miercuri, 18 iulie 2018

Hei, vino’ncoa!

– Fffffiiiiiiiiuu!

Ăsta ar trebui să însemne un fluierat. Nu sună a fluierat, dar vă prindeți voi. E un fluierat. Era 10 seara, pornisem spre Telega, trecusem de primul stop. Făcusem la dreapta, trăsesem imediat pe trotuar și fluieram după cineva. Aveam o treabă cu el.

Cineva era un nene rupt de sărac și de bătrîn și de zdrențăros și de homeless. Și foarte probabil un pic ciupit. Nu mult. Un pic. Se tîra încet pe trecerea de pietoni, prin spatele mașinii. Scot mîna stîngă pe geamul deschis, o flutur și strig după el: “Hei, vino-ncoa!”

Ne salutasem din priviri la stop, cît era roșu și pentru mine, la volanul mașinii, și pentru el, la volanul unei sticle de beri de-alea ieftine, la pet din plastic de 0,50. El scuturase un pic din cap a lehamite, fără vorbe, doar din ochi: “ce să faci, bre, cu stopurile astea”. Eu încuviințasem la fel de tăcut din cap: “da, bre, ai dreptate, mama lor de stopuri”.

Se face verde. Pînă să facă el trei pași, să ajungă să pună piciorul pe zebră, eu făcusem deja la dreapta, îl lăsasem în urmă. “Hai înainte, nu opri, dă-l încolo”, spuse vocea dintr-o ureche. “Ba oprește!”, spuse vocea cealaltă.

Am oprit. “Hei, vino’ncoa!”

Era cam pe la jumătatea trecerii de pietoni din spatele mașinii. Se uită la mine prin parbrizul din spate. Se îndreaptă spre geamul deschis, cu pași ușor clătinați. Scot mîna din buzunar, pe care o folosisem deja să separ o bancnotă. Îi întind banii. Cam mulți.

Îi ia așa, într-un fel neașteptat de reticent. I-ar fi luat. Nu i-ar fi luat. Se uită la ei. Își dă și el seama că sînt cam mulți. “Pentru ce?”, mă întreabă cu o voce precaută și cu ochii mici. Era clar că se aștepta la cine știe ce rahat de capcană.

“Să-i bei pentru mine”.

Dintr-o dată i s-a luminat fața. Nu-i ceream nimic. Nici măcar nu-l futeam la cap cu cine știe ce discurs moralizator. Îi spuneam simplu și direct: na, ia de-aici, ia să bei. De parcă ar fi făcut altceva cu ei.

“Să-ți dea Dumnezeu sănătate!” Bagă o mînă argăsită pe geamul deschis, îmi strînge mîna. Mai îmi urează încă o dată sănătate. “Și să ai grijă de tine. Să te îngrijești, domnule!" Face o pauză, se uită la mine cu ochii ăia de viezure bucuros că făcuse rost de bani de trăscău eftin și necesar. "Știi cîți ani am?" Nu așteaptă să-i răspund. "Șaptezeci și cinci de ani".

"Mai mulți decît taică-meu", gîndul îmi vine automat în cap. Nu e un gînd bun. Îl țin pentru mine. “Mulți înainte!” îi urez, strîngîndu-i mîna. Îi zîmbesc. Îmi zîmbește. Are bani de băutură.

“Șaptezeci și cinci de ani, domnule, și mă țin bine, sănătos. Am grijă de mine. Să ai și dumneata grijă, domnule dragă. E foarte important să ai grijă de tine”.

Cu o mînă mă ținea încă într-o strînsoare politicoasă, dar fermă. În mîna cealaltă bălăngănea sticla din care își îngrijea sănătatea. Bere eftină, la pet de plastic, la jumate. N-am recunoscut marca.

“Sănătate, multă sănătate!” Nu-mi dădea drumul la mînă. Îi zîmbesc, îmi iau la revedere. Hai, că trebuie să ajung la Telega.

Avea șaptezeci și cinci de ani. Și avea grijă de sănătatea sa.

.

0 comentarii: