Privind păsările cerului

Privind păsările cerului, cum plutesc ele leneșe pe sub norii de furtună, nu mă pot împiedica – a cîta oară oare? – să nu-mi dau seama că nu e nici o diferență între oceanul de apă prin care plutesc peștii, în neprihănită derivă lichidă, și oceanul de aer prin care peștii văzduhului călăresc cu pricepere curenții de aer. Aceeași logică a vietăților care-și fac drum prin fluide. Doar că un ocean e cu curul în jos, spre străfunduri, în timp ce altul e răsturnat în sus, cu curul spre Cosmos. Iar noi, biete animale terestre, care ne tîrîm greutatea pe coaja asta subțire de pămînt, între cele două oceane.



. Citeste tot...

Stînd eu și bîndu-mi cafeaua

Stînd eu și bîndu-mi cafeaua și cugetînd la cele întîmplate cu ceva timp în urmă în Thailanda,

nu am avut cum să nu mă împiedic să mă treacă un fior rece pe șira spinării, pe care l-am mai simțit și altă dată, ca și voi, dragii mei știrbi demonici.

Dom’le, la cîte neamuri frumoase sînt pe lumea asta, care zidesc și fac și dreg și-și văd de viața lor frumoasă și vremelnică,

tailandezii care au pus mînă de la mînă să scoată copiii ăia din peșteră,

cehii care își iubesc țara și berea și viața liniștită, fără isterii,

turcii care pun gogonele – ba nu, pardon, ăia sînt bulgarii – turcii care pun ce pun ei în pămîntul ăla al lor acolo vechi și antic și de demult și-și văd de viața lor turcească,

neo-zeelandezii care ei cînd pun mîna pe minge nu sînt oameni, sînt niște semizei înalți și ciolănoși și care fac minuni cu mingea aia a lor ovală, în rest pe persoană fizică niște ciobani de bun simț, liniștiți și fără ifose,

islandezii care nici ei nu sînt oameni, ci niște Robinsoni de o mie de ani, niște naufragiați exemplari, os de legendă, alți oameni liniștiți și la locul lor și fără figuri în cap,

argentinienii cu pampasul ăla al lor imens și cu pasiunea aia a lor imensă și cu tangoul ăla al lor imens, niște oameni frumoși, pătimași și intenși și frumoși,

chinezii ăia mici și mulți mulți mulți, cîtă frunza planctonului de mulți, care în treizeci de ani au făcut cît alții în secole,

japonezii ăia mici și mulți mulți mulți, bătrîni și înțelepți și reci și cinici și politicoși și cruzi și preciși, insuportabil de preciși,

grecii ăia cu toate insulele lor și cu zeii lor și cu marea lor și cu dulcea lor pricepere de a avea o viață nici prea prea, nici foarte foarte, deși cînd trebuie muncesc de le sar capacele, în ciuda tuturor stereotipurilor,

italienii ăia insuportabil de eleganți în istoria lor elegantă, pe unde mergi mai dai de o tonă de eleganță, piatră și casă și om și copac și floare și stîncă și mare și măgar, la dracu, toate sînt frumoase acolo,

spaniolii ăia care sînt și ei un neam frumos de mediteraneeni, solari, luminoși, vocali, pătimași, sufletiști,

australienii ăia ca niște olteni geniali, ce e-n gușă și-n căpușă, oameni zdraveni, fără figuri, care-și fac și-și trăiesc viața cu mîndrie, dar fără aroganță,

toate neamurile astea frumoase și aspre și normale la cap care-și văd Dumnezeului de viața lor și zidesc și construiesc și clădesc și muncesc și trăiesc și iubesc și cresc,

fără isterie, fără răutate, fără o continuă sfîșiere inutilă,

și cînd mă gîndesc la ele și apoi mă gîndesc la neamul ăsta al nostru românesc, neam rău, neam fără pic de iubire și de înțelegere și de solidaritate și de omenie,

neam în care fiecare e cîine cu ceilalți, neam care ține cu oricine, dar nu cu ai lui, neam care se sfîșie ca proștii în fiecare zi, în loc să pună cărămidă peste cărămidă și pod peste pod și viață peste viață,

așa mă apucă o jale și o tristețe și mă ia gheara de inimă și mă apucă fiorul de teamă ca nu cumva noi românii să nu fim doar o virgulă în istorie, o virgulă blestemată, otrăvită, rea și stearpă și fără de noroc,

peste care o să treacă tăvălugul istoriei și n-o să rămînă fir de urmă de nume după noi, doar niște zdrențe de gene care o să fluture inutil în sîngele următorilor stăpîni, următorilor năvălitori, următorilor supraviețuitori.

La dracu, ticălosul ăla de geniu genial a avut dreptate: semințiilor condamnate la o sută de ani de răutate nu le este dată o a doua șansă pe pământ.

. Citeste tot...

Pe vremuri nu era program la televizor

“Iubire, pe vremuri nu era program la televizor. Aveam doar două ore de televizor pe zi, și nici alea nu erau cine știe ce, nu aveai ce să vezi“

“Tati, și voi atunci ce făceați? Stăteați pe Internet?”

Pe scurt, despre asta este vorba în zilele noastre. Ca în orice alte zile ale acestei istorii plină de ani și de oameni. Fiecare generație urmărește cu zîmbet trist pe buze cum generațiile ulterioare descoperă apa caldă și nu știu de capul lor și nu înțeleg cum persanii pot fi persani și cum trăiau oamenii pe vremuri, fără Wi Fi.

Cum nici noi nu puteam înțelege cum puteau trăi oamenii pe vremuri fără curent electric, iar bunicii noștri zîmbeau la fel de trist și de înțelegător cînd puneam întrebări de copii triști și naivi și copilăroși și luminoși și proști. Cum nici ei, la rîndul lor, nu puteau probabil să înțeleagă cum trăiau bunicii lor,

și așa mai departe, într-o curgere în cascadă de-a lungul veacurilor,

pînă la vorbele alea pline de amărăciune ale înțeleptului Socrate și ale înțeleptului Augustus și ale înțeleptului Cicero și ale înțeleptului Ieremia și ale înțeleptului anonim asirian,

care toți și fiecare în parte se plîngeau la vremea lor, ca niște bășinoși de bătrîni țepeni și pedanți ce erau ei, de manierele absolut răsfățate și nesuferite ale copiilor din acele vremi nasoale.

Dialogul de la început a avut loc acum cîțiva ani, cînd aveam fetele mai mici, dar suficient de mari încît să le putem începe povesti “cum era pe vremea noastră”.

De ce scriu toate astea?

Pentru că pe vremea noastră, dragii mei pufoși, Campionatul Mondial de Fotbal era o sărbătoare primejdioasă, decadentă și interzisă. Azi, acum, în aceste vremuri de fiere și de tinichea, oricine se poate uita la campionatul mondial, să-l vază pe amărîtul de Neymar Jr cum se zvîrcolește în chinuri închipuite.

În schimb, pe vremea noastră de fiere și de tinichea un pic mai antică, era o întreagă pricepere cvasi-ilegală să te poți uita la meciurile campionatului mondial de fotbal. Dacă un glob întreg îl avea la nas și putea bea bere fără mari probleme, prin anii ’70 - ’80 în România comunistă nu prea aveai nici televiziune, nici bere, nici campionat mondial.

Trebuia să ai pe cineva priceput, așa cum îl aveam noi în Telega pe taică-meu, mare priceput într-ale electronicii, să facă antenă și amplificator, mare pricepere la vremea aceea, să poți vedea ceva cu purici. Noi aici în zona centrală și sudică a Munteniei ne uitam la bulgari. Ăia de pe partea sud-vestică se uitau la sîrbi. Ăia de pe partea vestică se uitau la unguri. Ăia de pe partea estică se uitau la ruși. Care unde avea vecinii mai aproape.

Și meciurile se vedeau cu imaginea neclară, cu purici de la recepția proastă. Și fiecare meci era o sărbătoare dificilă, atît să apuci să prinzi transmisia, cît și să te uiți la ea, printre purici și comentarii în limbi care de care mai slave și mai ugro-finice.

Nu oricine avea acces la așa ceva. Doar o fărîmă de populație. We,few, we happy few. Eram un soi de nomenclaturiști ai decadenței ilegale. Aveam meciuri de campionat mondial. Veneau zeci de oameni la noi acasă, să vază meciurile, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească pe preotul nostru de atunci, care avea rezervat locul de onoare,

fotoliul din centru, cu gaură în mijloc și cu mînerele care se desprindeau din cleiul uscat dacă trăgeai mai tare de ele. Ceea ce se întîmpla adesea, în focul pasiunii, cînd săreai în sus că a dat gol Kempes sau că a ratat Ardilles sau că a apărat Dasaev sau că a fost faultat Bettega.

Așa am învățat noi rudimente de bulgară. Jolt carton. Zbîrca. Zăvîrșite. Narușenia. Leka notch, deța. Așa i-am cunoscut pe semizeii de atunci, în 1978, cînd aveam doar cinci ani și toată Telega era un Macondo pentru mine și gheața era tînără și n-avea nume, și toate atunci căpătau nume împrejurul meu,

Kempes și Ardilles și Bettega și imposibil de tînărul Maradona, după aia, în1982,

și Passarella și Tarantini și Fillol,

și Olarticoechea,

doar cînd aud numele ăsta mă trec fiori, nu l-am mai auzit din copilărie, tremură mațele în mine de amintiri inutile,

și Neeskens și frații van der Kerkhof și Rep și Resenbrink

și Battiston și Tresor și Bossis și Petit și Platini și Didier Six și Amoros și Genghini și Girard și Giresse și Tigana,

se încurcă în capul meu 1978 și 1982, toate acolo sînt în debaraua copilăriei plină de nume prăfuite,

și Zoff și Gentile – mamă ce cotonagiu genial! – și Baresi și Scirea și Antognoni și Altobelli și Conti și Tardelli și Zaccarelli și Bettega, marele Bettega, și Paolo Rossi, mama lui de pomanagiu la fel de genial,

și Eduardo Ramos și Zbigniew Boniek și Rummenigge și cretinul de Schumacher și Littbarski și Stielike și Matthaus, și Vercauteren și Ceulemans, și Bryan Robson

și Dasaev, ce portar!

și Arconada și Camacho și Vicente Sanchez și Gallego și Pedro Uralde

și apoi echipa mea de suflet, pentru care o să țin cu Brazilia pînă la moarte, no matter what, indiferent cît de proști și de mediocri și de tinichea ar fi ăștia din ziua de azi,

Socrates și Zico și Falcao și Edinho și Eder și Serginho și Junior și Luizinho și Oscar și Leandro și Waldir Peres, Doamne!, prost portar, cum avea Brazilia pe atunci,

numai cînd rostesc Socrates și Zico și Falcao și Edinho se face pielea găină pe mine și se ridică părul și am același gust în gură pe care îl am cînd zic Tatăl nostru sau Înger îngerașul meu sau Cățeluș cu părul creț,

sînt acolo, litaniile copilăriei mele, copilărie proastă bună frumoasă urîtă cretină genială captivantă plictisitoare,

copilărie ca toate copilăriile copiilor acestei lumi plină de babalîci care au uitat cum era să fii copil și de tineri care încă nu știu ce e aia să fii bătrîn,

doar că această copilărie a mea a fost cu antena la bulgari, bă tefeleilor bă, și cu chin să rotim antena exact pe unghiul care trebuie, stătea unul sau chiar doi afară, să rotească de ditamai instalația de țeavă pusă pe rulmenți care ridica antena pînă dînsus de acoperiș, să iasă din unghiul mort al casei, și ăia roteau cînd hăis, cînd cea, și ăia din năuntru strigau „Așa! Las-o așa!”, căci ăla era unghiul cel bun să fie direcția drept spre mama lor de bulgari care dădeau campionatul mondial și noi nu, dar era degeaba, prea tîrziu, căci ăia de afară deja roteau în continuare și trecuseră de punctul ăla bun, și acuma trebuiau să rotească din nou la loc înapoi, și iar urla lumea din cameră „Așa! Las-o așa!” și pîn’ la urmă îi găseam cu chiu cu vai locul și ne așezam în fața purecilor, toți claie peste grămadă, măcar douăzeci la fiecare meci, de multe ori cu popa în frunte, și se fuma ca la draci și se bea probabil bere sau probabil țuică, dracu’ știe, nu-mi amintesc, eu eram cu ochii beliți în ecranul ăla argintiu alb-negru cu purici, cu prea mulți purici, și ăia se alergau pe acolo prin spatele puricilor, dacă mai era și soare era belită situația, căci nu se făcea propagarea cum trebuie, atunci am învățat acest cuvînt miraculos, „propagarea”, era gustos și proaspăt în mintea mea cum era gheața de proaspătătă și de tînără în mintea tînărului Aureliano Buendia, „nu e propagarea bună”, era bine cînd erau nori, ne bucuram să plouă și să fie nor, căci se loveau ale dracu’ unde de propagare de plafonul de nori și de reflectau și se întorceau la noi, la proștii de români care n-aveau campionat mondial, jolt carton, zbîrca, narușenia, a dat gol Bettega,

r’ați ai dracu’ cu melcii voștri că așa o furie și o tristețe m-a cuprins, în pana mea, scriu la dicteu automat ca la psihoterapeut, se scurge toată furia și toată copilăria din mine, r’ați ai dracu’ de tefelei care n-ați înțeles nimic deocamdată de la viață și vi se pare că totul vi se cuvine și le aveți pe toate la nas de-a gata și tot nu sînteți mulțumiți și urîți urîți URÎȚI tot ce e în jurul vostru și nu vă place nimic și îi urîți pe cei care nu sînt ca voi

unde rămăsesem?

Bag picioarele. E inutil. Hai să ne aducem aminte de Bettega. Și de Socrates și de Zico.

Și de Dasaev. Vă aduceți aminte ce gol a primit Dasaev de la Eder? Pasă de pe dreapta la Socrates, care se face că dă în ea, deschide picioarele, mingea îi trece printre picioare la Eder, Eder o preia, o saltă ușor, și-o pune la voleu, îi fute una de o îndoaie, mingea se duce direct în vinclu, dincolo de inegalabilul, invincibilul Dasaev. Ce gol. Ce gol...

Brasil! O Brasil! Socrates. Dasaev. La dracu. Copilăria asta. La dracu...

. Citeste tot...

Prea multă rigoare uneori poate strica

De vreo cinci mii de ani, dar mai ales de vreo cinci sute de ani, dar mai ales și mai ales de vreo sută de ani, sîntem beneficiarii privilegiați ai proceselor de optimizare.

Optimizarea ne guvernează soarta și ne crește în mod constant calitatea vieții. De cinci mii de ani încoace, à la longue durée, cum ar zice istoricul, trăim din ce în ce mai bine, sîntem din ce în ce mai sănătoși și mai fericiți și avem din ce în ce mai multe resurse la dispoziție datorită felului în care reușim să ne optimizăm relația cu realitatea.

Optimizarea are nume felurite în domenii felurite. Ba se cheamă rigoare. Ba se cheamă exactitate. Ba se cheamă productivitate.

Matematica, acest limbaj universal al exactității și rigorii și optimizării, domnește peste toate. De acolo se revarsă în știință, sub denumirea de exactitate. De acolo se revarsă în economie, sub denumirea de productivitate. De acolo se revarsă în societate, sub denumirea de rigoare.

Acuma, după ce am ridicat în slăvi rigoarea și productivitatea și exactitatea și optimizarea, o să spun un lucru ce o să vă oripileze pe toți. O să spun că prea multă rigoare strică.

O să mă înjurați pentru această afirmație. O să mă faceți cu ou și cu oțet. O să-mi ziceți în toate felurile. Din comunist și aproximativ și mediocru și kaghebist n-o să mă scoateți. Peste o sută de ani o să-mi dați dreptate. Va fi, ca de obicei, prea tîrziu.

Sînt multiple motivele pentru care consider că prea multă rigoare strică. Unele sunt universale, unele sînt particulare.

O să încep cu cele universale.

În primul rînd, firea noastră umană nu are cum să se desprindă de cele biologice, indiferent cît de mult ne-am strădui noi să devenim niște semizei strălucitori și exacți și mai nemți decît roboții.

Biologia, în toată splendoarea sa de crîncenă optimizare by being red in tooth and claw, este totuși guvernată de o la fel de splendidă aproximativitate.

Algoritmii vieții per ansamblu sînt aproximativi. Codul genetic, indiferent cît de multe filtre de detectare a erorilor are, dă în mod continuu zbîrci și rateuri. De cele mai multe ori, aceste rateuri sînt letale. Însă acele foarte puține cazuri cînd rateurile nu sînt detrimentale, acestea de fapt reprezintă însăși miezul motorului evoluției.

Organismele vii sînt mai adaptate la realitate, prezintă o din ce mai încîntătoare complexitate și o pricepere în a rezista, a supraviețui și a se multiplica întocmai pe baza mutațiilor aleatorii, adică pe baza aproximativității. Dacă am fi riguros exacți în străduința noastră de ființe vii, am da rasol la primul sughiț al Universului.

Nici o splină nu este asemănătoare cu alta. Nici o inimă cu alta. Nici un om cu altul. Nici un organism viu cu altul din aceeași specie. Fiecare este construit pe baza unei apromativități cîrcălite, năclăite, întortocheate, organice. Un pachet întorlocat de mațe și de fluide și de țesuturi care nu respectă un plan exact, ci o sugestie mereu în schimbare.

Inamicul organismului viu nu este moartea, ci perfecțiunea. Robotul. Războaiele viitorului, alea de după Singularitate, vor fi între năclăiții organici și strălucitorii de metal necruțător.

De la biologic la social. În zona economică, prea rigurosul duce la două excese. Excesul monopolului și excesul lipsei de umanitate.

Dacă lași procesele necruțător de optimizante ale economiei fără de control, ele duc în mod inevitabil la o acumulare continuă de resurse de partea celor care au, în detrimentul celor care nu au. Pînă ajungi ca jucătorii dominanți să-i sufoce de maniera cea mai riguroasă și letală pe competitorii mai mici.

Peștele mare înghite pe cel mic. Firma mare pe cea mică. Cine are capital va avea și mai mult, sugînd de capital pe cei cu mai puțini bani. Jocul Monopoly în toată splendoarea sa.

A doua bubă a prea rigurozității și prea productivității este deșertul productiv perfect, lipsit de orice urmă de umanitate.

Dacă duci consecințele optimizării pînă la capăt în economie, vei avea de-a face cu din ce în ce mai multe procese necruțător de streamlined care îți aduc mîncare, îți procesează banii, îți cară produsele, îți spală rufele, îți fac tranzacțiile bancare etc etc.

Adică, pe rînd, vorbim de fast foodurile care sînt moartea pasiunii. De băncile fără de ghișee în care îți faci tu toată treaba la automat. De dronele care împînzesc peisajul viitorului. De impersonalele spălătorii de cartier unde zeci și zeci de mașini automate se învîrt lîngă clienții care privesc în gol. De algoritmii automați de tranzacții bursiere care procesează milioane de tranzacții pe secundă.

Dincolo de monopol și de dezumanizare, ai și alte riscuri. Riscurile accidentelor. Bursa a sughițat de cîteva ori în ultimele decenii din cauza algoritmilor automați, inuman de rapizi. Mai recent, am fost martorii mașinilor fără de șofer care deja au omorît niște pietoni, de cît de multă optimizare au avut înglobată în ele.

Nu mai vorbim de toate locurile de muncă pierdute în această societate a viitorului în care, rînd pe rînd, tot ce se cheamă muncă repetitivă e preluată de roboți. Casiere vînzătoare lucrători la ghișeu, mai apoi, urcînd încet-încet scara complexității profesionale, contabili avocați doctori și toate celelalte profesii ce pot fi algoritmizate.

Ce facem cu hoardele de oameni care nu sînt suficient de perfecți, complecși, necruțător de inteligenți pentru a rezista asediului competitiv al algoritmilor? Îi băgăm în lagăre de supraviețuire, ca în filmul Elysium, în timp ce deținătorii monopolului de perfecțiune se retrag în coloniile orbitale?

Rîdeți voi rîdeți, ziceți că e o prostie de science fiction. Dar viitorul bate deja la ușă în această privință.

Tot în zona socialului, avem pericolul războiului prea perfect. Evident, cel mai mare pericol. Dronele sînt un prim pas spre ceea ce urmează să se întîmple în acest secol. Cînd vor prelua roboții frîiele războiului? Cînd va plesni și acest capăt de Singularitate?

Tot în zona socialului general, avem pericolul prea marii rigurozități în actul de justiție.

Știu: o să mă acuzați că țin cu penalii și că vreau să-l scap pe Dragnea. Vai de capul vostru de amărîți. Toată filosofia judiciară se bazează pe aplicarea spiritului legii în funcție de context.

Judecătorul, atunci cînd judecă, nu aplică un monstruos de exact algoritm penal. Ci ia legea în mînă și judecă în funcție de context, de circumstanțe. Legea îi permite asta. Mai mult, legea îl obligă să țină cont de context. Dacă aplici legea prea riguros, ieși din înțelepciunea umanității sistemului judiciar și dai fie în nepricepere, fie direct în abuz și în stat torționar.

Am trecut pe rînd în revistă pericolele prea rigurozității de la cel mai foarte general și filosofic nivel, cel al biologicului, pînă spre cele general sociale, ce țin de economie, științele războiului, justiție.

Suficiente motive să privim cu un pic de circumspecție căutarea perfecțiunii. Prea perfectul, inamicul ființelor vii.

Să discutăm un pic și despre cele particulare. Despre cele ce țin de România.

Trăim în Balcani. Asta ne ocupă toată viața. Acești Balcani cîrcăliți și murdari și aproximativi și jegoși, cel puțin în comparație cu rigoarea strălucită a Occidentului după care întoarcem mulți dintre noi capul cu jind.

De cînd s-a prăvălit modernitatea peste lume, de vreo două sute, trei sute, cinci sute de ani încoace, România tot se plînge că nu este la fel de productivă și de riguroasă ca restul zonei din care vrea să facă parte. Civilizația occidentală, moștenitoarea civilizației greco-romano-iudeice.

Se plînge pe bună dreptate. Țara lui “las-o mă că merge și așa”. Țara consilierului neamț al lui Carol I care s-a decis indignat să se întoarcă înapoi acasă la el în Nemția, căci “prea multă p... mă-tii, Majestate”. Tot ne străduim să recuperăm din handicapul de modernitate, de complexitate, de productivitate și de rigoare socială.

Și totuși, trăim în Balcani. În acei Balcani care, de ceva timp încoace, devin o alternativă viabilă de filosofie de viață față de strădania intensă, dezumanizantă a continuei curse contra-cronometru pe care o trăiesc cei din țările riguroase, exacte, productive.

De la un punct încolo, prea multă strădanie și prea multe resurse și prea mult efort și prea multă zbatere de a avea și a produce sînt contraproductive. The rat race care, la sfîrșitul vieții, te lasă secătuit și gol și stors și folosit. “Și asta a fost tot?”

În timpul ăsta, Balcanii lenți și leneși și cu mai puține resurse au o pricepere suboptimală, dar înțeleaptă în suboptimalitatea lor, de a se mulțumi cu mai puțin, avînd timp să aibă grijă și de copii și să se vadă și cu neamurile vecinii prietenii și să stea la o tacla și la un slow food și la un taifas și la o siestă.

Da, știu: groaznic de aproximativ, de o moralitate îndoielnică, ciuma lentorii și a siestei.

Dar nu știu cum Dumnezeu se face că de ceva timp prin revistele de life style pentru tefeliștii productivi modelul balcanic de hrană este ridicat în slăvi. Viața lentă mediteraneeană este ridicată în slăvi.

Stilul de viață mediteraneean e ridicat în slăvi de “oamenii de știință britanici” ca fiind cel ce asigură cea mai bună calitate a vieții, împletirea necesară de activitate, dar și de repaos, de timp pentru familie, de textură socială ce duce la o viață lungă și fericită.

Ai dracu’ greci, muncesc de le sar capacele, dar au și timp să stea la un uzo și la o țigară și la o măslină cu prietenii și trăiesc mult și bine și parcă mi se par cel puțin la fel de fericiți ca hiper-productivii de americani, nemți francezi și alți hiper-productivi ai lumii care se spetesc toată ziulica, toată viețișoara.

Bun. Să lăsăm Balcanii. Un model absolut nesănătos de viață pe bază de siestă. Să ne ferim de ispita vieții molcome din Grecia Macedonia Italia Spania și să ne dorim să trudim sănătos, consecvent, pe altarul capitalismului fără de răgaz și fără de timpi morți. Optimizare eficiență productivitate ein zwei drei.

Buuunn... Ein Zwei drei. În contextul în care România nu are de nici unele din punct de vedere al competiției globale. Nici capital – îndeosebi capital nu are. Nici tehnologie - și nimeni nu ți-o dă pe gratis. Nici pricepere – aici la educație stăm din ce în ce mai varză, cu micile excepții din zona IT.

Buuun. În acest context, facem ein zwei drei într-o logică din ce în ce mai de lohn. Actorii lor și caii noștri. Banii lor, tehnologia lor și forța noastră de muncă ieftină. Și, evident, plus valoarea care se duce absolut necesar și absolut la întîmplare fix în paradisurile fiscale.

Ce, credeți că distinșii capitaliști vin aici cu banul și tehnologia că nu mai pot ei de dragul nostru și de fericirea noastră?

Da, da. Cum să nu. Dream on, dragii mei tefelei.

Vin aici să aplice riguroasa, necruțătoarea logică a eficienței capitaliste de tip monopolist. A economiei “naturale” care spune “cine are va primi, cine n-are i se va lua”. Legea “naturală” a creșterii concentrării economice, cînd cel mare îl scoate de pe piață pe cel mic și cel cu bani vine de la centru și definește relațiile economice în periferia aproximativă.

Credeți că vreodată periferia s-a dezvoltat așa, pur și simplu, fără zbatere și fără rezistență?

Ho ho ho. Naivilor. Periferia americană s-a dezvoltat doar după ce au luat armele în mîini, au aruncat ceaiul în mare și au gonit exploatatorii de britanici. Taman ce-am sărbătorit zilele trecute asta, ca o demnă colonie ce sîntem.

După aia, americanii au instituit protecționismul vreo sută de ani, să nu care cumva să vie alții să-i călărească economic. Și cînd au devenit suficient de puternici, apoi au schimbat placa, au devenit expansioniști și au pornit să-i călărească ei pe alții, în numele celor mai nobile idealuri și valori umaniste.

Coreenii la fel și-au construit economia. Protecționism urmat de extindere economică agresivă. Japonezii la fel. Mai recent, chinezii la fel. Acuma, încet încet, pas cu pas, polonezii și ungurii au ajuns și ei la aceeași concluzie și încearcă să aplice aceeași strategie economică.

Ia căutați voi “Kicking Away the Ladder: Development Strategy in Historical Perspective” a economistului Ha-Joon Chang. Numele lui sună a sud-coreean, căci chiar aia și e de neam. Dar are studiile făcute la Cambridge, unde de altminteri chiar și predă în prezent. Ca să nu spunem că a lucrat prin tot soiul de instituții imperialist-capitaliste, cum ar fi bunăoară la Banca Mondială, acest bastion al globalismului care trebuie să optimizeze necruțător întreaga lume.

Și știți ce spune nenea ăsta economistul? Fix ce v-am zis eu mai sus. Cei care au reușit au făcut-o schimbînd mereu regulile jocului, în funcție de care parte a norocului economic ești.

Cînd ești mic și prost și la început, nu-ți convine presiunea globalizării, căci dacă ai accepta-o, te-ar strivi.

Și atunci, dacă ai suficientă îndrăzneală și suficientă claritate a interesului tău național, vii și spui: regulile jocului trebuie să țină cu mine. Și le impui. Și le respecți. Și forțezi rechinii mari ai capitalului venit de la centru să joace cum vrei tu, căci altminteri n-au ce căuta la tine în ograda ta națională.

Apoi, pe măsură ce crești și devii și tu un rechinaș, schimbi regulile jocului din nou și începi să preamărești beneficiile globalizării și să spui că globalizarea e necesară și că ăia mici și proști și la început trebuie să accepte pilula amară a relației centru-periferie. Căci acum îți convine să te duci peste ei și să nu-i lași să crească, să devină competitori.

La început te folosești de scară, să urci treptele complexității economice și a productivității și a acumulării de resurse și de capital. Cînd te-ai ajuns și ai urcat suficient, atunci prima grijă este să tragi scara după tine, să nu lași fraierii ceilalți să facă ce-ai făcut tu, că nu-ți mai convine.

V-am spus: depinde de care parte a norocului ești.

România, în momentul de față, este de partea proastă a norocului economic. N-are nici capital. N-are nici tehnologie. Are doar forță de muncă ieftină. Și stă ca proasta și acceptă regulile jocului impuse de alții, care, în priceperea lor istorică, îi trag scara să nu urce și ea.

Mai mult de-atît. Nu numai că îi trag scara să nu urce. În plus, cu un tupeu care ar fi delicios, dacă n-am fi români și n-am suferi de pe urma lui, mai au și îndrăzneala să vină să ne explice ritos ce bine e să fim proști în continuare și să jucăm după regulile impuse de ei.

Să nu care cumva să facem ca nasoii de naționaliști de unguri sau de polonezi, care încearcă și ei să impună regulile jocului. Nu nu nu. Nu. Noi trebuie să fim elevi silitori, să ascultăm de Mam’ Mare și de tanti Mița și de Mamițica, de coana Germanie și de unchiu Sam și să deschidem larg picioarele economice, să fim penetrați de binefacerile relației centru – periferie.

Să nu care cumva să fim elevi răi, ca nasoii de unguri și de polonezi. Nu nu nu. Lasă, dați-ne gazele, că știm noi ce să facem cu ele. Lasă, n-aveți voi ce face cu industria și cu economia, că sînteți corupți și furați, mama voastră de corupți. Lasă, mai bine privatizați, că e mai bine să vină înțelepții cu bani de peste hotare. Că ei evident că știu mai bine să fie mai eficienți, mai productivi, să creeze mai multă plus-valoare, nu ca loazele balcanice de români aproximativi și proști și leneși.

Da da. Cum să nu. Creează mai multă plus-valoare. Cum să nu. Care merge toată în paradisurile fiscale. Că multinaționalele or fi proaste să lase profitul aici, la aproximativii ăștia de români fraieri și jegoși. Da da. Cum să nu.

Acceptarea jocului prea rigorii și prea optimizării, dacă nu este controlat în funcție de interesul național românesc, ne ține pur și simplu în capcana lumii a doua, un atelier de producție eftin, cu salarii eftine.

Joc pe care coreenii și japonezii și chinezii l-au acceptat inițial. Dar apoi, încet-încet, pas cu pas, au strîns șurubul și i-au forțat pe cei care au venit acolo să accepte schimbarea regulilor jocului, în așa fel încît să fie convenabile îndeosebi nativilor, nu globaliștilor.

Exact ce au început de ceva timp să facă polonezii și ungurii, dînd cu tifla lu’ Mamițica de coana Europa.

Exact ce coana Europa e disperată să nu facă și aproximativii de români. Drept pentru care protejează cu disperare varii cozi de topor locale, de-alde Băsescu și Iohannis, inclusiv sistemul justițiaro-represiv din jurul lor, să țină românii în logica atelierului eftin de producție.

Vrem Schengen? Nu, căci portul Constanța ar beneficia și ar deveni un competitor. Dacă ne dați nouă, olandezilor, portul Constanța, vă lăsăm. Altminterea, ia mai stați dracului în aproximitativitatea voastră locală acolo, că nu aveți voi nas de Schengen.

Aveți gaze? Dați-le încoace, că vă ajută noi să faceți bani din ele. Vi le gestionăm noi mai bine. Știm noi mai bine unde trebuie vîndute și cîte sînt și ce redevențe să primiți pe ele.

Vreți să dezvoltați industria? În nici un caz, căci e ajutor de stat și e o chestie penală și îngrozitoare și care contravine logicii concurenței juste și perfecte.

Doar noi avem voie să subvenționăm industriile noastre naționale, în rest ce faceți voi acolo nu e voie. Dreptatea și subvențiile nu sînt pentru căței, doar pentru dulăii ăia mari și cu bani mulți și care, pentru că au bani mulți, doar ei au dreptul să spună ce e bine și ce e rău pe lumea asta.

Ați înțeles? Rigoarea și exactitatea și optimizarea sînt instrumente care, cît timp sînt în mîinile riguroșilor de la centru, ne țin în stadiu de periferie subdezvoltată.

Pe vremuri, acum vreo două sute de ani, Austria a luat Oltenia de la turci să o gestioneze ea. N-au rezistat decît vreo cîțiva ani – o picătură în imensitatea istoriei.

De ce? Oltenii s-au dovedit atît de rezistenți la colonizarea austriacă prin intermediul lipsei de organizare și de administrare încît austriecii și-au pus mîinile în cap cînd și-au dat seama că nu pot extrage plus-valoarea. Căci a dracu’ plus-valoare locală nu voia să stea locului, să fie extrasă prin penetrare.

Mama lor de olteni enervanți, n-ar sta locului o clipă. Se foiesc și se fîșnesc și se tirează. Cum încercau austriecii să pună mîna pe olteni, să le ia vaca calul fonciirea și ce mai era de luat, olteanul nostru își băga picioarele în ea de complexitate și de optimizare și de exactitate și-și lua vaca calul și banii pe care nu voia să-i dea la fonciire și fugea în codru,

unde nici complexitate și asfalt nu erau, dar nici austrieci care să-ți ia banul să-l ducă în paradisurile fiscale de pe vremea aia, la imperiu la ei la Vienna, să mai construiască încă un palat arogant cu banii fraierilor de aproximativi de olteni.

Iată un exemplu de rezistență la exploatare prin intermediul respingerii sistematice a rigurozității.

Nu e singurul astfel de exemplu. Nu doar în România întîlnim așa ceva. Nu doar în economie.

Tot ce este conflict asimetric beneficiază de pe urma respingerii confruntării cu resurse complexe și forțării adversarului să vină pe terenul tău, la o mangleală aproximativă, low tech.

În termeni de specialitate se cheamă război de guerilla și e practicat de cînd lumea și pămîntul.

Ăla micu și slabu și care n-are rachete și tancuri și multe multe resurse abandonează oazele de complexitate, își ia pușca vaca femeia copiii și eventual aruncătorul antigrenadă și fuge în munți, acolo unde nici complexitate, dar nici teren prielnic pentru ăla mare și puternic nu e.

Au făcut-o grecii cu turcii, sute de ani. Apoi tot grecii au făcut-o cu nemții în cel de-al doilea război mondial. Tot în al doilea război mondial, chinezii cu japonezii. Apoi, în anii ’60, vietnamezii cu americanii.

Apoi, de departe exemplul paradigmatic al războiului de guerilla, exemplu de manual, afganii. Pe rînd, timp de cel puțin două sute de ani, cu strălucitorii de britanici, cu strălucitorii de ruși, cu strălucitorii de americani.

Trei imperii care, în marea lor pricepere și putirință, au fost în stare să obțină victoriile inițiale, să cucerească fără mare bătaie de cap orașele și locurile drepte, plate. Dar apoi s-au chinuit amarnic să și pună mîna fizic pe nasoii de afgani care fugiseră din orașe și din cîmpii, pe unde merge ușor tancul, și care îi tocau sistematic în munți. Niște olteni enervanți, mama lor de afgani fîșneți.

Cimitirul imperiilor, așa îi zice Afghanistanului. Pentru că afganii n-au fost de acord să accepte condițiile de luptă propuse de ăia mari și puternici și au zis “Nope, nu luptăm unde și cum vreți voi. Că doar n-om fi proști să ne striviți ca pe viermi. Luptăm unde și cum vrei noi”.

Și au luptat. Și au cîștigat. Și în fața sovieticilor. Și în fața americanilor. Cele două mari imperii ale vremii.

Adică au respins rigoarea și exactitatea și optimizarea. Rigoarea științei războiului și a high tech-ului militar american ori rusesc. Exactitatea rachetelor și tancurilor și întreg tăvălugului de cunoaștere generat de priceperea imperială. Optimizarea logisticii militare.

Și au ales calea low techului. A căratului cu măgarul și cu cîrca pe poteci abrupte de munte. A dormitului în peșteri. A folositului tehnicii low tech pentru distrus tehnică high tech. Nu continui, că s-au scris biblioteci întregi în acest sens.

Cu aceeași opțiune se confruntă și România azi, evident în termeni de pace, în termeni economici.

Accepți rigoarea și exactitatea economică și optimizarea necruțătoare? Înseamnă că accepți regulile jocului impuse de cel care n-are nici un interes ca tu să cîștigi.

Dacă tu, țară mică și cu resurse financiare și tehnologice limitate, vrei să faci un pic de cheag pe termen mediu și lung, nu uita că trebuie la un moment dat să ai curajul să impui regulile jocului economic în așa fel încît să-ți fie ție convenabile, nu celui care de-abia așteaptă să externalizeze profitul în paradisurile fiscale.

Pentru asta trebuie să adopți o filosofie de guerilla, o strategie economică de respingere a tarelui și avantajului celuilalt și de impunere a tarelui și avantajului tău.

Exact ce fac ungurii și polonezii acum.

Exact ceea ce cozile noastre de topor din România se străduie să împiedice. Toți români neaoși unul și unul. Cioloș și Iohannis și alți de-ăștia de te doare capul de cît de mult pot ține cu țara.

. Citeste tot...

Saving face la tîrg la Băicoi

- Băi Șepcuță!

Vînzătorul de la taraba de cartofi cu pepeni, bronzat și zdravăn și cu privire fioroasă, scoate cu gesturi boierești o hîrtie de 1 leu și o întinde spre sus-numitul Șepcuță, un slabănog tinerel care evident purta o șăpcuță pe cap.

Mă uit la Șepcuță. După cum a strigat vînzătorul la el, e clar unul din copiii ăia de pripas ai tîrgului care stă aciuiat pe lîngă tarabe și face tot soiul de munci mărunte, cară cu cîrca, sortează, ajută clienții, pe trei lei pomană. Probabil vînzătorul vrea să-i zică să ne ajute să ne care pepenii pînă la mașină. Nu mersi, ne descurcăm și singuri.

Mai mă uit o dată la Șăpcuță. Măi să fie, Șepcuță al nostru e cam bine îmbrăcat pentru rolul de băiat cu cîrca. Șapca de pe cap e nou-nouță. Cămașa e de Doamne-ajută, nu-i ponosită, nu-i murdară. Mă, ăsta nu a cărat cu cîrca la viața lui. Mai mult de-atît, Șepcuță tocmai ridicase privirea pe jumătate mirat, pe jumătate indignat din țelina de pe tarabă pe care o pipăia să o cumpere. Măi să fie. Șepcuță e de fapt client.

- Băi Șepcuță!, îi întinde vînzătorul cu un gest hotărît hîrtia de 1 leu. Băi Șepcuță, ia de-aici un leu și dă-mi o țigară!

Vocea vînzătorului e poruncitoare, ofensivă. Gestul așijderea. Îi dă bani de parcă vrea să-l bată.

Șepcuță se uită urît pe sub cozoroc și ignoră hîrtia de un leu pe care vînzătorul i-o înfige practic în nas. Cînd nu mai are cum să o ignore, căci altminterea îi făcea clismă nazală, o îndepărtează cu un gest scîrbit.

- Ține-ți, bre, banii. Îți dau țigară, dar n-am nevoie de banii matale. Ce, nu pot să-ți dau o țigară și fără bani?

- Băi Șepcuță, dacă nu iei banii, nu-ți iau țigarea. Nu iau eu pe gratis de la nimeni.

Șepcuță continuă să se uite urît și scoate o țigară din pachet.

N-am mai apucat să mai văd dacă vînzătorul cel fioros a luat-o sau dacă nu a sărit peste tejghea să-l bată, să nu-i dea lui țigări pe gratis. Eram deja pe jumătate întors cu spatele, în mers și cu treabă. Aveam mîinile pline de papornițe și trebuia să ducem roșiile și cartofii și pepenii și ciupercile și castraveții și ardeii și toate celelalte verdețuri la mașină, să ne întoarcem înapoi să luăm și păstîrnac și să vedem dacă mai găsim cireșe amare și zmeură.

Cireșe am găsit. Și zmeură. În plus, și mînătărci, și gălbiori, și busuioc, și drușain. Doar păstîrnacul se terminase între timp. Am mai trecut de vreo două ori pe lîngă taraba cu pricina. Șepcuță nu mai era. Vînzătorul vindea pepeni și cartofi în continuare. Ce-o fi făcut cu Șepcuță? L-o fi mîncat?...

. Citeste tot...

Distincția, această armă de dînșii inventată

Viața este o continuă competiție pentru resurse.

Cînd spunem “resurse”, de regulă ne gîndim la resursele materiale, cele pe care putem pune mîna. Hrană bani tehnologie.

Dar la fel de importante sunt și resursele simbolice.

Acestea sînt compuse nu doar din stocul de cunoștințe pe care îl deținem, adică din educație. Tot resurse simbolice sunt și valorile după care ne ghidăm viața – cele în care credem, ce considerăm că e bine și ce e rău. Cât și resursele de relaționare, rețeaua socială pe care ne putem baza.

Toate laolaltă compun capitalul simbolic. La fel precum cineva deține un capital material mai mare sau mai mic, mai mulți bani, mai multe acareturi, la fel deține un capital simbolic mai mult sau mai puțin însemnat.

Cele două tipuri de capital, material și simbolic, sunt parțial interschimbabile și, mai important, ne definesc poziția noastră în ierarhia socială, locul în plăcinta de stratificare socială în care sîntem cu toții înfipți precum vișinele în prăjitură.

Pe scurt, v-am prezentat în cîteva paragrafe o întreagă teorie sociologică, pusă la punct de Pierre Bourdieu, unul din cei mai fini sociologi pe care i-a dat lumea asta. Tot el vorbește și de un fapt și mai important: despre felul hegemonic în care clasa dominantă gestionează resursele simbolice pentru a controla situația.

Pe lîngă deținerea resurselor materiale, clasa dominantă reușește de asemenea să controleze și creierele celorlalți, să definească situația. Subtil, dar foarte puternic. Își impune stilul de viață, le bagă în cap celorlalți ce este de bun gust și ce nu, ce e frumos și ce nu, ce “se merită” și ce nu. Adică ce e deosebit.

De aceea, pe lângă “habitus” și “stil”, unul din conceptele cheie ale lui Bourdieu este “distincția”. Felul în care a fi diferit înseamnă a fi distins. Felul în care ne definim și ne întărim poziția socială prin consumul simbolic diferit de al celorlalți.

De aceea oamenii acordă o importanță deosebită markerilor vizibili de status. Felul în care se afișează în public. Felul în care se descriu în ochii celorlalți.

Felul în care ne îmbrăcăm. Ce produse culturale apreciem și pe care le disprețuim. Manele sau jazz? Operă sau Angela Similea? Ce feluri de mîncare preferăm? Foie gras sau mici cu muștar? Ce bem? Whisky single malt sau țuică adusă de la țară la PET?

Totul gravitează în jurul nevoii de a ne afișa cu “ceva deosebit”. Deosebit, adică diferit, care iese în evidență. Adică, în cuvintele lui Bourdieu, “distins pentru că distinct”.

Din acest punct de vedere, sîntem cu toții niște triburi estetice. Facem parte dintr-un trib care, pe lîngă că muncește diferit de celelalte triburi și deține sau nu anumite tipuri de resurse materiale: bani, case, tehnologie, ne distingem unii de alții și prin ceea ce considerăm că este frumos și ce nu.

Ne îmbracăm într-un anumit fel. Mîncăm într-un anumit fel. Ne bucurăm și jelim într-un anumit fel. Vorbim cu anumite cuvinte și nu cu altele. Ne petrecem timpul liber într-un anumit fel.

Și valorizăm toate acestea, colorîndu-le în emoții. Ce facem noi e bine și frumos, deci de apreciat. Ce fac ceilalți este cîh și nașpa și nasol și trebuie disprețuit.

Emoțiile sînt mai mult decît necesare în tot acest joc social. Ele sunt precum benzina pentru motor: fac roțile să se învîrtă. Acțiunea socială nu este posibilă fără emoție.

În această cheie interpretativă vă propun să citim evenimentele din ultimul timp din România.

Felul în care tribul tefeleilor, care se consideră cel mai foarte superior și creativ și cool și elitist, încearcă să definească de manieră hegemonică situația estetică, deci morală din societatea românească. Să fie arbitrul moral, cine e virtuos, cine e ticălos, dar și estetic al situației: cine e elegant și distins, cine e nașpa și meltean.

Discursul tefeleilor este unul puternic normativ. Asta este bine. Asta este rău. Asta e frumos. Asta e urît. Noi sîntem cei mai foarte perfecți, pentru că deținem resursele materiale și îndeosebi pe cele simbolice.

Sîntem mai tineri, sîntem mai educați, sîntem mai bine plătiți în profesiile noastre non-fizice, în care nu transpirăm, nu cărăm cu cîrca, nu ne murdărim pe mîini. Deci sîntem mai îndrituiți să definim norma estetică și morală a societății. Deci noi sîntem clasa privilegiată, care trebuie să dea ora exactă.

Pe scurt, asta înseamnă hegemonie simbolică și violență simbolică. Atunci cînd vii și-ți fluturi stilul de viață pe sub nasul celorlalți și clamezi că tu deții standardele estetice, deci și morale. Tu deții adevărul absolut.

Vi se pare cunoscut? Liiceanu cu cremele sale. MRU cu vita sa de Kobe. Pleșu cu limba sa catifelată. Toți niște telectuali rafinați. Să nu mai vorbim de Șora, acest sfînt semi-mumificat, dar necesar.

Tefeleii cu sloganurile lor care, dacă sînt creative, au voie să fie și obscene. Tinerii frumoși și liberi.

Cuvîntul cheie aici este “frumoși”. Primatul estetic al situației care definește și poziția privilegiată în cadrul societății. Eu au voie să dea muie, căci e o muie elegantă. Dacă meltenii de țărani primitivi ar folosi același cuvînt, ar fi ultragiul suprem. Dar în gura lor muia este ceva deosebit, distins, necesar, o adevărată armă prin care zeii se bat cu monștrii. Eshatologie curată, monșer.

Esteticul folosit ca armă politică. Înțelegem astfel mai bine eforturile sistematice ale tefeleilor de a se defini pe ei înșiși în culorile cele mai foarte perfecte ale mitului eroului liberator, semizei solari care dețin toate atributele perfecțiunii.

Ei sînt tineri. Ei sînt frumoși. Ei sînt liberi. Ei sînt creativi. Ei sînt vii. Ei sînt viitorul. Ei se luptă în mod just cu forțele cîhului și ale mitocăniei. Cu morții, cu știrbii, cu ineleganții care se pișă în spatele tufișurilor la manifestații și care lasă tot soiul de mormane de gunoaie, nu ca ei, care atunci cînd se duc la veceu iese doar ambrozie și profiterol parfumat.

Violența simbolică. Esteticul folosit drept armă politică. Adversarii politici desenați drept suboameni. Firea prezentată drept țată lipsită de eleganță. Ponta drept meltean care se trage în barcă cu Dragnea la inundații – bone Dieu, comme c’est moche. Dragnea drept demonul cu mustață – yuk, altă ineleganță impardonabilă, reprezentantul suboamenilor teleormăneni și vasluieni și melteni și violatori și babe oscurantiste care se tîrăsc în genunchi pe la pelerinaje.

Și vai, Simona a noastră, eroina noastră solară pe care forțele întunericului încearcă să pună mîna, să o definească drept fiind a lor, cînd ea de fapt este a noastră, doar a noastră, noi clujenii, noi eleganții, noi cei cu batistuța la piept și care știm ce e aia vită de Kobe. Simona Halep e doar a noastră, my preciouss, my preciouss.

E o luptă în care armele esteticului se transformă în bîte de superioritate morală, deci unelte de ofensivă politică. Distincția pe post de tanc și de mitralieră.

Problema este că această logică a Übermensch-ilor și Untermensch-ilor nu este una democratică. Cînd toți oamenii sînt egali, dar totuși unii oameni sînt mai egali decît alții, asta e deja distopie și Orwell și Ferma animalelor, nu democrație.

Să nu uităm: sub acest steag justificativ s-au construit lagărele de exterminare, pentru că și evreii și polonezii erau în discursul politic ofensiv nazist prezentați drept niște melteni mitocani, niște primitivi care nu meritau să întineze nobilele idealuri estetice ale arienilor blonzi, frumoși, tineri și foarte foarte perfecți.

De două sute de ani avem de-a face cu o mișcare de scoatere în afară a esteticului din politic. De două sute de ani, oameni luminați la cap au venit cu o afirmație de foarte mult bun simț: toți oamenii sînt la fel și egali în fața legii și a lui Dumnezeu.

Tineri sau bătrîni. Bogați sau săraci. Frumoși sau urîți. Știrbi sau cu dinții de zeci de mii de euro puși în gură. Mîncători de mici cu muștar sau de vită Kobe. Proști sau deștepți. Numărătoarea e egală. O babă proastă și cocoșată de la Mizil este egală în drepturi cu frumușica aia cu aparat foto de mii de euro la gît care plîngea disperată la mitingul PSD.

Aceste principii sunt cristalizate într-un document mic mic mic, dar imens de puternic, după care teoretic se ghidează toate țările, în afară de cele naziste și de dictaturi în general.

Documentul ăsta mic mic mic se numește Declarația Universală a Drepturilor Omului și ea spune un lucru foarte simplu: “toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi”.

Cuvîntul cheie, dragii mei tefelei, este “demnitate”. Chestia aia pe care vreți voi să puneți curul și să o păstrați doar pentru voi, că doar voi sînteți oameni, deci demni. Ceilalți niște vite și niște cocoșați știrbi și cu pămînt sub unghii, deci neinteresanți. Lipsiți de distincție. Niște suboameni.

Oți fi voi, tefeleilor, frumoși și liberi și dăștepți dă bubuie. Dar la lecția de bun simț ați cam lipsit, dragii mei copii proști. Pentru că la această lecție sînteți mai proști și mai ticăloși și mai neoameni decît baba proastă și obscurantistă de la Mizil, pe care voi o disprețuiți cu mare dispreț.

Pentru că ea, în prostia ea de babă proastă și bătrînă și săracă și știrbă, știe că în fața lui Dumnezeu sîntem cu toții egali. Și știe că iubirea e mai presus de toate.

Și dacă nu credeți în Dumnezeu, aflați că și în fața lui Darwin tot egali sîntem. Și acolo, pînă la urma urmei, tot despre iubire e vorba, dacă știți ce e aia altruism în teoria evoluționistă.

În ochii speciei nu sînteți deosebiți. Nu sînteți decît niște biete unități insignifiante de cod genetic, cu nimic diferiți de baba de la Mizil. Degeaba sînteți voi tineri și frumoși și liberi, căci ca aport la succesul speciei nu sînteți decît și doar un alt boț de carne încă vie. Dacă vreți să vă reproduceți, evident. Căci dacă nu, sînteți total inutili, chiar încurcați lucrurile.

Așa încît, fie pe calea lui Dumnezeu, fie pe calea lui Darwin, concluzia este aceeași: toți sîntem egali. Democrația chiar funcționează. Sînteți doar niște biete ființe bicisnice care, indiferent de vita voastră de Kobe și de creativitatea voastră și de bîzdîcul vostru cel mai foarte superior, sînteți egali cu toți ceilalți.

A, era să uit, că tot vorbeam de distincție și de eleganță și de violență simbolică: muie la tefelei.

Dacă voi puteți să vă pișați pe vot și să dați cu puie în sus și în jos, atunci înseamnă că e liber la vorbe elegante. Deci muie la tefelei.

Cît timp considerați că nu e de demnitatea voastră să-i respectați pe ceilalți, să-i considerați ceea ce sînt, adică tot oameni, nu meritați respect. Nu meritați demnitate în discurs. Meritați să vi se răspundă cu aceeași monedă. Meritați doar și decît muie.

Luați de-aici cuvintele astea elegante și dați-vă un pic cu ele pe față, în loc de cremă de protecție solară. Face bine la ființa morală, să deveniți și mai foarte perfecți.

Cristoșii mamilor voastre de perfecți...

. Citeste tot...

Debîrfing

- Ce faceți voi acolo?
- Debriefing.
- Cum adică?
- Debriefing. Stăm de vorbă și noi, ca fetele.
- Aha. Deci bîrfă.
- Da, evident. Nu știai că așa îi zice acum? Debriefing. Adică debîrfing.


Femeile astea...

. Citeste tot...

Poporul are întotdeauna dreptate

În 1917, în plină vară călduroasă, poporul a salvat țara. Au ieșit din apă în izmene și la i-au atacat la baionetă pe nemți, cu o furie și cu o vitejie ce i-a descumpănit și pe inamici, și pe observatorii acelor vremuri. Nu elita a ieșit în izmene din rîu și din tranșee. Nu tefeleii de atunci, mulți dintre ei ocolind frontul prin tot soiul de tertipuri, să rămînă la căldurică, acasă. Poporul. Vulgul. Prostimea. Oamenii știrbi în izmene. Au luptat. Au murit. N-au pus întrebări. Oameni simpli. Oameni fără carte. Oameni mîndri. Români.

În 1942, tot vara, tot poporul a pus osul la Stalingrad. N-au pus întrebări privind justețea războiului. N-au pus întrebări privind priceperea ofițerimii. Au luptat. Au murit. Au mers în prizonierat. Unii s-au întors. Alții nu. Oameni simpli. Oameni săraci. Oameni fără carte. Oameni mîndri. Români.

În toată perioada comunistă, tot poporul a fost cel care a pus osul la mersul lucrurilor. Hidrocentralele au fost făcute cu cîrca lor. N-au întrebat dacă e bine sau nu. Au cărat sacii și și-au văzut de treabă. Și, în plus față de hidrocentrale, șosele, întreprinderi, blocuri și alte acareturi, între timp au făcut și copii și au și avut grijă de copiii ăștia și i-au crescut prin școli. Mulți și fără carte, proști după mintea disprețuitorilor din inteligenție, dar cu un bun simț care i-a ajutat să treacă vremurile alea.

Copiii și nepoții de atunci sînt tefeleii de azi. Cei care-și disprețuiesc cu amar dispreț rădăcinile. Cei care, în logica lor superior-nazistă, consideră că doar ei ar trebui să existe pe acest pămînt, iar ceilalți să dispară mai repede, mama lor de știrbi și de proști și de bătrîni și de săraci. Cei pentru care "popor" e un cuvînt obscen.

Acest dispreț, de multe ori încins pînă la ură, colorează tot discursul și toate acțiunile anti-pesediste de după 1990 încoace. PSD a fost și rămîne, din păcate pentru unii, din fericire pentru alții, singurul partid care nu-și disprețuiește poporul. Iar poporul simte asta. Și nu va avea încredere niciodată în cei care nu au nimic altceva decît dispreț și ură la adresa lor.

Să nu uitați, dragii mei tefeliști: poporul are întotdeauna dreptate.

. Citeste tot...

Hei, vino’ncoa!

– Fffffiiiiiiiiuu!

Ăsta ar trebui să însemne un fluierat. Nu sună a fluierat, dar vă prindeți voi. E un fluierat. Era 10 seara, pornisem spre Telega, trecusem de primul stop. Făcusem la dreapta, trăsesem imediat pe trotuar și fluieram după cineva. Aveam o treabă cu el.

Cineva era un nene rupt de sărac și de bătrîn și de zdrențăros și de homeless. Și foarte probabil un pic ciupit. Nu mult. Un pic. Se tîra încet pe trecerea de pietoni, prin spatele mașinii. Scot mîna stîngă pe geamul deschis, o flutur și strig după el: “Hei, vino-ncoa!”

Ne salutasem din priviri la stop, cît era roșu și pentru mine, la volanul mașinii, și pentru el, la volanul unei sticle de beri de-alea ieftine, la pet din plastic de 0,50. El scuturase un pic din cap a lehamite, fără vorbe, doar din ochi: “ce să faci, bre, cu stopurile astea”. Eu încuviințasem la fel de tăcut din cap: “da, bre, ai dreptate, mama lor de stopuri”.

Se face verde. Pînă să facă el trei pași, să ajungă să pună piciorul pe zebră, eu făcusem deja la dreapta, îl lăsasem în urmă. “Hai înainte, nu opri, dă-l încolo”, spuse vocea dintr-o ureche. “Ba oprește!”, spuse vocea cealaltă.

Am oprit. “Hei, vino’ncoa!”

Era cam pe la jumătatea trecerii de pietoni din spatele mașinii. Se uită la mine prin parbrizul din spate. Se îndreaptă spre geamul deschis, cu pași ușor clătinați. Scot mîna din buzunar, pe care o folosisem deja să separ o bancnotă. Îi întind banii. Cam mulți.

Îi ia așa, într-un fel neașteptat de reticent. I-ar fi luat. Nu i-ar fi luat. Se uită la ei. Își dă și el seama că sînt cam mulți. “Pentru ce?”, mă întreabă cu o voce precaută și cu ochii mici. Era clar că se aștepta la cine știe ce rahat de capcană.

“Să-i bei pentru mine”.

Dintr-o dată i s-a luminat fața. Nu-i ceream nimic. Nici măcar nu-l futeam la cap cu cine știe ce discurs moralizator. Îi spuneam simplu și direct: na, ia de-aici, ia să bei. De parcă ar fi făcut altceva cu ei.

“Să-ți dea Dumnezeu sănătate!” Bagă o mînă argăsită pe geamul deschis, îmi strînge mîna. Mai îmi urează încă o dată sănătate. “Și să ai grijă de tine. Să te îngrijești, domnule!" Face o pauză, se uită la mine cu ochii ăia de viezure bucuros că făcuse rost de bani de trăscău eftin și necesar. "Știi cîți ani am?" Nu așteaptă să-i răspund. "Șaptezeci și cinci de ani".

"Mai mulți decît taică-meu", gîndul îmi vine automat în cap. Nu e un gînd bun. Îl țin pentru mine. “Mulți înainte!” îi urez, strîngîndu-i mîna. Îi zîmbesc. Îmi zîmbește. Are bani de băutură.

“Șaptezeci și cinci de ani, domnule, și mă țin bine, sănătos. Am grijă de mine. Să ai și dumneata grijă, domnule dragă. E foarte important să ai grijă de tine”.

Cu o mînă mă ținea încă într-o strînsoare politicoasă, dar fermă. În mîna cealaltă bălăngănea sticla din care își îngrijea sănătatea. Bere eftină, la pet de plastic, la jumate. N-am recunoscut marca.

“Sănătate, multă sănătate!” Nu-mi dădea drumul la mînă. Îi zîmbesc, îmi iau la revedere. Hai, că trebuie să ajung la Telega.

Avea șaptezeci și cinci de ani. Și avea grijă de sănătatea sa.

. Citeste tot...

Răniții istoriei

Închipuiți-vă că sînteți pe cîmpul de luptă.

N-am făcut armata. Mai mult de-atît, nu am fost în nici un război. Dar am minima inteligență emoțională să-mi închipui ce s-ar întîmpla dacă sînt pe cîmpul de luptă.

Eu scap. Sînt în putere. Sau sînt priceput. Sau pur și simplu sînt norocos. Însă alții, prietenii mei, camarazii mei, sînt împușcați și cad în spatele meu.

Ce fac? Fug? Mă retrag? Sau încerc să-i salvez?

Sper din tot sufletul să mă întorc să încerc să-i salvez. Chiar dacă asta îmi pune în primejdie viața.

La scară istorică, în spatele nostru, al generațiilor care s-au maturizat după 1989, tocmai am lăsat în urmă pe cîmpul de bătălie două generații de răniți, care urlă după ajutorul nostru.

Ce facem? Ne întoarcem să-i luăm în cîrcă, să-i salvăm? Sau îi lăsăm să agonizeze acolo, să urle inutil, așteptînd o salvare care nu va veni?

E dilema tuturor decrețeilor și tefeleilor din România. În spatele nostru, generațiile părinților și bunicilor noștri, total nepregătite de modernitate și de capitalism și de crunta neostoita zbatere a vieții de zi cu zi, urlă răniți să venim să-i ajutăm. Să-i cărăm în cîrcă pînă la vămile morții. Nu sînt pregătiți pentru capitalism, căci o viață întreagă comunismul le-a formatat mințile și voințele altminterea.

Ce facem cu aceștia? Ce facem cu părinții și cu bunicii noștri? Îi abandonăm? Fugim către viitor fără să aruncăm nici o privire în spate, să-i privim cum se zbat în chinurile bătrîneții și ratării și sărăciei și, în cele din urmă, ale singurătății și ale morții? Sau ne întoarcem un pic să-i scoatem la liman, cu o minimă empatie și compasiune și înțelegere și suflet creștinesc?

Întrebare la care ideologii fasciști ai modernității au un răspuns simplu, clar, tăios: dă-i în morții mamii lor de babalîci. Lăsați-i să urle și să moară singuri. Noi, tefeleii strălucitori, useriștii și peneliștii și ciolosiștii și iohaniștii acestei lumi, preferăm să-i ignorăm și să mergem înainte, să străbatem neabătut cărările capitalismului care n-are nevoie de generațiile neproductive, deci inutile.

Întrebare la care orice om de bun simț ar avea o strîngere de inimă și ar spune: sînt părinții noștri, sînt bunicii noștri. Hai înapoi să-i culegem din sîngele istoriei lor și să le dăm cele cuvenite: înțelegere și zăbavă și un pic de pîine, că au muncit pentru noi cînd ei erau tineri, iar noi copii cu mucii la gură.

Mi-aș dori ca acest tip de înțelegere și de împăcare să nu fie doar apanajul partidelor social-democrate și kaghebiste și știrbe. Mi-aș dori ca aceste mesaj de vindecare să vină de la cineva din fruntea țării, care să zică: hai să ne împăcăm, să fim români cu toții. Toți sînt ai noștri, nu doar tefeleii strălucitori. Ci și cei care au trudit cînd erau tineri, iar acum, cînd sînt bătrîni și inutili și speriați și triști și proști, au nevoie de alinare și de înțelegere.

Hai să-i ajutăm și să-i ducem către limanul morții liniștite, chiar dacă ne încurcă în gloriosul nostru marș către modernitate și către viitor și către progres și către lumea ideală la care visează toți naivii de tineri tefeliști. Chiar dacă unii dintre noi, mai tineri și mai intenși și mai luați de cap, i-ar dori fie ignorați, fie arși pe rugul istoriei.

Hai să ne întoarcem un pic din drumul nostru către viitor, hai să întîrziem un pic și să-i cărăm în spinare. E diferența dintre a fi om și a fie bestie și fiară și monstru și neom.

Hai să fim oameni.

Doamne, ce mi-aș dori să aud asta de la președintele robot al acestei țări pline de oameni tineri și intenși și luați de cap...

. Citeste tot...

Mă seacă chestia asta

Sînt enervante eforturile de marketing ale caselor de producție muzicale care, periodic, mai scot nu știu ce așa-zisă "ediție aniversară" a cîte vreunui album, teoretic diferită de cea inițială, pentru a masca pur și simplu nevoia de reeditare a acestuia.

Punerea laolaltă a materialului original, așa cum a fost el conceput de autori la vremea respectivă, cu tot soiul de alte giumbușlucuri menite să legitimeze caracterul nou al respectivei ediții strică de fapt intenția inițială a autorilor. Tot soiul de piese live și de retake-uri și de cîntări la radio și de alte prostioare înghesuite de-a valma la sfîrșit care măcelăresc fengșuiul albumului.

De regulă, albumele muzicale - cel puțin alea care contează - sînt niște opere artistice bine gîndite, bine echilibrate, cu cap și coadă. Se termină cînd trebuie să se termine. Sfîrșitul trebuie să fie sfîrșit, nu doar a ț-șpea piesă oarecare după care, în loc de necesara pauză care să te facă să tragi aer în piept meditativ și să guști albumul, să te înclini în fața frumuseții sale rotunde, de fapt să mai vină cine știe ce rahat de versiune inedită, de fapt o gîjîitură obosită.

Mă seacă chestia asta. Ar trebui să facem un ONG. Să-i zicem "Salvați Albumele Din Mîinile Tefeliștilor" și să-l facem de utilitate publică.

. Citeste tot...

Marquez în spaniolă

Eram în clasa a noua, la liceu în Cîmpina. Dintr-a cincea pînă într-a opta făcusem rusă, că așa se făcea la țară, rusă, nu engleză. Franceza dintr-a cincea. Rusa dintr-a șasea. Acuma, proaspăt licean, încercam să-i prind pe colegii mei orășeni, care deja erau în al patrulea sau al cincilea an de engleză. Făceam meditație în privat cu d-na Mărășescu, profesoara mea. Erau greu, dar dificil.

Pe de altă parte, citeam science fiction tot ce prindeam. Și prindeam greu, căci pe vremea aceea era mare penurie de cărți. Aveam o poftă monstruoasă de citit. Aveam noroc cu o colegă de servici de-a lui taică-meu, doamna Hănciulescu. De la dînsa împrumutam cărți, mai ales în franceză, căci la franceză mă pricepeam bine. Iar atunci m-am încumetat să încerc și în engleză. Am împrumutat de la dînsa Foundation. Știam de carte, era imensă și legendară în mintea mea de puști de 14 ani. Îmi doream demult să o citesc. Îmi doream arzător. Doar că nu era decît în limba engleză. Și engleză nu făceam decît de vreo lună. Pifan perfect. Hai să încerc.

Am deschis cartea. Am citit prima pagină. N-am înțeles mai nimic. Mă poticneam aproape la fiecare cuvînt. Cuvînt cu cuvînt, mă duceam la dicționar, îl căutam, aflam ce înseamnă. Cuvîntul singur mai înțelegeam, dar mai era și contextul. Încercam să înțeleg propoziția. Pînă ajungeam la capătul ei, uitam cuvîntul de la început. Le scriam într-un carnețel, de-ăla de tip “vocabular”. Ar fi însemnat să transcriu toată pagina.

A fost chinuitor de încet. “His name was Gaal Dornick and he was just a country boy who had never seen Trantor before.” La fel precum naivul de țăran de Dornick se pregătea să ia în freză întreaga splendoare a Trantorului, să fie strivit de maiestuozitatea sa și să devină învățăcelul lui Hari Seldon, la fel și țăranul de mine urmam să fiu strivit cuvînt cu cuvînt de maiestuozitatea și de frumusețea limbii engleze, să-i fiu învățăcel toată viața.

A fost una din zilele ziditoare ale vieții mele. Prima pagină citită în limba engleză. Chinuită și complicată trăire. De neuitat trăire.

Iar azi, acum, deși nu mi-am propus încă să o învăț, citesc prima mea pagină de carte în limba spaniolă și mă minunez la fel precum pe vremuri mă minunam în clasa a noua de liceu. Citesc prima pagină din cea mai foarte perfectă carte scrisă vreodată, “Cien años de soledad”și înțeleg ce înseamnă aia să fie lumea atît de recentă încît lucrurile să n-aibă încă nume. Căci în capul meu încă nu au nume în spaniolă. Înțeleg ce e aia să te ia tac-tu de mînă să te ducă să-ți arate gheața. “aquella tarde remota en que su padre lo llevó a conocer el hielo.”

“Muchos años después, frente al pelotón de fusilamiento, el coronel Aureliano Buendía había de recordar aquella tarde remota en que su padre lo llevó a conocer el hielo. Macondo era entonces una aldea de veinte casas de barro y cañabrava construidas a la orilla de un río de aguas diáfanas que se precipitaban por un lecho de piedras pulidas, blancas y enormes como huevos prehistóricos. El mundo era tan reciente, que muchas cosas carecían de nombre, y para mencionarlas había que señalarías con el dedo.”

. Citeste tot...

Fotbalul, această geopolitică

Mîine seară e finala Campionatului Mondial de Fotbal. Încununarea unei luni de strădanie pe teren și de patos în afara sa.

Finala de mîine seară e mai mult decît fotbal. E geopolitică.

Dincolo de patimile noastre fotbalistice pe persoană fizică, că ne place felul în care Mbappe controlează mingea în timp ce aleargă cu 100 km/hr, că îl adorăm pe Luka Modrić cum găsește el întotdeauna singura pasă posibilă și o dă în modul cel mai perfect cu putință, la omul potrivit, la momentul potrivit,

emoțiile pe care o să le trăim mîine seară și mai ales țara cu care o să alegem să ținem să cîștige Cupa Jules Rimes spun despre felul în care preferăm să vedem lumea. Despre valorile pe care le avem internalizate.

Ce e bine pe lumea asta? Cum trebuie să fie viața bună? Cum ne dorim să fie societatea bună?

Pe de o parte, avem susținătorii Imperiului. Și cînd spun Imperiu, de data asta chiar nu folosesc nici un fel de nuanță depreciativă în termen. Au fost multe imperii pe lumea asta de-a lungul istoriei. Imperii bune. Imperii rele.

Ce este mai important decît eticheta valorică pe care o asociem Imperiului este specificul său structural. Este vorba despre structurarea statală supra-etnică. Despre felul în care se gestionează de la centru resursele unui teritoriu întins, dincolo de agregările punctuale etnice. Cu bunele și relele acestei gestionări.

Relația Centru – Periferie. Felul în care ordinea, organizarea, structurarea se propagă pe parcursul acestui întreg teritoriu. Dar și felul în care relațiile asimetrice se coagulează, între complexitatea și deținerea de putere a Centrului și relativa simplitate și lipsă de autonomie a multelor Periferii ce gravitează în jurul acestui Centru.

Evident că cel mai recent Imperiu de care ține soarta noastră este Uniunea Europeană. După toate celelalte care și-au pus pecetea pe acest spațiu și pe acest popor, Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus / Sovietic,

acuma e rîndul Imperiului Uniunii Europene, adică un soi de imperiu bicefal franco-german, să intervină semnificativ în soarta României și a românilor.

Repet: cu bunele și cu relele acestui aspect, căci nimic nu e pe lumea asta nici totalmente 100% bun, nici totalmente 100% rău.

Drept pentru care, cine ține cu Franța mîine seară, dincolo de faptul că ține cu elegantul de Mbappe, putem spune că sociologic vorbind ține cu Imperiul. Fie că știe sau nu. Sufletul său este înspre acest tip de structurare socială. Cu beneficiile, dar și cu costurile acestei structurări sociale.

Ține cu complexitatea produsă de centru și răspîndită apoi cu porția spre periferii. Cu rigoarea aspră a aplicării regulilor de gestionare a relației Centru – Periferie, dacă e nevoie uneori cu forța. Cu transferul de resurse fizice dinspre periferie spre centru, însoțit de transfer de resurse simbolice și de plus valoare dinspre centru spre periferie. Cu relația asimetrică. Cu lipsa de autonomie. Cu hegemonia culturală.

Este o opțiune pe care mulți români au îmbrățișat-o. Conștient sau nu, românii știu că nu sîntem suficient de pricepuți în a genera și susține un nivel dezirabil de complexitate pe termen lung – de la tehnologie la proceduri sociale la produse culturale. Și atunci ne aciuim pe lîngă unii mai complecși, acceptînd relația Centru – Periferie. Actorii lor și caii noștri. Softul lor și capitalul lor și contractele lor și IT-iștii noștri în lohn. Tehnologia lor și muncitorii noștri.

Nu e nici bine, nici rău. E într-un fel. E un tip de strategie socială pe care, de altfel, multe țări au adoptat-o pe parcursul vremii.

În schimb, cine ține mîine seară cu Croația, ține nu doar cu Modrić, ci cu simbolul din spatele lui Modrić. Ține cu Națiunea. Ține cu Grupul Etnic care nu dorește să intre într-o relație subordonată cu Imperiul supra-etnic.

Ține cu Periferia care nu vrea să renunțe la autonomia sa, la controlul său exclusiv asupra teritoriului. Care nu acceptă un pact social prin care să delege o parte din suveranitatea sa către Centrul supra-național. Ține cu Națiunea ce înfruntă Imperiul.

Evident că și în acest caz nu putem vorbi de 100% bine sau 100% rău. E pur și simplu o altă strategie de gestionare a realității. Tot așa, cu bunele și cu relele sale.

Croații, un popor mîndru, bătăios, bîzdîcos. O nație care nu se lasă ușor călcată în picioare și care vrea să-și gestioneze ea bucățica ei de spațiu și de timp. Dar și un popor violent. Un popor care, alături de sîrbi și de celelalte nații din zona Iugoslaviei, au trecut printr-un foarte urît proces de separare la începutul anilor ’90. Unii spun că din cauza lor și a naționalismului folosit pe post de bîtă ideologică pentru păstrarea puterii. Alții spun că, din contră, din interesele puterilor europene de a destructura Iugoslavia – îndeosebi din interesul Germaniei.

Nu știm care au fost cu adevărat cauzele acelui urît război. Ce a fost cu adevărat acolo, în afara faptului că a fost multă suferință și că au murit mulți oameni, mulți dintre ei din partea civililor fără de nici o apărare.

Știm însă că Croația este un exemplu exemplar :), (“paradigmatic” cum ar spune sociologii, căci le place acest cuvînt de-l folosesc pînă la tocire), un exemplu perfect de nație care n-a acceptat prea ușor relația asimetrică cu imperiul. La fel cum, de-a lungul istoriei, toată zona aceea s-a luptat secole la rînd cu Imperiul Otoman, nici acum n-au acceptat așa de ușor renunțarea la o parte din autonomie. Decît după un timp. Decît după lupte și negocieri. Decît după compromisuri de ambele părți. Au intrat în Uniunea Europeană, e adevărat. Au aplecat capul și au acceptat curățenia la nivel de putere locală. Dar doar parțial. Și încă nu s-au dat bătuți.

Cine ține diseară cu Croația și se bucură de felul în care Croația, o țară mică, de doar 4 milioane de locuitori, a ajuns să se lupte parte în parte în finala prestigiosului Campionat Mondial de Fotbal cu o prestigioasă forță simbolică la nivel global cum este Franța, de fapt ține cu un model social care încearcă să se opună Imperiului. Sau, măcar, să gestioneze cît se poate de bine situația suboptimală în care se află.

Ține cu Grecia năvălită de perși. Ține cu Ștefan cel Mare luptîndu-se cu turcii. Ține cu Țările de Jos năpădite de Imperiul Spaniol. Ține cu elvețienii care au făcut minuni de vitejie să țină piept habsburgilor, să-și păstreze țărișoara lor muntoasă. Ține cu Skanderbeg răsculîndu-se împotriva otomanilor. Ține cu georgienii care încearcă să facă față Imperiului Sovietic. Ține cu mexicanii care nu se lasă călăriți de Imperiul American. Ține cu coreenii care au suferit ca niște cîini din cauza Imperiului Japonez. Ține cu filipinezii care au fost măcelăriți metodic de americani, dar nu vorbește nimeni despre asta.

Ține – o să rîdeți, dar e același model – cu rebelii care se împotrivesc lui Darth Vader și Imperiului Galactic. Cu Luke Skywalker și cu Prințesa Leia și cu Han Solo, mama lor de penali care nu ascultă de Împărat.

E un model general, des întîlnit în istorie. Nu e vorba doar de Croația. E un pattern care vorbește despre determinările geopolitice în structurarea social-statală.

Din nou: și acest model are bunele și relele sale. Pe de o parte, ai autonomie. Păstrezi o mult mai mare parte din resurse și din plus-valoarea pe care o produci. Pe de altă parte, însă, nu beneficiezi de aceeași complexitate cum ai beneficia dacă ai accepta o relație cu Centrul, care să-ți dea din tehnologia și procedurile sale. Adică din complexitatea sa.

Evident că mai este și un al treilea model. Modelul țărilor mici și medii care, neavînd portanța de resurse să încerce să devină un imperiu, reușesc totuși să-și creeze complexitatea la nivel autohton. Coreea de Sud este exemplul din nou paradigmatic pentru această a treia cale.

Despre ei, poate, altă dată. E suficient pentru astăzi să ținem minte că mîine seară bucuriile și tristețile noastre nu vor fi doar fotbalistice, ci și geostrategice. Că aceste emoții vor vorbi despre felul în care sufletul nostru a ales unul din cele două modele societale de care v-am vorbit mai sus.

Și, mai ales, să înțelegem de ce această finală de mîine seară stîrnește atît de mult interes. De ce sînt atît de mulți români care se bucură pentru croați aproape de parcă ar fi România în finală. Vag, nerostit, gîndul din spate este despre relația Națiunii cu Imperiul. Și despre emoțiile pe care le simțim la adresa acestei relații. Și despre care parte am ales-o în această confruntare care nu e doar fotbalistică, ci și una mult mai generală, una societală.

Hai Luke Skywalker! Hai Croația!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Serviciul militar reluat în Franța

Francezii încep să-și dea seama că au din ce în ce mai mari probleme cu noile generații non-indo-europene de pe teritoriul lor și se gîndesc să reintroducă serviciul militar obligatoriu. La început, doar o lună.

De ce face asta Franța? Nu că ar avea nevoie de carne de tun proaspătă, căci războaiele zilele astea se duc cu personal din ce în ce mai specializat, pe care nu-l poți școli militar doar în cîteva luni. E o altă nevoie, e o nevoie socială.

Franța, ca și alte țări vestice, își vede pusă în primejdie baza valorică pe care se întemeiază orice persistență statală. Din ce în ce mai mulți tineri din noile generații sînt din ce în ce mai puțin fideli statului francez, ajungîndu-se deja la un punct critic în această privință, la o adevărată coloană a cincea care roade temeliile texturii sociale pe dinăuntru, ca niște cari prin mijlocul mobilei: nevăzuți, perseverenți, anonimi.

Se știe că orice stat național modern, de vreo trei-patru secole încoace, se sprijină pe capacitatea a trei instituții de a îndesa cu furc\ valorile necesare în fiecare nouă generație, de a transforma în mod permanent noile valuri de barbari în următoarea generație de cetățeni. Adică, în limbaj sociologic, de a-i socializa, de a-i face să internalizeze valoric cele necesare funcționării societății.

E vorba de armată, biserică și de școală. Faptul că Franța dă semne că simte nevoia să-și resocializeze cetățenii prin intermediul armatei este un semn clar că celelalte două dau rasol în scopul lor statal. Pentru cine știe să citească scrisul de pe zid, mene tekel fares, e semn evident că doar cu școala nu e îndeajuns să transformi micii barbari non-indo-europeni în următoarea generație de cetățeni. Căci despre biserică, știm că e moartă și îngropată în această privință de cel puțin 50 de ani în acest Occident secularizat.

Vă place geopolitica? Vă place Bizanțul? Vă place frica? Uite aici, chiar în fața ochilor voștri, spectacolul morcovului în fundul occidental. Luați și beți încet, că-i rece...

. Citeste tot...

Substanțe industriale în baie

Sîntem o familie cu puține principii sănătoase de viață, dar unul îl avem totuși: fără băuturi carbogazoase în casă. Fetele noastre nu cred că au băut în viața lor mai mult de jumătate de litru de chestii de-alea abominabile, pline de zahăr și de chimicale, de care băgați voi în domniile voastre, deosebiților și modernilor și urbanilor. Nu bem. E politică de familie. Apă. Apa e cea mai foarte perfectă, thank you very much.

Deci o să vă mire că în familia Palada de vreo săptămînă tronează la loc de cinste o sticlă de Coca Cola. E prima dată în istoria noastră cînd lăudăm Coca Cola și promitem că o să mai cumpărăm.

Ce s-a întîmplat?

Avem în baie o gresie foarte faină, dar recalcitrantă. Are șanțuri mărunte, striații deosebite, efect hipsteresc garantat, îți ia ochii în mod plăcut. Doar că atunci cînd a fost montată, acum vreo trei ani, meșterii meseriași au făcut cum au făcut, au ignorat sfaturile înțeleptei dictatoare Flo și n-au acoperit-o cum trebuie. În procesul de montat alte faianțe și chestii, a intrat praf în ea. Și acolo a rămas.

De trei ani ne batem capul aproape în fiecare săptămînă să scoatem sedimentele pietrificate. Nici o șansă. Am cumpărat toate substanțele minune ale acestei lumi pline de substanțe minune. Am frecat în mod tovărășește, ca tractoriștii, cu simț de răspundere. Nici o șansă. Praful întărit zace acolo în șanțurile gresiei, mai ales acolo unde nu călcăm.

Asta pînă zilele trecute, cînd distinsul domn Palada, în timpul liber aproape cap de familie și aproape gospodar, a văzut el pe Internet un filmuleț cu efectele mai mult decît corozive ale Cocii Cola. Filmulețul ăla în care se arată cum omoară Coca Cola rugina de pe cheia de paișpe.

Ce a zis distinsul domn Palada? Mare lucru n-are ce să se întîmple, decît în cel mai rău caz să pierd niște timp, că de pătat nu are ce păta, e neagră gresia, n-are cum s-o facă mai urîtă decît e acum.

Deci am luat Coca Cola, am dat într-un colț, unde sedimentul pietrificat se vedea clar. Am lăsat să-și facă efectul cîteva ore, să lucreze chimia așa cum lucrează cînd băgați chestie de-asta plină de marketing în stomacul vostru de hipsteri iresponsabili. Am dat apoi viguros cu peria de scînduri, să frăgezesc maclavaisul. Am spălat cu temeinicie cu mopul, în mai multe ape, cum ar zice femeile de serviciu. Am lăsat să se usuce. Am plecat la Telega.

Ne-am întors acum juma de oră. În baie, uscat. În colțul în care am migălit, gresia noastră este ca și nouă, fără nici o urmă de praf fosilizat. Nu mai arată a șantier, arată a gresie de hipsteri deosebiți.

Toată familia s-a adunat să aducă slavă și mărire fenomenalei substanțe industriale Coca Cola. Toată familia s-a minunat ce bine curăță gresia. Toată familia în cor a zis că trebuie să tratăm toată gresia la fel, să-i scoatem fața. Cu o sticlă de Coca Cola Zero, de-aia fără zahăr, reușim să facem ce n-am făcut cu toate substanțele minune nemțești cumpărate de la magazinele de specialitate.

House cleaning de maniera cea mai tefelistă cu putință. V-am spus că, în sfîrșit, am găsit și noi o întrebuințare la chestia aia cvasi-otrăvitoare pe care o tot băgați în voi, de mai și dați bani pe ea? V-am spus că sticla de Coca Cola tronează la loc de cinste acolo unde îi e locul, în baie, lîngă celelalte substanțe de curățat veceul?

V-am spus că reclamă ca asta n-au avut parte neam de neamul imperialiștilor de la Coca Cola?

. Citeste tot...