în vorbe...).

Dar să lărgim câmpul întrebării. Au învăţat ceva vest-europenii din experienţa istorică a Europei de Est? Evident, nu. Dacă ar fi învăţat, n-ar mai purta tricouri cu Che Guevara, n-ar mai vorbi duios de Mao şi de Fidel Castro, nu s-ar mai răfui, carnavalesc, cu decadenţa capitalistă, n-ar mai cădea pe spate la show-urile filosofice ale lui Slavoj Žižek şi n-ar mai spune că singura soluţie a crizei economice e întoarcerea la Marx şi Lenin.

„Nu se învaţă nimic din istorie" - conchide, la bătrâneţe, marele istoric Eric Hobsbawm. Şi, parcă pentru a-şi ilustra gândul, adaugă că încă visează la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie...

Lecţiile istoriei (Adevarul, 24 mai 2011)