sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Un soi de searǎ

Dintre patimile suferite în adolescențǎ și în tinerețea de student sǎrac și pe care le port și acum în cîrcǎ, arzîndu-le periodic fǎrǎ sǎ le consum, fǎrǎ sǎ le epuizez, douǎ am despre care vreau sǎ vorbesc în seara asta. Mai am și altele, evident, dar totuși sǎ nu exagerǎm cu spovedania pe Internetul ǎsta laic și exhibiționist.

E vorba despre cǎrți și despre tricouri negre.

Am fǎcut parte din generația de împǎtimiți nevrotici care, din anii 80 încoace, își gǎsea refugiul escapist din fața realitǎții în paginile cǎrților. Citeam ca nebunul, le devoram. Nu ieșeam prea mult pe-afarǎ, nu socializam, pe vremea aia nu era Internet, eram un tocilar de carte. Nu de învǎțǎturǎ, niciodatǎ nu mi-a plǎcut sǎ învǎț pe de rost, ci de citit.

Citeam la masǎ în sculare în culcare pe veceu la ore pe sub bancǎ așteptînd autobuzul trenul metroul pe holurile liceului pe holurile facultǎții în pat la birou la cantinǎ peste tot. Citeam citeam citeam, fǎrǎ de metodǎ, fǎrǎ de noimǎ, doar sǎ citesc ceva.

Erau însǎ douǎ probleme.

La început nu se gǎseau. Cît timp eram la Telega sub comuniști, înainte de liceu, era o amǎrîtǎ de librǎrie unde eram hiper-fericit dacǎ aduceau Almanahurile Anticipația. În rest, citeam și reciteam cǎrțile din biblioteca destul de subțire a familiei: cǎrți de prin anii 60-70, BPT, eftine și bune. Dracului, pe unele le știam pe de rost. Am început cu Insula Misterioasǎ și cu Cavalerii Teutoni încǎ dinainte sǎ intru în clasa I și o copilǎrie întreagǎ tot așa am ținut-o.

Mai apoi, la liceu, fǎceam tot soiul de giumbușlucuri sǎ intru pe sub pielea vînzǎtoarelor de la Casa Cǎrții din Cîmpina, sǎ îmi dea și mie cǎrți la pachet, pe vremea cînd Șogunul și Magicianul se vindeau în greutatea lor în aur, în plumb, în mușchi de porc afumat.

Pe urmǎ a venit Revoluția și au început sǎ se gǎseascǎ, dar nu aveam eu bani destui. De fapt, mai toți banii îi dǎdeam pe cǎrți și, mai pe urmǎ, și pe discuri.

În ultimii ani de liceu, în 1990 cînd eram într-a 11a, m-am împrietenit cu un anticar ambulant, un soi de semi-homeless care vindea cǎrți în piațǎ în Cîmpina și stǎteam cu el sǎ vînd cǎrți pe jos, pe asfalt. Primul gust de chiul într-o viațǎ de elev altminteri cît se poate de banalǎ în exemplaritatea sa de elev eminent, olimpic cam prostuț altminteri.

Dupǎ, cînd am ajuns în București, în 1991, student la Facultatea de Matematicǎ, am dat de “raiul” anticariatelor din Capitalǎ. Și dǎ-i din nou cu cumpǎratul cǎrților, pe mǎsura banilor dați de pǎrinți. Începutul anilor 90 era total diferit pentru studenți de ceea ce e acum. Viațǎ sǎracǎ într-o Românie sǎracǎ. Cuvîntul cheie: pe sponci. Bani pe sponci, informație pe sponci, distracții eftine, provinciale. Pe sponci.

De atunci, de cînd în sfîrșit m-am fǎcut și eu mare și nemernic și sociolog, am început sǎ am ceva mai mulți bani și sǎ se gǎseascǎ ceva mai multe cǎrți.

Ironic, pentru cǎ acum nu mai citesc atît de mult. Nu mai simt nevoia nu mai am rǎbdare nu mai am timp pierd vremea pe Internet, mǎ rog, multe motive.

Doar îmi tratez rana din creierul de adolescent frustrat cumpǎrînd periodic cǎrți, plase de cǎrți, kile de cǎrți, rafturi de cǎrți, tone de cǎrți, dintre care majoritatea rǎmîn necitite, depozitate într-un purgatoriu etern al teancului “mai încolo, poate la pensie, cînd voi avea timp”.

Asta și pentru cǎ între timp relația mea cu principiul realitǎții a devenit ceva mai puțin nevroticǎ și nu mai am nevoie atît de mult de propteaua fantasmaticǎ a evadǎrii în paragrafe și eroi și ficțiune.

Dracului, în ultimul timp cred cǎ – exagerînd un pic, dar nu prea mult – mai mult scriu pe blog decît citesc, cum cu siguranțǎ în ultimul timp mai mult sînt la televizor decît sǎ mǎ uit la televizor.

Doar cǎ vechile metehne, fǎgașele de comportament, inerția, setea, adicția trebuie periodic satisfǎcute. Așa încît pur și simplu îmi rezolv periodic trauma din adolescențǎ cumpǎrînd cǎrți în durerea minții, cvasi-inutil.

La fel cum cucoanele fac terapie prin cumpǎrǎturi, la fel cum alții își împovǎreazǎ ficatul cu alcool sau stomacul cu mîncat nevrotic, eu periodic cumpǎr cǎrți degeaba.

Drept pentru care, zilele astea, adicǎtelea mai precis ieri, dupǎ o întîlnire prin Centru, am intrat în apropiere, la librǎria Humanitas de lîngǎ biserica Krețulescu, sǎ-mi administrez doza periodicǎ de tocat bani pe chestii pe care nu le voi citi.

Dupǎ o jumǎtate de orǎ, douǎ plase de cǎrți și o sumǎ pe care e mai decent sǎ pǎstrez discreția, am ieșit, în umbra serii și sub o mîzgǎ de aproape ploicicǎ, prevestitoare a ninsorii de azi.

Și în lumina aceea, la colțul clǎdirii care dinspre Calea Victoriei adǎpostește magazinul Muzica și dinpre scuarul de la biserica Krețulescu și de la statuia Seniorului Coposu adǎpostește cele douǎ librǎrii, una româneascǎ, alta englezeascǎ, cît și un magazin de efecte popești, mi-am zǎrit nemesisul, umbra, amintirea, povara trecutului și prevestirea viitorului cel plin de moarte.

Bucata mea de memento mori, stînd acolo cu plasele de cǎrți în mînǎ, așteptînd sǎ trec strada pe partea cealaltǎ, pe lîngǎ semnul de “Trecere de pietoni desființatǎ”, spre clǎdirea cea renovatǎ a Bibliotecii Universitare, la coada calului de rege.

La colțul clǎdirii, în linie cu trotuarul, e un mic ieșind de zidǎrie, o polițǎ joasǎ, o rigolǎ de flori care vine pînǎ undeva la nivelul genunchilor, latǎ așa cam la jumǎtate de metru și lungǎ de maxim doi metri. Zid pǎmînt la mijloc zid și în partea cealaltǎ.

Pe acest zid, acum deja 20 de ani, prin 1993 sau 1994, vindeam la vreme de primǎvarǎ discuri la mîna a doua cu cel care a fost și nu mai este, cu pleava pǎmîntului, cu muzicantul codrului, cu pseudo-hipiotul de Buzǎu de la Geologie numit Lorans.

Laurențiu și nu mai știu cum, nici nu mai îmi amintesc numele lui de familie. Laurențiu “Muzicuțǎ”, pentru cǎ pe vremea aceea i se pusese pata pe muzica folk, pe votca ietfinǎ, pe blues (de la el am descoperit Dr John și Canned Heat și The Ship Builder, mare album de muzicǎ neo-celticǎ și neo-vikingǎ de la folkiștii obscuri din anii 70 Bob Pegg and Nick Strutt.

Despre Lorans am scris și altǎdatǎ, pomenindu-i numele la preț de searǎ și de nostalgie catalizatǎ de alcool.

Acum vreau sǎ vorbesc despre locul acela, despre zidul unde vindeam noi discuri la începutul anilor 90. Zid din mijlocul cǎruia acum țîșnește, mîndru și rotund și însetat de luminǎ precum balaurul de sînge, un zarzǎr cu coroana semirotundǎ. Ar fi fost ea rotundǎ de tot, doar cǎ pe de o parte e o coloanǎ, un zid ce îl împiedicǎ sǎ-și împlineascǎ sfera de ramuri.

Un zarzǎr care deja e crescut dincolo de copǎcel, e ditamai copacul în toatǎ regula, sare de 3-4 metri în înǎlțime, de bunǎ seamǎ primǎvara e plin de flori din cele albe și modeste și înmiresmate precum mireasa cea rușinoasǎ.

Mireasǎ frumoasǎ, copac de copac, bucatǎ de viațǎ crescutǎ acolo unde acum 20 de ani stǎteam noi cu curul pe piatrǎ, sǎ vindem discuri din cele la mîna a doua, doi copii tembeli dintre care unul scrie aici și celǎlalt nu mai e, sinucis fiind de mult, poate de mai bine de 10 ani.

Bucatǎ de viațǎ vegetalǎ, grǎmadǎ de crǎci și muguri și celule și rǎdǎcini care vine sǎ-și punǎ pecetea de lemn asupra unei bucǎți din viața mea, sǎ-și fîlfîie umbra de ramuri deasupra siluetei mele, iaca acolo un boț de om cu douǎ plase de cǎrți în mînǎ.

A trecut timpul, omule. Au trecut 20 de ani. Parcǎ a fost ieri. Lorans nu mai e. În curînd, nu știu cînd, nu vei mai fi nici tu. În curînd, nu știu cînd, cînd s-or prinde ǎștia de la Spații Verzi cǎ stric zidul cu rǎdǎcinile, nu voi mai fi nici eu.

Și ai cumpǎrat dracului cǎrțile alea degeaba.

Un soi de duș rece. Un soi de mîntuire. Un soi de fricǎ. Un soi de terapie. Un soi de...

Un soi de searǎ.

.

14 comentarii:

Phaim spunea...

Tricourile negre au fost trecute sub tacere. Sa inteleg ca au fost omorate de carti? :P

Dinu Dragomirescu spunea...

Am o curiozitate. Tu auzi aplauzele mele? La naiba, eu scriu rau cu mainile, dar tu reusesti sa scrii bine cu inima. Or fi avand un pic de vina si tonele de carti pe care le-ai citit. Ai o scriitura de soi. Un soi de seara :)

marian enache spunea...

Ah! cum credem toti cand suntem tineri ca suntem vesnici ,ca suntem calare pe zeita Vietii,cat suntem de neinfricati si plini de glorie ....Momentul acesta dureros ,cum frumos l-ai descris ,l-am trait la saltul de la 29 la 30 de ani,cand m-am infiorat ,voi avea treizeci zi atunci mi-am zis Ah zeita Curva care imi esti nu mai pot sa spun ca am douazeci si...ci trezeci si ...Parca ieri a fost, si de atunci au mai trecut 20 de ani si ma pregatesc de saltul mortal de peste 50 ...anul acesta .E ca maine.Frumoasa povestirea,si parca vad deja ca iti cresc flori de zarzar intre cuvinte ....Cat despre carti necitite si doar cumparate ce sa mai vorbim....!

__Vali spunea...

Marturisesc aceiasi patima pentru carti (nu si pt. tricouri negre!) in tinerete. Desi eram relativ bun la matematica (tocilar si premiant), pasiunea mea adevarata era cititul, asa aiurea, fara program, fara un scop anume. La inceput citeam orice imi cadea in mina, mai tirziu am inceput sa am autori favoriti dar le gaseam greu cartile. Nu luam notite, nu ma interesa daca ramaneam cu ceva sau nu din cartile citite, citeam doar asa, de placere … si pentru ca nu putem sa ma opresc, eram dependent.

Acum nu prea mai citesc carti (mi-e si rusine sa recunosc cite mai citesc pe an ... degetele de la o mina!), mai cumpar in speranta ca poate-poate imi va reveni cindva, in viitor, apetitul. In anii astia mai mult “citesc internetul”. Readerul meu (si asta e numai o parte din “lecturile” mele pe net) imi spune ca “Since October 7, 2005 you have read a total of 245,381 items.”

Adevarul este ca "relatia" mea cu cartile a fost asemanatoare unui un caz clasic de contratimp in amor: cind eram tinar si curios si as fi citit aproape orice, oricit, oricind, oricum, trebuia sa "alerg" dupa carti; acum am acces la ele (si ce biblioteci sunt pe aici, copii mei sunt innebuniti dupa ele!) dar nu mai am eu chef. Trist.

Dintre copii, mijlociul (in alt secol si alta lume) citeste zi de zi frenetic, mult mai mult decit am facut-o eu la virsta lui (pe de alta parte e, din pacate, si cam aiurit si visator, nu cu “picioarele pe pamint” … heh, cam la fel cum am fost si eu). A inceput sa fie fluent de pe la 4-5 ani, in clasa intii (conform invatatoarei) citea ca unul de a 4-a, iar in clasa a 2-a terminase toata colectia de Harry Potter. Sper sa-l tina cit mai mult. Cind vine vremea sa-l pedepsesc daca ii “tai” PS3, Wii, Netflix/desenele animate, netul sau Ipad-ul nu-i pasa, imi intoarce spatele si-mi da cu tifla! De ani de zile singura pedeapsa efectiva este sa-i tai cartile, de exemplu sa nu-l las sa citeasca seara inainte de culcare, plinge, sufera, e disperat. Sunt constient ca asa o pedeapsa dovedestete lipsa mea de imaginatie dar n-am incotro, sue me!

Turambar spunea...

@ Phaim: Tricourile negre sint purtate. Am tone si de-alea, si tot nu ma satur sa le cumpar. E disperata nevasta-mea :)

@ Dinu Dragomirescu: se aud aplauzele si in somn. Mersi! :)

@ Marian Enache: :) Ai fost precoce. La 30 de ani, nu la 40 de ani :)

@ Vali: Da, exact asta: contratimp in amor. Si tot datorita Internetului :)

viorelsf spunea...

Frumos şi trist. Trist pentru că parcă mă văd pe mine: aceeaşi manie de a cumpăra cărţi, de a nu putea ţine pasul cu lectura lor. Piloane de cărţi, ca într-o imagine suprarealistă, care îmi garnisesc camera şi mă obligă să fac slalom printre ele pentru deplasare. Şi cu toate acestea, fiecare carte are povestea ei şi, asemenea madlenei proustiene, îmi evocă o anumită perioadă din viaţă. Viaţa cărţilor, incredibilele restricţii din "epoca de aur", incredibila libertate de acum, toate acestea mă fac deseori să cred că trăiesc o poveste. Vorba lui Philip K. Dick: suntem deja morţi şi visăm. Dar visăm frumos.

ADRIAN spunea...

Nasol cand incepem numaratoarea inversa ... si cand altii in jurul nostru numara mai repede. Mi-aduc aminte de nebunia "Shogun". S-ar repetat si cu "Numele trandafirului" dar si cu romanul unui politruc - "Pumnul si palma"

GentleGiant spunea...

Am fost si eu amic cu Lorans, pe baza de rezidenta grozavesteana 90-94. Odata m-am dus la el in caminul A sa copiez versurile de pe In the Court of the Crimson King si Blues from Laurel Canyon. Era seara-noapte, s-a luat curentul si am continuat sa le copiez chioraste in semi-sferto-citimea aia de lumina. De la el am cumparat Fly Like an Eagle al lui Steve Miller, mi l-a cerut inapoi cind si-a dat seama ce facuse, dar eram prea inamorat ca sa i-l dau - il am si acum.

Plus concertele din Laptaria la care mai era invitat sa presteze la muzicuta, ca si nea liftierul, i-am uitat numele, chemat de Hano sa le completeze bluzul ardelenesc cu niscai meme de lift bucurestean. Plus socul vestii ca nu mai e.

A trecut destul timp de-atunci - mult si prea repede si degraba mincatoriu de timp&chef de lectura, dar macar potentatoriu de cercetat&gustat alte muzici.

Si, tot mai mult, in aceeasi lumina de nemesis, umbra, amintire, povara trecutului și prevestirea viitorului cel plin de moarte.

Si a spatiului dintre ultima fraza si ultimul punct.

krossfire spunea...

Si mie tot tricourile negre imi starnisera curiozitatea :P (cartile sunt o dependenta de inteles, insa cu tricourile negre si eu am o problema si voiam sa vad daca am luat microbul din aceeasi sursa, respectiv metalul :P)

kilroy spunea...

Au pus astia ceva in carti, ca prea nu mai avem indemn la citire. O fi bromura din armata si isi face efectul abia acuma ...

Viola spunea...

Sunt impacata cu toate descoperirile civilizatiei, cu aparitia internetului, a emailului si a facebook-ului, cu disparitia scrisorilor si a presei scrise, insa mi-as dori din tot sufletul sa nu dispara cartile. In copilarie imi imaginam Raiul ca pe o imensa biblioteca, in care poti gasi raspunsul la toate chemarile sufletului.

Nimeni... spunea...

:)

bogdan.m spunea...

Sunt negre doar la gat. Este morma minimalista de revolta romaneasca? :)

DD spunea...

Exista un timp pentru toate...si pentru colectionatul cartilor "de citit la pensie" si chiar as vrea sa le citesc ca mi-e dor de anii de liceu si facultate...toti pe vremuri comuniste, fara alte distractii decat cartile si LP-urile cu muzica clasica de mare valoare, aduse de la rusi (la Muzica): Emil Gilels, Sviatoslav Richter, Chopin cantat de Rubinstein...ore in sir cufundata in fotoliu in semiintuneric (de multe ori la lumanare)cu cartea in maina si usor, in surdina Requiem-ul lui Mozart. Dar azi e azi si privim catre viitor: la pensie!