Despre aceste sondaje greșite, dar eronate

Aseară, la emisiune (cuuum? nu ați văzut-o? Doamne, nu știți cît de sănătoși sînteți la cap), deci aseară la emisiune (cuuuum? nu ați văzut-o?)

deci,

deci aseară la emisiune un domn m-a întrebat, plin de grijă pentru viitorul națiunii și pentru validitatea sondajelor, aceste sondaje dubioase, jegoase, amorale, imorale și umorale, aceste bube purulente pe obrazul cunoașterii pure,

deci acest domn m-a întrebat, vădit preocupat, cu o ușoară încruntare de riduri intelectuale:

bine, bine, dom'le, cum de partidul are atît, ia uite cît are, ditamai pogonu de cifre de procente, și totuși liderul său, Victor Ponta, doar atît? Păi nu e o hibă acolo? Păi nu, stimabile? Păi ce facem noi aici: știință sau sondaje?

și expresia sa încruntat-satisfăcută spunea: taci că l-am prins, l-am înghesuit, am prins famenul și l-am executat cu justă și aprigă mînie, mama lui cu sondajele sale.

Domnul în cauză nu a fost singurul care să-și pună această întrebare și să tragă această concluzie robespierreană în mintea gîndului său și în expresia sa facial-acuzativă.

După emisiune – ba nu, greșesc: chiar și în timpul ei – distinși pesediști îngrijorați de soarta națiunii și de validitatea sondajelor mi-au trimis semeseuri de dulce: huooo! te-ai vîndut liberalilor! huooo! sondajul minte,

ba nu, iar greșesc, fi-mi-ar soarta de sondor supus greșelii să-mi fie. Exprimarea semesistică era în această formă: sondajul MINTE!, cu niște litere mari absolut capitale, demne de o patimă mai bună.

Era clar: stîrnisem niște dureri, zgîndărisem o bubă, o zgaibă dureroasă care e mai bine să fie lăsată în pace, nu pusă sub lumina reflectoarelor. Mama voastră de sondori, că ar trebui să fiți exterminați cu toții, pe stadion. Avea dreptate Crăișorul (și el tot sociolog, de altminteri).

Drept pentru care mă simt responsabil de soarta națiunii și mai ales și mai ales de validitatea sondajelor și mai ales și mai ales de posibilitatea să nu care cumva să fac pneumonie că glonțul e rece și pe stadion bate-un vînt rece din baltă, la Chilia-n port, nu face deloc bine la sănătatea mea de sociolog sensibil și firav, dă-i hoțule, dă-i, nu pot dom'le căpitane, rănile mă doare,

și atunci vin degrabă să vă zic și să vă spui, cu cana de cafea într-o mînă și cu țigara într-alta

(hei! și eu cu ce mai tastez?

alo! domnu: nici să creezi o minimă plauzibilitate scenografică nu ești în stare în scriitura asta a ta absolut încîlcită, darămite să faci sondaje; auzi tu la el: scrie cu cana în mînă și cu țigara în cealaltă; ce oameni, dom'le, ce caractere, după cine ne luăm noi în strategiile noastre politice)

și vin să vă propun să citiți următoarele rînduri:

Mă întreb, prin urmare, ce are de oferit Opoziţia. Nu ce „plan de măsuri", nu ce platformă politică, nu ce „soluţii" salvatoare. Ci, până una-alta, ce oameni? Şi când dau peste portretele celor doi lideri ai campaniei antiguvernamentale cad în melancolie. Şi Victor Ponta, şi Crin Antonescu au ceva inconsistent şi fudul, care mă descurajează. Cu cât sunt mai vocali, mai năbădăioşi, mai puşi pe harţă, mi se par mai aproape de butaforie. Nu seamănă, dar au în comun o suficienţă suverană. Se vede de la o poştă că se bucură de ei înşişi cu o duioşie, cu o bună dispoziţie indemolabile.

Victor Ponta e încântat de ironia lui fină, de replica lui tăioasă, de surâsul lui distrugător. Şi-a construit, din mai nimic, un rol de dur şmecher, campion la categoria „pană". I-a reuşit o combinaţie stranie de băieţandru obraznic şi bătrânel şugubăţ. Numit prea devreme într-o poziţie de prim-plan, a făcut rapid sindromul plutonierului care, avansat căpitan, se crede general. Poate e, la bază, „băiat bun". Poate are intenţii onorabile. Dar suferă de o prematură dilataţie a eului şi de o ambiţie atât de transparentă, încât nu poate fi luat în serios.

[...] Crin Antonescu e şi el, în mod vădit, bucuros să fie contemporan cu el însuşi. Părea un om cumsecade şi cordial şi s-a trezit sufocat de hormoni. Se încruntă ameninţător, zâmbeşte subversiv, contemplă îngrijorat „viitorele" naţiunii.

[...] Dacă Ponta e un soi de Caţavencu juvenil, Antonescu e un soi de Rică Venturiano tomnatic. Nu sunt nici zmei, nici feţi-frumoşi. Joacă la preţuri mici, sperând să câştige pe greşeala adversarului. Dacă asta e tot ce poate Opoziţia, suntem pierduţi.

Cuuum? Nu am scris eu asta? Ciiine? Pleșu? Cuuum? Nu Turambar? Doamne, iartă-mă, că parcă eu le-aș fi gîndit. Uite așa vorbește omul în plagiatită și habar n-are că scrie proză.

:wink:

Restul articolului, absolut delicios, devastator, retoric, drept și just și perfect și adevărat, de o remarcabilă inevitabilitate a concluziilor și a coloraturii stilistice, îl puteți citi în Adevărul.

Să nu ziceți că nu v-am spus și nu v-am explicat discrepanța dintre procentele partidului și procentele prezidențiabililor.

:wink: again