Movie Review: The Royal Tenenbaums (Wes Anderson, 2001)

La prima vedere, pentru mulți probabil filmele lui Wes Anderson sînt o tîmpenie absolută. Stupide. Artificiale. Cu o narațiune fie șchioapă, fie a naibii de aiurea, în marginea delirului. Cu tot soiul de atitudini și scene și tablouri dureros de compuse și de forțate în teatralitatea și în simetria și în postura lor imobilă.

Te uiți la ele și, dacă ai mîncat prea mulți hamburgeri și prea mulți mici și prea multă ciorbă de burtă și ai văzut prea multe filme la litru, din bucătăria fast food hollywoodiană, faci indigestie numa numa.

Și pe urmă, dacă ai răbdare, dacă ai înțelegere, empatie pentru ciudat și, evident, musai neapărat, și un pic de glagorie, încep să-ți înflorească în față ca o imensă plantă respingătoare și, în același timp, al naibii de atractivă. Hipnotică.

E un amestec de uimire enervată și de uimire amuzată în același timp. Nu prea știi dacă îți place sau nu, dar știi că ai vrea să continue, să vezi ce-i mai poate pocni mintea, căci scenele sînt de o creativitate uluitoare.

Reticența nu este una de respingere, cum pățești cu unele filme care te zgîrie rău de tot cît de tare de agresează, ci una de nedumerire, “ce se întîmplă aici?”, căci e vorba de un întreg limbaj necunoscut, de o semiotică total străină a succesiunii scenelor și a motivațiilor personajelor și a împletirii acestor motivații.

De aceea nu-i pui capăt experienței, să zici “dă-l dracului de film”, căci nu e una traumatizantă, ci aștepți să vezi ce Dumnezeu se mai poate întîmpla. Și astfel, încet încet, stilul lui Wes Anderson crește în jurul tău, te înconjoară, te îmbibă și începe să-ți placă.

L-am descoperit pe Wes Anderson acum cîțiva ani, prin poarta luminoasă și bizară a universului copilăriei sale, împreună cu toată familia, la desenul animat the Fantastic Mr. Fox. Evident că încă de atunci ne-au izbit gama cromatică și personajele în marginea catatoniei și vina luminoasă care plutește în toate filmele sale și toate acele ucigător de artificiale scene de tablou, în care toată lumea încremenește și se poartă întru logica și consistența visului și a marijuanei.

Pe urmă am dat de The Grand Budapest Hotel – alt delir vizual cu un muțuflender de quelque chose de tîlc agățat în coadă. Și pe urmă, știind deja ce ne poate aștepta, Moonrise Kingdom – altă vrăjeală vizuală în care e împachetată o chichirează narativă barocă și riguroasă, ca o gigă de-aia solemnă și totuși dansantă, în care e ascunsă o pildă și-un prințip.

Te uiți la film. Îți spune ceva. Simți clar că-ți spune ceva, că e o poveste și mai ales un principiu, o pildă și o concluzie morală în spatele delirului vizual riguros controlat. Și stai și te gîndești și cauți pilda, tîlcul, concluzia morală.

Și e acolo, în spatele culorilor turbate, ca un capăt de ață de la friptura de oaie care ți s-a înțepenit între dinți și nu reușești s-o scoți cu limba, dai în ea pînă-ți obosesc fălcile și ea nu vrea să se desprindă. De-aia spun că la filmele lui Wes Anderson ai nevoie și de un pic de glagorie. În lipsă de, puteți încerca cu alcool.

Acum, în seara asta, tocmai am terminat de văzut The Royal Tanenbaums. Filmul cu care, de fapt, s-a cam lansat el, acum vreo mai mult de cincisprezece ani, în 2001. Evident, un delir. Evident, o durere de cap. Evident, o himeră și o șaradă și o mare îmbîrligătură narativă și vizuală. Riguroasă și aiurea și delirantă și rece și caldă și șchioapă și totuși, atît de cursivă în delirul său care duce, încet încet, la o concluzie. Și, evident, un film pe care nu-l voi uita așa ușor.

Nu zic mai mult. Nu are rost să despic firul în patru. Vă îndemn să căutați și să vă uitați.

Știu, le-am cam văzut pe de-a inverselea. De la filmele sale recente spre cele de început. Mai avem aia cu Zissou / Cousteau și ăla cu care a început de fapt, Rushmore. Ne facem veacul în Wes Anderson, atunci cînd n-avem chef de ortodoxele povești hollywoodiene în care știi clar cum începe, cum continuă, cum se sfîrșește, într-o inerție și predictibilitate ontologice care, de la o vîrstă încolo, încep să-ți tocească nervii, chiar dacă pe moment îți bucură nevoia de film, de fugă, de aventură, de fantasmă.

Doamnelor, domnilor, cinstiți oameni logici și întregi la cap, vă jur: trebuie să gustați un pic din nebunia cu metodă a lui Wes Anderson.















.