marți, 24 iulie 2018

Pe vremuri nu era program la televizor

“Iubire, pe vremuri nu era program la televizor. Aveam doar două ore de televizor pe zi, și nici alea nu erau cine știe ce, nu aveai ce să vezi“

“Tati, și voi atunci ce făceați? Stăteați pe Internet?”

Pe scurt, despre asta este vorba în zilele noastre. Ca în orice alte zile ale acestei istorii plină de ani și de oameni. Fiecare generație urmărește cu zîmbet trist pe buze cum generațiile ulterioare descoperă apa caldă și nu știu de capul lor și nu înțeleg cum persanii pot fi persani și cum trăiau oamenii pe vremuri, fără Wi Fi.

Cum nici noi nu puteam înțelege cum puteau trăi oamenii pe vremuri fără curent electric, iar bunicii noștri zîmbeau la fel de trist și de înțelegător cînd puneam întrebări de copii triști și naivi și copilăroși și luminoși și proști. Cum nici ei, la rîndul lor, nu puteau probabil să înțeleagă cum trăiau bunicii lor,

și așa mai departe, într-o curgere în cascadă de-a lungul veacurilor,

pînă la vorbele alea pline de amărăciune ale înțeleptului Socrate și ale înțeleptului Augustus și ale înțeleptului Cicero și ale înțeleptului Ieremia și ale înțeleptului anonim asirian,

care toți și fiecare în parte se plîngeau la vremea lor, ca niște bășinoși de bătrîni țepeni și pedanți ce erau ei, de manierele absolut răsfățate și nesuferite ale copiilor din acele vremi nasoale.

Dialogul de la început a avut loc acum cîțiva ani, cînd aveam fetele mai mici, dar suficient de mari încît să le putem începe povesti “cum era pe vremea noastră”.

De ce scriu toate astea?

Pentru că pe vremea noastră, dragii mei pufoși, Campionatul Mondial de Fotbal era o sărbătoare primejdioasă, decadentă și interzisă. Azi, acum, în aceste vremuri de fiere și de tinichea, oricine se poate uita la campionatul mondial, să-l vază pe amărîtul de Neymar Jr cum se zvîrcolește în chinuri închipuite.

În schimb, pe vremea noastră de fiere și de tinichea un pic mai antică, era o întreagă pricepere cvasi-ilegală să te poți uita la meciurile campionatului mondial de fotbal. Dacă un glob întreg îl avea la nas și putea bea bere fără mari probleme, prin anii ’70 - ’80 în România comunistă nu prea aveai nici televiziune, nici bere, nici campionat mondial.

Trebuia să ai pe cineva priceput, așa cum îl aveam noi în Telega pe taică-meu, mare priceput într-ale electronicii, să facă antenă și amplificator, mare pricepere la vremea aceea, să poți vedea ceva cu purici. Noi aici în zona centrală și sudică a Munteniei ne uitam la bulgari. Ăia de pe partea sud-vestică se uitau la sîrbi. Ăia de pe partea vestică se uitau la unguri. Ăia de pe partea estică se uitau la ruși. Care unde avea vecinii mai aproape.

Și meciurile se vedeau cu imaginea neclară, cu purici de la recepția proastă. Și fiecare meci era o sărbătoare dificilă, atît să apuci să prinzi transmisia, cît și să te uiți la ea, printre purici și comentarii în limbi care de care mai slave și mai ugro-finice.

Nu oricine avea acces la așa ceva. Doar o fărîmă de populație. We,few, we happy few. Eram un soi de nomenclaturiști ai decadenței ilegale. Aveam meciuri de campionat mondial. Veneau zeci de oameni la noi acasă, să vază meciurile, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească pe preotul nostru de atunci, care avea rezervat locul de onoare,

fotoliul din centru, cu gaură în mijloc și cu mînerele care se desprindeau din cleiul uscat dacă trăgeai mai tare de ele. Ceea ce se întîmpla adesea, în focul pasiunii, cînd săreai în sus că a dat gol Kempes sau că a ratat Ardilles sau că a apărat Dasaev sau că a fost faultat Bettega.

Așa am învățat noi rudimente de bulgară. Jolt carton. Zbîrca. Zăvîrșite. Narușenia. Leka notch, deța. Așa i-am cunoscut pe semizeii de atunci, în 1978, cînd aveam doar cinci ani și toată Telega era un Macondo pentru mine și gheața era tînără și n-avea nume, și toate atunci căpătau nume împrejurul meu,

Kempes și Ardilles și Bettega și imposibil de tînărul Maradona, după aia, în1982,

și Passarella și Tarantini și Fillol,

și Olarticoechea,

doar cînd aud numele ăsta mă trec fiori, nu l-am mai auzit din copilărie, tremură mațele în mine de amintiri inutile,

și Neeskens și frații van der Kerkhof și Rep și Resenbrink

și Battiston și Tresor și Bossis și Petit și Platini și Didier Six și Amoros și Genghini și Girard și Giresse și Tigana,

se încurcă în capul meu 1978 și 1982, toate acolo sînt în debaraua copilăriei plină de nume prăfuite,

și Zoff și Gentile – mamă ce cotonagiu genial! – și Baresi și Scirea și Antognoni și Altobelli și Conti și Tardelli și Zaccarelli și Bettega, marele Bettega, și Paolo Rossi, mama lui de pomanagiu la fel de genial,

și Eduardo Ramos și Zbigniew Boniek și Rummenigge și cretinul de Schumacher și Littbarski și Stielike și Matthaus, și Vercauteren și Ceulemans, și Bryan Robson

și Dasaev, ce portar!

și Arconada și Camacho și Vicente Sanchez și Gallego și Pedro Uralde

și apoi echipa mea de suflet, pentru care o să țin cu Brazilia pînă la moarte, no matter what, indiferent cît de proști și de mediocri și de tinichea ar fi ăștia din ziua de azi,

Socrates și Zico și Falcao și Edinho și Eder și Serginho și Junior și Luizinho și Oscar și Leandro și Waldir Peres, Doamne!, prost portar, cum avea Brazilia pe atunci,

numai cînd rostesc Socrates și Zico și Falcao și Edinho se face pielea găină pe mine și se ridică părul și am același gust în gură pe care îl am cînd zic Tatăl nostru sau Înger îngerașul meu sau Cățeluș cu părul creț,

sînt acolo, litaniile copilăriei mele, copilărie proastă bună frumoasă urîtă cretină genială captivantă plictisitoare,

copilărie ca toate copilăriile copiilor acestei lumi plină de babalîci care au uitat cum era să fii copil și de tineri care încă nu știu ce e aia să fii bătrîn,

doar că această copilărie a mea a fost cu antena la bulgari, bă tefeleilor bă, și cu chin să rotim antena exact pe unghiul care trebuie, stătea unul sau chiar doi afară, să rotească de ditamai instalația de țeavă pusă pe rulmenți care ridica antena pînă dînsus de acoperiș, să iasă din unghiul mort al casei, și ăia roteau cînd hăis, cînd cea, și ăia din năuntru strigau „Așa! Las-o așa!”, căci ăla era unghiul cel bun să fie direcția drept spre mama lor de bulgari care dădeau campionatul mondial și noi nu, dar era degeaba, prea tîrziu, căci ăia de afară deja roteau în continuare și trecuseră de punctul ăla bun, și acuma trebuiau să rotească din nou la loc înapoi, și iar urla lumea din cameră „Așa! Las-o așa!” și pîn’ la urmă îi găseam cu chiu cu vai locul și ne așezam în fața purecilor, toți claie peste grămadă, măcar douăzeci la fiecare meci, de multe ori cu popa în frunte, și se fuma ca la draci și se bea probabil bere sau probabil țuică, dracu’ știe, nu-mi amintesc, eu eram cu ochii beliți în ecranul ăla argintiu alb-negru cu purici, cu prea mulți purici, și ăia se alergau pe acolo prin spatele puricilor, dacă mai era și soare era belită situația, căci nu se făcea propagarea cum trebuie, atunci am învățat acest cuvînt miraculos, „propagarea”, era gustos și proaspăt în mintea mea cum era gheața de proaspătătă și de tînără în mintea tînărului Aureliano Buendia, „nu e propagarea bună”, era bine cînd erau nori, ne bucuram să plouă și să fie nor, căci se loveau ale dracu’ unde de propagare de plafonul de nori și de reflectau și se întorceau la noi, la proștii de români care n-aveau campionat mondial, jolt carton, zbîrca, narușenia, a dat gol Bettega,

r’ați ai dracu’ cu melcii voștri că așa o furie și o tristețe m-a cuprins, în pana mea, scriu la dicteu automat ca la psihoterapeut, se scurge toată furia și toată copilăria din mine, r’ați ai dracu’ de tefelei care n-ați înțeles nimic deocamdată de la viață și vi se pare că totul vi se cuvine și le aveți pe toate la nas de-a gata și tot nu sînteți mulțumiți și urîți urîți URÎȚI tot ce e în jurul vostru și nu vă place nimic și îi urîți pe cei care nu sînt ca voi

unde rămăsesem?

Bag picioarele. E inutil. Hai să ne aducem aminte de Bettega. Și de Socrates și de Zico.

Și de Dasaev. Vă aduceți aminte ce gol a primit Dasaev de la Eder? Pasă de pe dreapta la Socrates, care se face că dă în ea, deschide picioarele, mingea îi trece printre picioare la Eder, Eder o preia, o saltă ușor, și-o pune la voleu, îi fute una de o îndoaie, mingea se duce direct în vinclu, dincolo de inegalabilul, invincibilul Dasaev. Ce gol. Ce gol...

Brasil! O Brasil! Socrates. Dasaev. La dracu. Copilăria asta. La dracu...

.

0 comentarii: