În goanǎ, sǎ nu vinǎ toamna peste ele

La geamurile mari avem grilaje. Le-am moștenit de la proprietarul anterior. Fiind la etajul 9, le-am lǎsat în pace. Nu sînt ele prea estetice, dar sînt practice.

De cîteva luni, ne tot chinuim sǎ prindem niște zorele într-un ghiveci pe pervazul ferestrei de la sufragerie. Fiind spre sud, la etajul 9, în buza escarpamentului vǎii Dîmboviței, nu prea avem nimic în fațǎ. Doar soare. Mult soare, toatǎ ziua. Fǎrǎ perdele, cǎ așa ne place.

În consecințǎ, zorelelor le-a venit tare greu sǎ se prindǎ peste varǎ, grilajul pe care le îndemnam sǎ se cațere devenind un soi de grǎtar încins. Lujerele li se ofileau și nu dǎdeau nici un ghies sǎ urce cu vigoare, cum sîntem învǎțați cǎ fac zorelele de regulǎ.

Ei bine, de vreo cîteva sǎptǎmîni, de cînd totuși canicula s-a mai potolit cît de cît, chiar dacǎ e tot aproape varǎ afarǎ, zorelele noastre dintr-o datǎ au prins spor. Vrînd parcǎ sǎ recupereze toatǎ vara pierdutǎ în prea mari fierbințeli, acum le vezi zilnic cǎțǎrîndu-se sus, tot mai sus, împînzind caroiajul de fier beton pus la 45 de grade de sudorii anilor 70 care au fǎcut blocul și, probabil, și grilajul suplimentar. Întîi s-au împiciorogat în lujer. Din ce în ce mai multe tulpini din ce în ce mai îmbîrligate în cele patru colțuri ale ferestrei. Cîrcei și frunze și spirale și tirbușoane vegetale nǎpǎdind fierul.

Pe urmǎ, de cîteva zile, au început din ce în ce mai vizibil sǎ dea semne de floare. Alt fel de muguri, mai țuguiați, mai mari decît cei de frunzǎ. Iar de vreo douǎ zile au început sǎ înfloreascǎ. Mai întîi o floare. O zi. Pentru cǎ dacǎ nu știți, la zorele floarea ține doar o zi, înflorește dimineața devreme și pînǎ spre dupǎ-amiazǎ e gata, pa, ofilitǎ. Apoi încǎ una.

Azi e timpul sǎ înfloreascǎ deja trei dintr-un foc. Trompețici înfǎșurate într-un bine împǎturit sul spiralat care dǎ sǎ se întrezǎreascǎ albastrul-violet al fustiței care mîine, în curs de una – douǎ ore, de la 6 dimineața la maxim 8 dimineața, se va desșuruba și netezi și întinde într-o fustițǎ coloratǎ și pleznind de sǎnǎtate.

Dar acum, acum încǎ, la miezul nopții, sub lumina lunii pline, încǎ e o potențialitate, un muc de floare, un glonț de petalǎ mare înșurubatǎ în sine însuși, împǎturitǎ cu atenție, cum împǎturește parașutistul parașuta, migǎlitǎ într-o spiralǎ trigonometricǎ de trabuc țuguiat, cum migǎlește vînǎtorul aborigen la capǎtul sǎgeții cu care va doborî antilopa.

Frunze și țurțuri de floare, lunǎ și gratii, București și Internet.

Sǎ vǎ fie viața ca zvîcnetul antilopei care fuge de sǎgeata cea otrǎvitǎ a vînǎtorului, ca migala parașutistului cînd trage de firul de deschidere, cǎzînd cu 100 km / hr în mare șuier de vînt pe la urechi, ca deschiderea lentǎ de zorea în zori, trompețicǎ ce ridicǎ slavǎ soarelui orbitor și ucigǎtor de cald, ca seva care încet-încet urcǎ prin vrejii întortocheați ai perdelei de lujeri și frunze, ca luna care alunecǎ în marea ei nesimțire cosmicǎ pe deasupra zbaterilor noastre de gîze, de viermi, de rinoceri și de alte maimuțe cu iluzii de grandoare.