Mi-e dor de fetele mele cînd erau mici

Tinerețea e ca o boală. Ca o boală grețos de dulce, cum sînt prăjiturile cele turcești îmbîcsite în miere. Ca o boală de care te lecui și te lepezi și apoi îți pare rău că te-ai vindecat de ea.

Tinerețea e ca o orbire. Nu are nici un pic de autoreferențialitate. Puțini sînt dintre cei care să fie suficient de maturi și de decentrați încît să fie în stare să se desprindă un pic de propriul eu, să se privească de la o anumită depărtare, să se perceapă și să-și conștientizeze starea.

În tinerețe trăiești ca în întuneric, ca în vis, fără să fii conștient de ceea ce faci. La fel precum, pe vremuri, meltenii lui Voltaire vorbeau în proză fără să știe, tinerii trăiesc în tinerețe fără să-și dea seama, într-o dulce orbecăciune.

Îmi dau seama de asta privind la niște poze pe care tocmai mi le-a trimis de la Telega fata noastră cea mică, Andra. Poze în care ea are cîțiva anișori, în care sora sa mai mare, Marta, are cu cîțiva anișori în plus, probabil stă să intre la școală, iar fata vecinilor și prietenilor noștri e un biet prunc care de-abia stă în picioare.

Mă uit la aceste poze și nu-mi mai amintesc. Nu-mi mai amintesc cum arătau fetele noastre, decît dacă-mi arăți poze de atunci, cum s-a întîmplat în seara asta. Nu-mi mai amintesc mare lucru din acea perioadă. Știu că am trăit într-un prezent perpetuu, fără nici un pic de noimă și de conștientizare a trecerii timpului.

Poate alți tineri or fi mai înțelepți. La cum mă uit în preajmă, tare mă tem că nu. Despre alții nu știu. Dar despre mine, știu sigur că eu am fost prost la tinerețe. Nu prost neapărat în accepțiunea obișnuită a termenului, în cea intelectual – rațională, deși și în această privință am dovezi în acest sens. Ci îndeosebi în partea emoțională, relațională. Am trăit ca un animal bezmetic și fricos, cu frică de asumarea responsabilității, cu frică de viitor, de asumarea riscului. Greu m-am pus pe un drum cît de cît decent.

Iar unul din lucrurile de care mi-e cel mai scîrbă de mine e că nu am petrecut suficient timp cu copiii mei. Am fost prost, impardonabil de prost în această privință. Nici acum probabil nu sunt cu mult mai responsabil, dar măcar încerc, măcar din cînd în cînd.

Însă vremurile alea, cînd fetele mele erau delicios de mici, niște copile naive și adorabile, au trecut iremediabil. Nu mai întorc timpul înapoi, nu le mai văd așa cum erau, mici și fragile și dulci și delicate, decît în sărăciile astea de poze spălăcite și artificiale, și totuși atît de prețioase.

Mi-e un dor cumplit de fetele mele cînd erau mici. Mi-e dor de anii ăia. Și nu se mai întorc. Și acum îmi dau seama de curgerea timpului, sînt ca Moromete și salcîmul, “și dintr-o dată timpul n-a mai avut răbdare cu ei”. Dar atunci nu eram. Atunci trăiam ca o sălbăticiune bezmetică, în întunericul unui continuu prezent.

Și atunci nu era nimeni care să mă tragă de mînecă să-mi spună: Prostule, trece timpul. Prostule, o să-ți crească fetele și n-o să le mai vezi așa cum sînt acum. Prostule și cretinule și dobitocule și tefeleule, lasă dracului fuga de realitate și stai cu copiii tăi.

Nu mi-a spus nimeni. Îmi spun eu mie acum, cînd simt că mi-a trecut trecutul printre degete.

Mi-e dor de fetele mele cînd erau mici.

.