sâmbătă, 8 iulie 2017

Movie Review: Zorba The Greek (Michael Cacoyannis, 1964)

În seara asta am revăzut Zorba Grecul. Și, evident, l-am văzut de fapt pentru prima dată.

Nu e vorba că ne-am întors recent din Grecia și, vezi Doamne!, am fi proaspăt plini de spiritul acelor locuri binecuvîntate și blestemate în același timp.

Neah. Grecia din zilele noastre nu are absolut, dar absolut nimic în comun cu Grecia începutului de ani 60. Ce e acum e o palidă kitschereală consumeristă și turisticoidă, pentru bizonul de masă, o aglomerație de buy me buy me see me see me have me have me care strivește imediat orice corolă de minuni a lumii și care e la mii de ani lumină de puritatea aspră și săracă și rea a acelor ani de dinainte de invazia turismului de masă.

Nu. Nu despre asta e vorba. Ci despre faptul că am văzut filmul demult, cam cu 20 de ani în urmă. Și pufosul de acum e cu totul diferit de pufosul de atunci. Altă minte, altă vîrstă, deci, în mod inevitabil, alt film.

În seara asta, uitîndu-ne împreună la film, am înțeles cu totul altfel disperarea și suferința celor două femei. Una cu un picior în groapă, bîntuită de amintirile tinereții și disperată să păcălească ceasul măcar încă o dată. Cealaltă, tot o disperare, mult mai aspră, la fel de tragică.

Am înțeles cu totul altfel și cealaltă disperare, mai mascat spusă – de fapt, unul din mesajele principale ale cărții. E vorba despre strigătul de furie și de neputință al scriitorului, cînd prin gura lui Zorba vorbește despre literatură ca păcăleală, ca surogat cretin de viață. Înțeleg prea bine, nici nu știți cît de bine am ajuns să înțeleg, furia lui Zorba în fața cărților care-ți trăiesc viața în loc să ți-o trăiești tu. Pufoși. Pufoși everywhere.

Am înțeles cu totul altfel în seara asta și pofta și patima și tumultul. Am înțeles sexul și viața și moartea și crima și disperarea în fața cuțitului. Am înțeles mult mai adînc și mai dureros că de fapt cartea este despre lucrurile cu adevărat importante: despre moarte, despre viața care este doar o moarte amînată, și despre singurul fel în care poți să dai cu tifla morții, adică despre enthousiasmos, acea nebunie necesară, cînd ești mînat de zei și cînd simți că ești viu. Viu. Viu. Prea viu.

Am înțeles altfel dansul. Pentru că acum știu ce e aia să dansezi pînă la epuizare. Dar și să nu mai poți să dansezi așa cum ți-ai dori. Am înțeles altfel eșecul. Pentru că, pe lîngă victorie, am trecut și prin eșec. Am înțeles pofta lui Zorba de a epata. Am înțeles necesitatea de a pune o mînă pe țîță unei femei.

Am înțeles altfel și sărăcia locurilor. Am înțeles neputința și sfîșierea lui Zorba, stînd pe colțul patului, să vegheze pe Bubulina pe patul de moarte. Am înțeles răutatea oamenilor, a celor care o omoară pe văduvă de ciudă și de invidie. Am înțeles cum se construiește ritualul sacrificiului. Am înțeles altfel, mult mai clar, puritatea tragediei antice, în care totul este simplu și necesar.

Am înțeles, mai ales, altfel babele care așteaptă cuminți pe vine într-un colț, lîngă Bubulina care trage să moară, cu o mînă deja în sertarele amărîtei, căutînd ce să-i fure muribundei.

Restul? Da, știu: hăhăiala faimoasă cu funicularul care pică. Uite că nu se mai scoală, dar ce frumos atîrnă. Vai, ce catastrofă elegantă. Iete bre marinarii cum piere. Neah. Nu despre asta este filmul, pufoșilor. Ci despre moarte și despre neputință și despre enthousiasmos. Și despre faptul că viața e în altă parte decît în literatură.

Borges avea dreptate: viața nu e în cărți, blegilor. Viața e în cuțit și în topor și în țîțe și în sex și în vin și în dans și în iureș și în felul în care încerci, chiar dacă nu-ți iese. Adică tot despre moarte, într-un fel.

Ah je les vois deja [...] Ils ouvrent mes armoires Ils tâtent mes faïences Ils fouillent mes tiroirs Se régalant d'avance De mes lettres d'amour Enrubannées par deux Qu'ils liront près du feu En riant aux éclats Ah, ah, ah, ah, ah, ah

Ah, dragilor, seara asta ne-a făcut să ne dăm seama că avem o grămadă de filme pe care credem că le-am văzut, dar de fapt e cazul să le vedem din nou, căci le vom vedea ca pentru prima dată întîiași oară.

PS: Tot în seara asta mi s-a reconfirmat că trăim într-o vreme de cenușă și de rahat. În 1964, Alexis Zorba a pierdut premiile Oscar în fața lui My Fair Lady și a lui Becket. Cu doi ani înainte, în 1962, fusese făcut Lawrence of Arabia. Anii ăștia în care trăim noi acum, neam de neamul tuturor regizorilor de pe lumea asta nu sînt în stare să facă nici trei minute de film comparabile cu cele pe care tocmai vi le-am enumerat. Vremuri de cenușă, pufoșilor. Vremuri de cenușă.









.

0 comentarii: