Stînd eu și bîndu-mi cafeaua

Stînd eu și bîndu-mi cafeaua și cugetînd la cele întîmplate cu ceva timp în urmă în Thailanda,

nu am avut cum să nu mă împiedic să mă treacă un fior rece pe șira spinării, pe care l-am mai simțit și altă dată, ca și voi, dragii mei știrbi demonici.

Dom’le, la cîte neamuri frumoase sînt pe lumea asta, care zidesc și fac și dreg și-și văd de viața lor frumoasă și vremelnică,

tailandezii care au pus mînă de la mînă să scoată copiii ăia din peșteră,

cehii care își iubesc țara și berea și viața liniștită, fără isterii,

turcii care pun gogonele – ba nu, pardon, ăia sînt bulgarii – turcii care pun ce pun ei în pămîntul ăla al lor acolo vechi și antic și de demult și-și văd de viața lor turcească,

neo-zeelandezii care ei cînd pun mîna pe minge nu sînt oameni, sînt niște semizei înalți și ciolănoși și care fac minuni cu mingea aia a lor ovală, în rest pe persoană fizică niște ciobani de bun simț, liniștiți și fără ifose,

islandezii care nici ei nu sînt oameni, ci niște Robinsoni de o mie de ani, niște naufragiați exemplari, os de legendă, alți oameni liniștiți și la locul lor și fără figuri în cap,

argentinienii cu pampasul ăla al lor imens și cu pasiunea aia a lor imensă și cu tangoul ăla al lor imens, niște oameni frumoși, pătimași și intenși și frumoși,

chinezii ăia mici și mulți mulți mulți, cîtă frunza planctonului de mulți, care în treizeci de ani au făcut cît alții în secole,

japonezii ăia mici și mulți mulți mulți, bătrîni și înțelepți și reci și cinici și politicoși și cruzi și preciși, insuportabil de preciși,

grecii ăia cu toate insulele lor și cu zeii lor și cu marea lor și cu dulcea lor pricepere de a avea o viață nici prea prea, nici foarte foarte, deși cînd trebuie muncesc de le sar capacele, în ciuda tuturor stereotipurilor,

italienii ăia insuportabil de eleganți în istoria lor elegantă, pe unde mergi mai dai de o tonă de eleganță, piatră și casă și om și copac și floare și stîncă și mare și măgar, la dracu, toate sînt frumoase acolo,

spaniolii ăia care sînt și ei un neam frumos de mediteraneeni, solari, luminoși, vocali, pătimași, sufletiști,

australienii ăia ca niște olteni geniali, ce e-n gușă și-n căpușă, oameni zdraveni, fără figuri, care-și fac și-și trăiesc viața cu mîndrie, dar fără aroganță,

toate neamurile astea frumoase și aspre și normale la cap care-și văd Dumnezeului de viața lor și zidesc și construiesc și clădesc și muncesc și trăiesc și iubesc și cresc,

fără isterie, fără răutate, fără o continuă sfîșiere inutilă,

și cînd mă gîndesc la ele și apoi mă gîndesc la neamul ăsta al nostru românesc, neam rău, neam fără pic de iubire și de înțelegere și de solidaritate și de omenie,

neam în care fiecare e cîine cu ceilalți, neam care ține cu oricine, dar nu cu ai lui, neam care se sfîșie ca proștii în fiecare zi, în loc să pună cărămidă peste cărămidă și pod peste pod și viață peste viață,

așa mă apucă o jale și o tristețe și mă ia gheara de inimă și mă apucă fiorul de teamă ca nu cumva noi românii să nu fim doar o virgulă în istorie, o virgulă blestemată, otrăvită, rea și stearpă și fără de noroc,

peste care o să treacă tăvălugul istoriei și n-o să rămînă fir de urmă de nume după noi, doar niște zdrențe de gene care o să fluture inutil în sîngele următorilor stăpîni, următorilor năvălitori, următorilor supraviețuitori.

La dracu, ticălosul ăla de geniu genial a avut dreptate: semințiilor condamnate la o sută de ani de răutate nu le este dată o a doua șansă pe pământ.

.