Gata

Gata. Turcu a obosit.

:/


Citeste tot...

Consumption as self-illusory hedonism

On the one hand, people are critical to the production system. The entire global capitalist system is dependent on hyper-consumption and also the exportation of hyperconsumption to the rest of the world.

From my point of view, one could argue that it is more and more consumption that is driving the production system than it is production that is driving consumption.

The best example of that is the fact that the largest corporation in the United States is now Wal-Mart. It’s not General Motors. It’s not any of the giant production companies. It’s a company that is oriented toward consumption, and which is dictating to producers around the world how much to produce, how to produce it, and how much they’re going to pay for it.

So, all of these things come together in terms of this issue of prioritizing consumption.

I guess if there’s one thing that animates all of this, it’s the view that I see increasingly around me that, through consumption, one can create a meaningful and satisfying life, and if there’s anything I’m critical of, it is that idea.

I just find it very difficult to believe that consumption is going to provide people with the kind of life and gratification that they’re interested in, the same sort of life and gratification that, for some, historically, the experience of work used to provide.

What I often think of is Collin Campbell’s contribution to the analysis of consumption. He focuses on the notion of “self-illusory hedonism,” which I think describes most consumers.

That is, for Campbell, and I agree, most consumers are hedonistic. They think that what they are going to consume is a sort of This is it! This is going to be tremendously satisfying. They find, of course, that it’s not, but that does not seem to prevent them from saying, ‘Ok, that didn’t do it, but this will do it!’

So the focus shifts to that next thing, which once achieved proves to be similarly dissatisfying, and then on we go in this cycle of self-illusory hedonism.

I think above anything else, it is this problem, which I see around me all of the time, that’s the overwhelming concern.

George Ritzer, A Consuming Passion: An Interview with George Ritzer

Citeste tot...

Nu-l mai injurati, ca nu (doar) el e de vina

Cheia discrepanței dintre rezultatele oficiale și cele oferite de către Exit Poll-uri este simplă: prezența la vot.

Dacă domniile voastre știu unde să se uite, vor intra cu siguranță în paradigmă paranoico-spionistico-conspirațională.

De exemplu, pe pagina oficială a Comisiei Electorale Centrale din Rep. Moldova, cum ar veni un soi de BEC de-al lor, erau pînă mai dăunăzi, adică pînă azi pe la prînz, un boton pe care scria "Prezența la vot" și care putea fi apăsat, accesat, linkuizat, te trimitea la o pagină unde se prezenta – surprize! – prezența la vot.

Dintr-o dată, însă, pe la prînz azi, site-ul CEC a căzut. Cînd și-a revenit, doar botonul din dreapta mai funcționa: "Rezultatele votării". Cel din stînga, pauză gaură istorie neant. Nu merge botonu.

De ce?

Simplu. Pentru că este foarte mare probabilitatea ca alegerile moldovenești să fi fost fraudate, iar urma cea mai ușor călăuzitoare și probatoare către această fraudă să fie prezentarea oficială a prezenței la vot.

Să mă explic.

Pe pagina respectivă, înainte să moară, cifrele după 94,someting % de numărare a voturilor erau următoarele:

Total oficial persoane cu drept de vot: 2,752,373 (adică aprox. 2,75 milioane, ca să nu vă obosesc ochii)

Total persoane care au participat la vot:

A. Listele obișnuite: 1,626,649 (1 milion șase sute mii)
B. Liste suplimentare: 102,872 (o sută trei mii)

Total participare la vot în Rep. Moldova (fără străinătate)? Păi simplu: A + B. Adică, după eforturi artimetice de adunare prin sumă: 1,729,521. Adică 1,73 milioane votanți.

Păi să calculăm participarea: 1,729,521 împărțit la 2,752,373 = 62,84%. Mult, mult. Ce sîrguință civică. Două treimi din alegători au venit la vot. Mai ceva ca în România cea capitalistă. Da, dom'le, chiar au fost alegeri cu miză. Doi din trei cetățeni au venit la vot.

Si asta fără să-i socotim încă pe cei care au votat în afara țării, vreo 55 – 60 mii de votanți, care mai îngroașă și ei cu vreo două procente participarea la vot. Încă nu avem cifre oficiale, nu putem spune o cifră definitivă, că încă îi mai numărăm pe cei din afara țării, dar mari variații nu pot fi. Deci două treimi.

Cuuum? Ce ziceți? Că nu-i așa?

Păi nu-i așa, pentru că nu se face un calcul elementar. Nu se iau în considerare cei plecați în afara Rep. Moldova, căpșunarii lor.

Estimările migrației moldoveni peste hotare variază între 600 mii și 1 milion de oameni. Referințe, galore (vezi la sfîrșit).

Deci în Rep. Moldova ar fi de fapt între 2,75 – 0,6 și 2,75 – 1.

Adică între 2,15 și 1,75 milioane de moldoveni în Moldova.

Acum, dacă ne apucăm să recalculăm din nou prezența la vot, adică acei 1,73 milioane de votanți moldoveni din Moldova, raportat la cîți sînt cu adevărat, adică între 2,15 și 1,75 milioane, rezultă, cf. calculului 1,73 : 2,15 sau 1,73 : 1,75 că ar fi fost la vot între 80% și 99% din moldoveni.

Repet, ca să înțeleagă tot omu: între 80% și 99% din moldovenii din Moldova au mers la vot.

Și babe, și bolnavi, și imobilizați la pat, și copii cu mintea praf, și oamenii interesați de vot și cei care nu sînt, și Ion, și Măria, toți, frate, toți. Cel puțin 80% din cei cu drept de vot.

Waw!

Vedeți, aici e problema lui Dîncu: că nu a raportat prezența estimată la vot. Să zică: băi stimaților, băi kagebiștilor și sieiștilor și analiștilor și triștilor, din numărătoarea noastră de pas statistic riguros menținut, din 7 în 7 sau din 15 în 15 sau cum a avut el pasul acolo, rezultă printr-un calcul de artimetică simplă că prezența la vot a fost atît. x la sută.

Și atunci am fi văzut, de fapt, o estimare destul de realistă a furăciunii celor care au completat participarea la vot pe spinarea celor plecați din Rep. Moldova care, fără să știe, au votat cu mîna altora, de au reușit performanța unică să îi facă pe practic toți din țară să voteze. Auzi tu, între 80% și 99% din moldovenii din Moldova au votat, frate.

Pentru că aici este chichirezul: omul din fața ta, cînd iese din secția de vot și dă nas în nas cu tine, operatorul de interviu de Exit Poll, poate să te mintă fără nici un fel de problemă și să-ți spună că a votat cu Tanda, cînd el a votat de fapt cu Manda. Însă nu poate să te mintă într-un aspect elementar: că a fost la vot, pen' că tocmai a dat nas în nas cu tine în ușa secției de votare, la ieșire de la marele egzerciț democratic.

Și atunci cel puțin o cifră seacă putea să fie simplu estimată de către Exit Poll-uri: participarea la vot. Cît îți iese? Atît. Cît le iese cifra oficială? Atît. Pușcă? Se pupă? Sînt pe-acolo? Dacă da, bine. Dacă nu, undeva e buba, și să moară pisica dacă nu s-ar putea să fie la ăștia cu raportarea oficială.

Asta este una din puterile Exit Pollului, de-aia se face, să se prevină frauda electorală sau, dacă nu poate să o prevină, măcar să o evidențieze. Huooo! Nasoilor! Ați băgat voturi suplimentare în urnă pe care noi nu le-am văzut să fi ieșit pe ușa secției de votare. Huooo! Alegeri fraudate! Huoo!

Ei bine, Dîncu asta nu a făcut. Nu a spus o cifră simplă, clară, care nu poate să fie falsificată de țața Veta cînd iese de la urnă, ea să fi votat cu comuniștii și de fapt să-l mință pe fraerul de operator că a votat cu ai lui Filat. Simpla ieșire a lui țața Veta de la secție îi ajută pe cei care fac Exit Poll să identifice un indicator fundamental al alegerilor respective: prezența la vot. Evident, dacă operatorii sînt suficient de responsabili încît să o facă. De-aia se pun doi operatori pe secție, de-aia sînt coordonatori care merg să-i verifice, de-aia e măsurarea opiniei publice o meserie.

Din datele pe care le am la dispoziție, concluzia mea e destul de clară: au fost în Rep. Moldova niște strălucitori, most probably comuniștii, dragii de kagebiști estici și triști, care au băgat în sac în urnă niște voturi suplimentare, pe spinarea căpșunarilor care nu sînt în țara lor în momentul alegerilor. Iar aceste voturi suplimentare ar fi fost foarte ușor scoase în evidență de către Exit Poll. De-aia și CEC s-a grăbit dintr-o dată să retragă accesul la cifrele oficiale de prezență la vot, deși acelea ar trebui să fie de departe cele mai puțin contestate date.

Țț, țț, țț. Ce comuniști. Ce stahanoviști într-ale mînăririi votului. Ce pricepuți care au avut cel puțin bruma de rest de bun simț să se oprească naibii cu prezența la vot la 1,7 milioane, să nu dea peste buză, peste castron, peste total populație prezentă pe bune în Rep. Moldova.

Deci lăsați-l pe Dîncu în pace, că nu e (doar) el de vină.

:/

PS: Referințe site CEC: aici

http://www.cec.md

Referințe estimări volum migrație din Rep. Moldova:

mai ales aici și aici (pagina 75, vedeți că e varză ca punere în pagină, dar e cea mai recentă sursă)

Alte referințe cu privire la date mai vechi:

http://www.irp.md/item.php?text_id=909
http://www.irp.md/item.php?text_id=756
http://www.etf.europa.eu/pubmgmt.nsf/%28getAttachment%29/542704304F409FAEC12574B90057E51E/$File/NOTE7J5LS7.pdf
http://old.azi.md/news?ID=31491
http://www.irp.md/files/1195738280.pdf
http://www.irp.md/item.php?text_id=405


Citeste tot...

Am și eu o contribuție?

Ia, gata! Sa taca sondajele! Sa ne abtinem jumatate de zi, chiar si o zi intreaga, in a diseca prin sfisiere rezultatele Exit Pollurilor din Rep Moldova. Sa nu mai vorbim despre tigani, stereotipuri si alte ticalosii. Sa lasam psihologii sa ne spuna ce e cu adevarat important in viata.

Empatie, bre cinicilor bre. Responsabilitatea, bre loazelor. Umanitatea, bre rauvoitorilor care stati cu rautatea pre limba, prea grabnici sa i-o datzi lui Dincu la radacina, sa-l spurcati si sa-l intrebati de diferentele mari, oh prea mari, ce facushi neamule, pe unde mai scotzi camesha?

Ce oameni nasoi. Ce sociologi. Ce mirsavi si fameni si rai si goi pe dinauntru...

:/

* * *

Am și eu o contribuție?

A devenit atât de obișnuit să auzi în jur comentarii, evaluări, largi descrieri despre ce fac alții și mai ales cum fac încât îmi creează senzația că trăim mare parte din timp cu ochii pe ceilalți.

Dar oare noi? Noi cum facem aceleași lucruri pe care le putem observa cu atâta acuratețe la ceilalți? Care o fi contribuția noastră la ceea ce se întampla în jur?

Pentru că pare că suntem plini de așteptări, nemultumiți când nu ne sunt satisfăcute, dar mult mai puțin conștienți de ceea ce se așteaptă de la noi și de modul în care noi răspundem așteptărilor venite din partea celorlalți.

Oare noi reușim să fim la înălțimea așteptărilor celor care ne înconjoară, sau picăm în aceeași morișcă și le provocăm celorlalți aceleași nemulțumiri, fără ca măcar să fim conștienți de asta? Iar, la o adică, în loc de a ne vedea propria contribuție, avem justificări care să ne facă să ieșim neșifonați din situație.

Sunt întrebări care pot părea retorice și la care se pot da răspunsuri rapide de genul “bineînteles că nu suntem perfecți”, sau “eu fac tot ce pot”, care nu reușesc pe termen lung decât să întrețină același tip de mecanism.

Mult mai greu e să te întrebi de-adevăratelea de mai multe ori în cursul unei zile dacă ceea ce sau cum ai făcut ceva e chiar pe măsura a ceea ce îți era cerut. Și să te străduiești să vezi ceea ce ar putea fi făcut mai bine.

Iar când faci asta de suficient de multe ori și intri în contact cu imperfecțiunea ta, începe să se schimbe și modul (arțăgos de multe ori) în care ne raportăm la ceilaltți. Parcă nu-ți mai vine să dai așa de repede cu critici în alții atunci când vezi că și contribuția ta la ce e în jurul tău nu e așa de neatins.

Pentru că de cele mai multe ori e al naibii de greu să-ți simți și partea ta de responsabilitate!


Cred ca m-aș simți mult mai confortabil într-un astfel de mediu în care oamenii s-ar uita mai mult în ei decât în jur și s-ar strădui să facă ce e al lor cât mai bine și mai responsabil decât să se uite fără de odihnă la țambrele din ochii celorlalți.
Citeste tot...

Ticăloșirea autopercepției stereotipizante la români

Întrebarea este următoarea: cum se percep românii?

Stereotipuri, da, evident. Le-am dat o listă de vreo 24 de însușiri, 12 perechi de atribute pozitiv – negativ, aceleași care au fost date și acum aproximativ 10 ani într-un alt sondaj (etnobarometrul "Relații interetnice în România", CCRI, 2002), spre a putea face comparație. Le-am dat posibilitatea să aleagă maxim trei din 24.

Iată ce a ieșit.

Fig. 1. Atribute asistate, români
Vă voi prezenta în continuare o listă cu cîteva însușiri. Vă rugăm să alegeţi trei dintre acestea care i-ar putea caracteriza cel mai bine pe români.


Previzibil, nu? O vehiculare de tot soiul de stereotipuri pozitive banale, uzate, tocite, patetice chiar. Vulgata românului perfect, veți zice voi, înjurîndu-l printre dinți pe Patapievici, mama lui de alogen care își permite să ne jignească.

Da, așa este. Vulgata, perfecțiune, ce frumoși sîntem noi, buricul pămîntului. Însă dincolo de poza din 2010 este mult mai important, muuuult mai important să vedem evoluția acestei poze de stereotipuri blege pentru a vedea cum s-a mișcat de fapt mentalul colectiv într-o perioadă de timp care începe să însemne ceva: 8 ani de zile.

Iar rezultatele sînt cocoșător de semnificative:

Fig. 2. Evoluția acestor atribute între 2002 și 2010


Ce a scăzut?

Păi au scăzut exact acei piloni ai românismului îmbrăcat în costum popular de la Cîntarea României și de la Tezaur Folcloric: Cumsecade, Primitor și Harnic.

Iar scăderile sînt dramatice. Cumsecade este pur și simplu zvîrlit la coșul de gunoi al istoriei, de la 40 la 10, Primitor scade și el tot atît, 30 de puncte, 30!!, de la 60 la 30, și nici Harnic nu se simte prea bine, deși stă în continuare în fruntea bucatelor simbolice: de la 46 la 37..

Cine crește? În ordinea creșterii: Orgolioși (+11), Religioși (+9), Leneși (+8), Delăsători (+7), Curați (+6), Hoți, Ipocriți, Dezbinați (+5).

O întreagă haită de atribute toate negative, cu excepția lui Curat.

Deci în afară de faptul că am început să dăm ceva mai mulți bani pe săpun, courtesy of advertising, Unilever și Procter & Gamble să trăiască, mama lor de capitaliști care bagă banii în publicitate, și eventual de perceperea creșterii religiozității (de discutat, unii zic că e bine, alții, precum mine, că e rău), în rest ne percepem pe noi înșine din ce în ce mai cîini, răi, fameni, ticăloși.

O încîinoșire a națiunii. Pardon, a grupului etnic. Ba nu, a națiunii.

Deci, stimați cititori și restul cîrcotași, concluzia e simplă: isteria și paranoia și depresia ne îmbîcsesc și otrăvesc sufletul. Și asta pentru că ne uităm într-o oglindă deformată, una care în loc să ne mintă frumos, "Vai, domniță, ce frumos arătați! Vai, domnule, ce pectorali! ce sclipire de inteligență în ochi!", ne minte urît: "Ce javre sînteți! Ce nemernici! Nu meritați să faceți umbră pămîntului!".

O interpretare alternativă ar fi că, din contră, începem să nu ne mai amăgim într-atîta. E posibil și asta. Că acea mirabilă poveste despre cît de drepți și de cinstiți sîntem noi, acești traci din acest colț de Cumanie de univers, începe încet-încet să se destrame ca fumul. Repet: e posibil și asta și, poate, e chiar dezirabil. O percepție care să îmbine stereotipurile pozitive cu cele negative, de ce nu?

Însă eu în continuare cred că de fapt evoluția identificată mai sus este rezultatul expunerii îndelungate la talk-showurile cu spume.

Therefore, români, vă ordon: treceți cu mintea în partea ailantă. Români, gîndiți pozitiv. Realist, dar pozitiv. Români, ieșiți din depresie și din întristarea vieții.

PS: O altă ipoteză ar fi că maniera diferită de realizare a cercetării duce la astfel de diferențe. Însă măsurarea atributelor pe etnia romă, adică pe țigani :wink:, arată o persistență bine definită a constelației de atribute, na, să vorbesc și eu ca în manualele de limbaj de lemn al științelor sociale.

Uite aici evoluția atributelor la adresa țiganilor. Nu s-a schimbat mare lucru, cu excepția faptului că sînt percepuți a fi mai Uniți și mai puțin Înapoiați. Doar 3 atribute din 24 mișcă semnificativ (din care două sînt de fapt pereche de opozite).

Fig. 3. Atribute asistate, români
Vă voi prezenta în continuare o listă cu cîteva însușiri. Vă rugăm să alegeţi trei dintre acestea care i-ar putea caracteriza cel mai bine pe romi / ţigani".


Fig. 4. Evoluția acestor atribute între 2002 și 2010


Deci nu e de la maniera de măsurare, teren (2002) sau telefonic (2010), ci e de la ei, de la realitatea amăgirii.

PPS: Sondajul pe baza cărora fac această analiză este realizat recent, între 18 și 26 noiembrie, pentru Asociația Pro Democrația. Eșantion de 1500 de cazuri, metodologie CATI de culegere a datelor. CCSB, evident.
Citeste tot...

Scurt. Foarte lung. Criptic, dar clar.

Viață.

Moarte.

Biologie. De aici pleacă totul: de la nevoia organismului de a se perpetua.

Principiile vieții. Homeostazie. Metabolism (anabolism și catabolism). Creștere. Schimb cu mediul înconjurător. Informație. Succes: supraviețuirea proprie și succesul reproductiv (transmiterea informației).

Relația cu mediul înconjurător = resurse.

Resurse. Putere = controlul asupra resurselor.

Piramida trebuințelor (Maslow).

Infrastructură vs suprastructură (Marx).

Resurse. Hrană. Maniera de achiziționare a hranei. Plante vs animale. Mobilitate (deplasare / locomoție). Teritoriu. Animale: erbivore vs carnivore. Prădători. Omul, singura primată omnivoră (și prădătoare). Carne. Proteine. Apariția inteligenței (dezvoltarea creierului, dezvoltarea de noi legături neuronale, complexitate) are legătură cu schimbarea modului de hrănire, cu consumul de proteină animală? Creierul, organul care consumă cea mai multă energie în corp.

Analogia dintre maniera de achiziție a hranei și dialectica dintre cooperare și conflict. Violență și negociere. Război și pace. Producerea de resurse și achiziționarea lor de la alții (pradă).

Dinții. Armele. Cursa înarmărilor. Calciul în corpul moale. Evoluția de la nevertebrate la vertebrate. Coloana vertebrală. Notocordul. Dinții. Falca. Osul. Scheletul. Mobilitate. Mărirea corpului.

Rațiune vs instinct. Inteligență. Cooperare.

Competiția nu poate fi falsificată. Analogie cu caracteristicile ostentative la animale (e.g. păun).

Succesul în război nu poate fi falsificat. Cîștigă cel mai înzestrat (energie - stamina, arme, organizare, voință, pricepere, resurse fizice). Cursa înarmărilor din biologie. Analogul său: cursa înarmărilor între societăți. Eficiență, violență, putere, sacrificiu, erou, cruzime: lumea animală. Ineficiență, compromis, complexitate, democrație, negociere, reprimarea agresivității, informația ca putere sublimată: civilizația.

Pacea, de-abia relativ recent predominantă în relațiile sociale. Compromisul, negocierea, sistemul parlamentar. Controlul violenței. Statul ca și controlor privilegiat, monopolistic, al violenției. The taming of the savage (Elias, Marcuse).

Cum gestionezi violența dintre state? Războaiele.

Analogia cu sistemul electoral. Majoritarul: competiție, eficiență, nedreptate la adresa minoritarului. Proporționalul: compromis, negociere, eficiență mai scăzută. Dictatură vs democrație. Making thing done vs killing people and imposing one's will. Libertate. Responsabilitate.

Tensiunea dintre cooperare și conflict. Sisteme teoretice care pun accentul fie pe una (conflict, e.g. marxism), fie pe alta (cooperare, status quo, e.g. funcționalism, structuralism).

Micro – macro. Agency vs structure. Complexitate. Numere mari. Agregări spontane. Structurări. Fractali. Mare în mic. Stucturi recurente, regenerative. Eroul vs structură. Persoana providențială vs instituție. Sociologie. Istorie. Interpretări alternative ale istoriei. Weber. Instituționalizare. Raționalizare.

Tensiunea dintre cooperare și conflict. Cum gestionăm puterea? Cine e mai tare ia totul? Bărbați, violență, război, competiție, evoluție, cursa înarmărilor. Negociem și căutăm binele comun? Femei cooperare blîndețe compromis evitarea violenței. Raționalitate.

Evoluția instituțiilor de la cele inițiale, primare, la cele actuale. Birocratizarea. Weber. Globalizarea. Super-raționalitatea. Consumul. Ritzer.

Analogia cu fizică. Lichidul într-un volum constant. Creșterea temperaturii. Intensificarea interacțiunilor între molecule. Agitația de pe Pămîntul din ce în ce mai suprapopulat.

Istoria ca și poză, urmă a acestei creșteri de populație.

Putem vorbi de o evoluție a omului de la simplu la complex, de la carne la spirit, de la materie la informație?

Cuvinte cheie:

Populație
Teritoriu
Resurse
Controlul resurselor = putere
Achiziția de resurse. Strategii alternative. Conflict vs cooperare. Producție (creație) vs acaparare (război). Carnivorii. Prădătorii. Carnea la primate.
Conflict vs cooperare.
Istorie
Predicție. Estimare. Știință. Teoria științei. Repetabilitate. Paradigme.
Război. Geografie. Geopolitică.
Grup. Etnicitate.
Materie. Informație.
Complexitate. Știința complexității.
Teoria informației.
Teoria comunicării.


Conflictul dintre animal (competiție, instinct, violență) și rațiune (social, colaborare).

Totul pleacă de la faptul că sîntem animale sociale și teritoriale.

De la genă la memă (Dawkins).

Putere. Dominare. Dominare violentă = război. Dominare blîndă = manipulare. Îmblînzirea puterii. Soft power. Win their hearts and minds. Persuasiune. Retorică. Politică. Actor (Reagan). Comunicare. Televiziune.

Responsabilitate. Care este binele comun? Definirea valorilor unei societăți / culturi. Continua negociere.

Doctrine politice. Identificarea tensiunii competiție vs colaborare în doctrinele politice. Libertate vs egalitate. Individualism vs colectivism. Liberali vs socialiști. Democrație vs dictatură. Cine știe mai bine care este binele comun? Cetățenii sau liderii? Democrație vs dictatură. Dictatura luminată. Who watches the watchmen?

Etichetări: Mulțimea, populația, gloata, cetățenii, oamenii, lumea
Etichetări: Liderii, elitele, îmbuibații, profitorii, politicienii.

Violența limbajului. Filosofia limbajului. Distopiile lui Orwell. 1984.

Exemplu: sublimarea războiului în joc. Fotbalul. Rugby-ul. Boxul. Artele marțiale. Sporturile de echipă: colaborare vs competiție. Scoaterea violenței din regulile permise. Violența controlată. Transformarea sălbaticului în om. Civilizarea (Elias).

Societatea afluentă. Resurse din ce în ce mai multe. Tehnologia. Inovația. Cunoașterea. Creația. Consecințele neașteptate (efecte perverse) ale afluenței. Viermele care roade pe dinăuntru. Cicluri istorice.

Viitor: cum va arăta lumea? Provocarea globalizării. Provocarea evoluțiilor demografice. Provocarea avansurilor tehnologice. Cursa înarmării informației / creației / inventivității. Plus valoarea.

Viitorul îndepărtat: Trantor? Decorporalizare / realitate virtuală? Expansiune extra-planetară? Epuizarea resurselor și moartea umanității? Grădina raiului – echilibru și înțelepciune?

Religia.

Energie. Putere. Informație. Înțelepciune. Cum se definește succesul? Valorile? Ce este bine? Sisteme ideatice. Religie. Filosofie.

Materie vs energie. Informație.

Informație.

Putere.

Violență.

Informație.

Citeste tot...

Stance: Maria Tanase

Citeste tot...

We belong wired / future / network

Va spuneam cu un post in urma despre descoperirea unui idei care imi rodea si mie in cap de maniera difuz-confuza, asa cum imi este mintea. Plecind de la acel articol din The Atlantic, am cautat autorul: Nicholas Carr.

Si evident ca in a nick of a time i-am gasit cartea scrisa drept extensie / continuare a acestui articol.

Si am inceput sa citesc. (pentru cei care au probleme cu redarea formatului epub, descarcati Calibre).

Si m-au trecut fiori.

De invidie, ca spune atit de bine lucruri deja gindite de mine tine noi toti, acolo in coltul mintii noastre difuze confuze structurate in forma de varza.

De frica, pentru ca asa este. Astia sintem. Incet-incet, asa ne functioneaza mintea, ni se modifica sirmele de carne care ne strabat creierul, ni se reprogrameaza reteaua neuronala si avem alte aplecari catre informatie, alte rabdari, alte putirinte, alte nabadai si naravuri si tipicareli.

De elatie, pentru ca asa vom fi. Pentru ca asa sintem. Pentru ca nu vom mai fi altfel. Pentru ca ce-am fost pina acum 5-10 ani de zile, lineari si asezati, s-a dus. Vom fi altfel. We belong dumb. We belong network. We belong future. We belong dead. We belong matrix.

Si da, nu stiu care este traducerea in romana la "elation". Inaltare? Extaz?

Nu caut. Aveti Google la indemina. I belong dumb. I belong matrix. I belong english and english is good.

Cititi si scuturati-va. Treziti-va. Internautizati-va. Conectati-va si luati-va pilula. Albastra. Rosie.

:wink:

* * *
The Shallows. What the Internet is doing to our brains
Nicholas Carr (W.W. Norton & Company, 2010)

“Dave, stop. Stop, will you? Stop, Dave. Will you stop?” So the supercomputer HAL pleads with the implacable astronaut Dave Bowman in a famous and weirdly poignant scene toward the end of Stanley Kubrick’s 2001: A Space Odyssey. Bowman, having nearly been sent to a deep-space death by the malfunctioning machine, is calmly, coldly disconnecting the memory circuits that control its artificial brain. “Dave, my mind is going,” HAL says, forlornly. “I can feel it. I can feel it.”

I can feel it too. Over the last few years I’ve had an uncomfortable sense that someone, or something, has been tinkering with my brain, remapping the neural circuitry, reprogramming the memory. My mind isn’t going — so far as I can tell — but it’s changing. I’m not thinking the way I used to think.

I feel it most strongly when I’m reading. I used to find it easy to immerse myself in a book or a lengthy article. My mind would get caught up in the twists of the narrative or the turns of the argument, and I’d spend hours strolling through long stretches of prose.

That’s rarely the case anymore. Now my concentration starts to drift after a page or two. I get fidgety, lose the thread, begin looking for something else to do. I feel like I’m always dragging my wayward brain back to the text. The deep reading that used to come naturally has become a struggle.

I think I know what’s going on. For well over a decade now, I’ve been spending a lot of time online, searching and surfing and sometimes adding to the great databases of the Internet. The Web’s been a godsend to me as a writer. Research that once required days in the stacks or periodical rooms of libraries can now be done in minutes. A few Google searches, some quick clicks on hyperlinks, and I’ve got the telltale fact or the pithy quote I was after.

I couldn’t begin to tally the hours or the gallons of gasoline the Net has saved me. I do most of my banking and a lot of my shopping online. I use my browser to pay my bills, schedule my appointments, book flights and hotel rooms, renew my driver’s license, send invitations and greeting cards. Even when I’m not working, I’m as likely as not to be foraging in the Web’s data thickets — reading and writing e-mails, scanning headlines and blog posts, following Facebook updates, watching video streams, downloading music, or just tripping lightly from link to link to link.

The Net has become my all-purpose medium, the conduit for most of the information that flows through my eyes and ears and into my mind. The advantages of having immediate access to such an incredibly rich and easily searched store of data are many, and they’ve been widely described and duly applauded.

“Google,” says Heather Pringle, a writer with Archaeology magazine, “is an astonishing boon to humanity, gathering up and concentrating information and ideas that were once scattered so broadly around the world that hardly anyone could profit from them.” Observes Wired’s Clive Thompson, “The perfect recall of silicon memory can be an enormous boon to thinking.”

The boons are real. But they come at a price. As McLuhan suggested, media aren’t just channels of information. They supply the stuff of thought, but they also shape the process of thought. And what the Net seems to be doing is chipping away my capacity for concentration and contemplation. Whether I’m online or not, my mind now expects to take in information the way the Net distributes it: in a swiftly moving stream of particles. Once I was a scuba diver in the sea of words. Now I zip along the surface like a guy on a Jet Ski.

Maybe I’m an aberration, an outlier. But it doesn’t seem that way. When I mention my troubles with reading to friends, many say they’re suffering from similar afflictions. The more they use the Web, the more they have to fight to stay focused on long pieces of writing. Some worry they’re becoming chronic scatterbrains. Several of the bloggers I follow have also mentioned the phenomenon.

Scott Karp, who used to work for a magazine and now writes a blog about online media, confesses that he has stopped reading books altogether. “I was a lit major in college, and used to be [a] voracious book reader,” he writes. “What happened?” He speculates on the answer: “What if I do all my reading on the web not so much because the way I read has changed, i.e. I’m just seeking convenience, but because the way I THINK has changed?”

Bruce Friedman, who blogs about the use of computers in medicine, has also described how the Internet is altering his mental habits. “I now have almost totally lost the ability to read and absorb a longish article on the web or in print,” he says.4 A pathologist on the faculty of the University of Michigan Medical School, Friedman elaborated on his comment in a telephone conversation with me. His thinking, he said, has taken on a “staccato” quality, reflecting the way he quickly scans short passages of text from many sources online. “I can’t read War and Peace anymore,” he admitted. “I’ve lost the ability to do that. Even a blog post of more than three or four paragraphs is too much to absorb. I skim it.”

Philip Davis, a doctoral student in communication at Cornell who contributes to the Society for Scholarly Publishing’s blog, recalls a time back in the 1990s when he showed a friend how to use a Web browser. He says he was “astonished” and “even irritated” when the woman paused to read the text on the sites she stumbled upon. “You’re not supposed to read web pages, just click on the hypertexted words!” he scolded her. Now, Davis writes, “I read a lot—or at least I should be reading a lot—only I don’t. I skim. I scroll. I have very little patience for long, drawn-out, nuanced arguments, even though I accuse others of painting the world too simply.”

Karp, Friedman, and Davis—all well-educated men with a keenness for writing — seem fairly sanguine about the decay of their faculties for reading and concentrating. All things considered, they say, the benefits they get from using the Net — quick access to loads of information, potent searching and filtering tools, an easy way to share their opinions with a small but interested audience—make up for the loss of their ability to sit still and turn the pages of a book or a magazine.

Friedman told me, in an e-mail, that he’s “never been more creative” than he has been recently, and he attributes that “to my blog and the ability to review/scan ‘tons’ of information on the web.” Karp has come to believe that reading lots of short, linked snippets online is a more efficient way to expand his mind than reading “250-page books,” though, he says, “we can’t yet recognize the superiority of this networked thinking process because we’re measuring it against our old linear thought process.

Muses Davis, “The Internet may have made me a less patient reader, but I think that in many ways, it has made me smarter. More connections to documents, artifacts, and people means more external influences on my thinking and thus on my writing.

All three know they’ve sacrificed something important, but they wouldn’t go back to the way things used to be.

For some people, the very idea of reading a book has come to seem old-fashioned, maybe even a little silly—like sewing your own shirts or butchering your own meat. “I don’t read books,” says Joe O’Shea, a former president of the student body at Florida State University and a 2008 recipient of a Rhodes Scholarship. “I go to Google, and I can absorb relevant information quickly.”

O’Shea, a philosophy major, doesn’t see any reason to plow through chapters of text when it takes but a minute or two to cherry-pick the pertinent passages using Google Book Search. “Sitting down and going through a book from cover to cover doesn’t make sense,” he says. “It’s not a good use of my time, as I can get all the information I need faster through the Web.” As soon as you learn to be “a skilled hunter” online, he argues, books become superfluous.

O’Shea seems more the rule than the exception. In 2008, a research and consulting outfit called nGenera released a study of the effects of Internet use on the young. The company interviewed some six thousand members of what it calls “Generation Net”—kids who have grown up using the Web.

“Digital immersion,” wrote the lead researcher, “has even affected the way they absorb information. They don’t necessarily read a page from left to right and from top to bottom. They might instead skip around, scanning for pertinent information of interest.” In a talk at a recent Phi Beta Kappa meeting, Duke University professor Katherine Hayles confessed, “I can’t get my students to read whole books anymore.” Hayles teaches English; the students she’s talking about are students of literature.

People use the Internet in all sorts of ways. Some are eager, even compulsive adopters of the latest technologies. They keep accounts with a dozen or more online services and subscribe to scores of information feeds. They blog and they tag, they text and they twitter.

Others don’t much care about being on the cutting edge but nevertheless find themselves online most of the time, tapping away at their desktop, their laptop, or their mobile phone. The Net has become essential to their work, school, or social lives, and often to all three.

Still others log on only a few times a day—to check their e-mail, follow a story in the news, research a topic of interest, or do some shopping. And there are, of course, many people who don’t use the Internet at all, either because they can’t afford to or because they don’t want to.

What’s clear, though, is that for society as a whole the Net has become, in just the twenty years since the software programmer Tim Berners-Lee wrote the code for the World Wide Web, the communication and information medium of choice. The scope of its use is unprecedented, even by the standards of the mass media of the twentieth century. The scope of its influence is equally broad. By choice or necessity, we’ve embraced the Net’s uniquely rapid-fire mode of collecting and dispensing information.

We seem to have arrived, as McLuhan said we would, at an important juncture in our intellectual and cultural history, a moment of transition between two very different modes of thinking. What we’re trading away in return for the riches of the Net — and only a curmudgeon would refuse to see the riches — is what Karp calls “our old linear thought process.”

Calm, focused, undistracted, the linear mind is being pushed aside by a new kind of mind that wants and needs to take in and dole out information in short, disjointed, often overlapping bursts — the faster, the better.

John Battelle, a onetime magazine editor and journalism professor who now runs an online advertising syndicate, has described the intellectual frisson he experiences when skittering across Web pages: “When I am performing bricolage in real time over the course of hours, I am ‘feeling’ my brain light up, I [am] ‘feeling’ like I’m getting smarter.” Most of us have experienced similar sensations while online. The feelings are intoxicating — so much so that they can distract us from the Net’s deeper cognitive consequences.

For the last five centuries, ever since Gutenberg’s printing press made book reading a popular pursuit, the linear, literary mind has been at the center of art, science, and society. As supple as it is subtle, it’s been the imaginative mind of the Renaissance, the rational mind of the Enlightenment, the inventive mind of the Industrial Revolution, even the subversive mind of Modernism.

It may soon be yesterday’s mind.
Citeste tot...

We belong dumb

Din habauceala de halaudeala cvasi-aleatorie specifica datului pe Internet, din cauza de datorita gratzie Tapirului, am ajuns la un doctor de cap care scrie in limba engleza si scrie bine si scrie amar. Cinic, deci realist.

De mult, de secole, poate chiar de trei saptamini si restul zile :p, n-am mai simtit asa un fior de apreciere pentru cineva care injura Internetul folosind Internetul.

We are doomed. We belong dead. We messed it up, we fubared it horrendously, but with style, and then we post it online.

Aaaargh! I need a glass of water. With stricnine.

:blink:

* * *

The Atlantic asks, Is Google Making Us Stupid?. Just asking: could the real culprit be The Atlantic?

Nicholas Carr says Google is, because along with the massiveness of the available information comes an avoidance-- or simply lack of time-- for contemplation and concentration. Or, to borrow a metaphor (I can't remember who said it) such knowledge is a "mile wide and an inch deep." [...]

Carr also finds he is less able to read deeply, to concentrate; and he can't read novels anymore. It's changed not just what he knows, but how he thinks. He thinks in internet-style.

I'll generalize: it has changed how most people think.

[...]

So the internet allows the delusion that you know things that you really don't; the mistake that the thoughts you do have are your own, and not someone else's; and then changes the way you think, reinforcing this style of thinking.

[...]

"Kids today" may be the Dumbest Generation, but the parents and teachers of the Dumbest Generation are themselves so dumb they not only don't know the information themselves, they don't even know what knowledge exists that is important to pass on.

[...]

Simply put: adults today don't know what's important to know. So they make things up to care about.

* * *

Si aici articolul din The Atlantic de unde porneste furia.

* * *
Is Google making us stupid?

"Dave, stop. Stop, will you? Stop, Dave. Will you stop, Dave?” So the supercomputer HAL pleads with the implacable astronaut Dave Bowman in a famous and weirdly poignant scene toward the end of Stanley Kubrick’s 2001: A Space Odyssey. Bowman, having nearly been sent to a deep-space death by the malfunctioning machine, is calmly, coldly disconnecting the memory circuits that control its artificial “ brain. “Dave, my mind is going,” HAL says, forlornly. “I can feel it. I can feel it.”

I can feel it, too. Over the past few years I’ve had an uncomfortable sense that someone, or something, has been tinkering with my brain, remapping the neural circuitry, reprogramming the memory. My mind isn’t going—so far as I can tell—but it’s changing. I’m not thinking the way I used to think. I can feel it most strongly when I’m reading. Immersing myself in a book or a lengthy article used to be easy. My mind would get caught up in the narrative or the turns of the argument, and I’d spend hours strolling through long stretches of prose. That’s rarely the case anymore. Now my concentration often starts to drift after two or three pages. I get fidgety, lose the thread, begin looking for something else to do. I feel as if I’m always dragging my wayward brain back to the text. The deep reading that used to come naturally has become a struggle.

I think I know what’s going on. For more than a decade now, I’ve been spending a lot of time online, searching and surfing and sometimes adding to the great databases of the Internet. The Web has been a godsend to me as a writer. Research that once required days in the stacks or periodical rooms of libraries can now be done in minutes. A few Google searches, some quick clicks on hyperlinks, and I’ve got the telltale fact or pithy quote I was after. Even when I’m not working, I’m as likely as not to be foraging in the Web’s info-thickets’reading and writing e-mails, scanning headlines and blog posts, watching videos and listening to podcasts, or just tripping from link to link to link. (Unlike footnotes, to which they’re sometimes likened, hyperlinks don’t merely point to related works; they propel you toward them.)

For me, as for others, the Net is becoming a universal medium, the conduit for most of the information that flows through my eyes and ears and into my mind. The advantages of having immediate access to such an incredibly rich store of information are many, and they’ve been widely described and duly applauded. “The perfect recall of silicon memory,” Wired’s Clive Thompson has written, “can be an enormous boon to thinking.”

But that boon comes at a price. As the media theorist Marshall McLuhan pointed out in the 1960s, media are not just passive channels of information. They supply the stuff of thought, but they also shape the process of thought. And what the Net seems to be doing is chipping away my capacity for concentration and contemplation. My mind now expects to take in information the way the Net distributes it: in a swiftly moving stream of particles. Once I was a scuba diver in the sea of words. Now I zip along the surface like a guy on a Jet Ski.

{...]

I’m haunted by that scene in 2001. What makes it so poignant, and so weird, is the computer’s emotional response to the disassembly of its mind: its despair as one circuit after another goes dark, its childlike pleading with the astronaut—“I can feel it. I can feel it. I’m afraid”—and its final reversion to what can only be called a state of innocence.

HAL’s outpouring of feeling contrasts with the emotionlessness that characterizes the human figures in the film, who go about their business with an almost robotic efficiency. Their thoughts and actions feel scripted, as if they’re following the steps of an algorithm. In the world of 2001, people have become so machinelike that the most human character turns out to be a machine.

That’s the essence of Kubrick’s dark prophecy: as we come to rely on computers to mediate our understanding of the world, it is our own intelligence that flattens into artificial intelligence.

Citeste tot...

Mai fac si altzii sondaje

Nu, nu ala care a aparut aseara. Despre ala e alta poveste.

Vorbim de sondaje serioase, pe teme serioase.

Insh'Allah, said Major Thompson slowly sipping his mid-afternoon tea.

:wink:

Citeste tot...

Stance: East by North-East (1959)

Citeste tot...

Evolutia votului parlamentar, 2009 - 2011

Astazi, cu ocazia lansarii sondajului Asociatiei Pro Democratia, am primit multe solicitari sa pun la dispozitie rezultatele politice ale sondajului. Nu pot satisface aceste solicitari, din motive de exclusivitate a datelor.

In plus, din partea celor avizati am primit comentarii mai mult sau mai putin critice la adresa cifrelor sondajului CCSB comunicat saptamina trecuta, Politikonul de noiembrie care, fiind al nostru, productie proprie, nu ne impiedica nici o relatie contractuala sa-l comunicam.

In si mai plus, azi au circulat deja pe net niste cifre carele zice-se ca ar fi cifrele sondajului. Stiu ei cine, aceiasi care o comit tot timpul.

In si mai plus, putinele persoane care au aflat rezultatele la amindoua sondajele au exprimat diverse comentarii facind comparatie intre cifre. Unele comentarii au fost pertinente, altele pur si simplu rautacioase. Si aici nici macar nu iau in considerare comentariile forumistilor. Din fericire, am ajuns in acea stare de iluminare nirvanica in care ma doare in extremitate de ele. Pe vremuri nu era asa.

In consecinta, pentru a raspunde pe de o parte inevitabilei voastre curiozitati, cit si variilor ridicari din sprincene si comentarii din virful buzelor tzifnoase cum ca tzinem cu x, y, z, cu sherpilienii, mogulienii, garoienii, pesedenienii, pedelienii si gorilienii liberalieni, va propun un material de sinteza: evolutia votului parlamentar din 2009 pina in 2011. Adica informatie, nu gluma, carne, nu firimituri de procente stinghere.

Nu va voi prezenta insa seria propriu-zisa de cifre, de procente, ci una sintetica, obtinuta prin calculul MEDIEI MOBILE (pas 2).

Cei care stiu ce este media mobila vor aprecia nivelarea asperitatilor si scoaterea in evidenta a trendurilor ascunse.

Asta pentru ca una din puterile mediei mobile este sa neutralizeze marja de eroare, variatiile de moment ori zgomotul de fond datorat masurarii aproximative, dupa cum puteti observa in urmatoarea demonstratie.

Demonstratie
Pornim de la seria de masurari punctuale facute de-a lungul timpului, adica de la sondaje:

sondaj(1) = realitate(1) + epsilon(1)
sondaj(2) = realitate(2) + epsilon(2)
sondaj(3) = realitate(3) + epsilon(3)
sondaj(4) = realitate(4) + epsilon(4)
...
sondaj(n) = realitate(n) + epsilon(n)

unde

sondaj = masuratoarea de sondaj
realitate = valoarea din realitate pe care sondajul incearca sa o aproximeze
epsilon = marja de eroare aleatoare

Cum scapam de marja de eroare?

Simplu. Daca facem suma, obtinem

suma (sondaj) = suma (realitate) + suma (epsilon)

Impartim la n, unde n in acest caz este amplitudinea / pasul mediei mobile, ca sa obtinem o valoare de magnitudine asemanatoare componentelor seriei

Obtinem astfel o medie mobila (n) (sondaj) = medie mobila (n) (realitate)

adica sondajul in medie estimeaza corect realitatea, pierzind pe drum marja de eroare.

Asta pentru ca suma (epsilon) = 0, cum ne asigura teoria statistica: marja de eroare se distribuie gaussian, deci cu medie zero. Cu cit este pasul n mai mare al mediei mobile cu atit suma erorilor este mai bine distribuita gaussian si mai probabil sa fie in vecinatatea lui zero.

Cine a inteles demonstratia de mai sus, probabil o stia deja. Cine nu, probabil va emite tot soiul de grohaieli fie rautacioase, fie naiv-tembele. Se ignora, se sterg, se dispretuiesc.

* * *

De ce toate astea? Pentru a va justifica folosirea graficului de mai jos: nu valorile brute, ca si asa stirnesc prea multe pasiuni, ci cele rotunjite prin calcularea mediei mobile.

Nici cifrele mura-n gura, cum ar vrea stralucitorii din presa si de la partide, procente fara efort, dar ceva acolo care de fapt este mai mult chiar decit cifrele suspendate in prezent. Evolutie netezita, scoaterea in evidenta a tendintelor de substanta, de profunzime. Pentru asta prin alte parti se plateste, ca e plus de valoare.

Folosesc un pas mic, doi, care pastreaza ceva din zgomotul marjei de eroare, insa pe de alta parte beneficiaza de o inertie mica.

Cu cit pasul mediei mobile este mai mare, cu atit valorile sint mai apropiate de media din realitate, insa sint mai inertiale, difuze, inglobeaza o informatie de pe o perioada mai mare de timp. Cu cit pasul e mai mic, informatia este mai punctuala, insa mai afectata de variatiile aleatorii. Asta este balansul de compromis inevitabil intilnit in folosirea oricarei medii mobile, un soi de principiu al incertitudinii din care nu poti iesi.

Deci o medie mobila scurta, apropiata de valorile brute ale seriei. Daca o fac mai lunga, 3 sau 5, nivelez si mai bine si scoatem si mai mult in evidenta trendurile puternice, ascunse, dar pe de alta parte iar sar rauvoitorii ca tin cu serpilienii, pentru ca datele sint din ce in ce mai indepartate de valorile punctuale (brute), mediile fiind obtinute din comasarea unui numar din ce in ce mai mare de date, de pe perioade din ce in ce mai lungi de timp.

Deci medie mobila 2, da? Enjoy. Concluziile se trag de la sine, la ochi. Va las pe voi, ca si asa va pricepeti de minune la tras concluzii.

:wink:



Citeste tot...

Suparare mare

Sondaj national CCSB realizat in perioada 18 - 21 noiembrie pt Asociatia Pro Democratia pe un esantion de 1017 persoane, prin metoda CATI.

Daca vreti sa aflati raspunsul si la restul intrebarilor, va astept la Palatul Parlamentului, cum intri in Casa Victoriei Socialismului asupra Poporului Roman, pe dreapta, pe sus pe la Senat, in fix juma de ora, unde are loc dezbaterea pe aceasta tema.

:wink: Citeste tot...

Stance: Bobby Windsor

Citeste tot...

Doua citate diferite care spun acelasi lucru

Connect the dots, please.

Exhibit A: Bogdan Aurescu (interviu Romania Libera)

- Poate la un moment dat Rusia va adera la NATO?

B.A.- Să ştiţi că se dezbate mult la nivel academic. De exemplu, în ianuarie, la unul dintre seminariile oficiale pe care şi România le-a organizat, la Oslo, împreună cu Spania, cu Germania şi cu Norvegia privind parteneriatele în contextul elaborării Noului Concept Strategic. Au existat doi reprezentanţi ai mediului academic rusesc care cu argumente diferite au susţinut oportunitatea aderării Rusiei la NATO.

Din punct de vedere oficial, cred că în acest moment această poziţie nu este o poziţie oficială a Rusiei. Dar, sigur, Rusia este cea care ar trebui să se pronunţe în acest sens.

* * *

Exhibit B: Neagu Djuvara (interviu Romania Libera)

- Viitoarea mare putere cum se impune, dacă nu în urma unui conflict?

N.D.: O mare putere se naşte în general dintr-un amestec, dintr-un contact dintre două civilizaţii, de pildă, un amestec de negru şi de alb va fi poate o putere care va domina peste 500 de ani. Noi, europenii, ca şi americanii, suntem deja foarte corciţi, în Franţa, încă de acum 10 ani, 45 la sută din copiii de şcoală proveneau din familii de emigranţi. Peste 50 de ani în Europa ar putea fi majoritari oameni cu rădăcini extra-europene: nord-africani, tamuli, negri, chinezi.

- România ar putea intra în aceeaşi logică?

N.D.: Noi avem 10 la sută populaţie ţigănească, suntem invadaţi de turci şi chinezi, iar peste 100 de ani România nu va mai fi românească.

- De ce?

N.D.: Fiindcă nu facem copii. În România, ca şi în toată Europa, familiile fac doar un copil. O populaţie rămâne stabilă doar dacă fiecare familie face minimum doi copii şi-un sfert.

- Deci cum va fi România peste 100 de ani din punct de vedere demografic?

N.D.: Jumătate vor fi români, jumătate un amestec de ţigani, chinezi, turci etc. Nici în Rusia nu se mai fac destui copii. Principiul vaselor comunicante funcţionează şi în istorie; acolo unde se face un gol se umple din altă parte. Noi golim Europa de indo-europeni şi îi înlocuim cu negri şi chinezi.

- Nu e neapărat rău.

N.D.: Da, e bine pentru peste 1.000 de ani, când se va naşte civilizaţia următoare. Deocamdată, e catastrofal.

- La Summitul NATO de la Lisabona din 20 noiembrie Rusia va fi invitată să facă parte din scutul antirachetă al Aliaţilor. Occidentul poate avea încredere în Rusia?

N.D.: Cred că da, fiindcă şi ruşii se schimbă. Uitaţi-vă la televizor cum arată oponenţii lui Putin şi ai regimului de la Kremlin: ei sunt la vedere şi arată de parcă ar fi americani sau nemţi. Rusul e un european. Ruşilor nu le mai trece prin cap să facă un război, ei se ocupă doar cu şantaje. Rusia nu se mai află pe lista marilor puteri.

- În cazul acesta şi România ar trebui să caute prietenia Rusiei?

N.D.: România trebuie să se teamă de Rusia, fiindcă de sute de ani are poftă să muşte din toţi vecinii.Occidentalii nu ştiu că Rusia până la Petru cel Mare nici nu ajungea la Marea Neagră, iar la Nistru a ajuns abia la 1792, deci noi n-am prea fost vecini cu Rusia.

* * *

E simplu. Connect the dots.

The dots are people.

People are scarce. Fewer and fewer, Scarcer and scarcer.

Sau, cum spunea Alinutza sadica: curiouser and curiouser.

In fond si la urma urmei, intrebarea, teama, frica, mirosul de hoit al istoriei care vine peste noi este urmatorul: celelalte puncte poarta turban, iatagan, briu de explozan si miros a jihad de non-indo-european a arab african tigan alt grup etnic cultural spiritual si metafizical decit cel caucazian.

Si atunci europeanului i se face frica. In sinul lui, incet-incet, creste populatia de alt neam. Citeste istoria si se uita la imperiul roman si la germani si la huni si isi aduce aminte. Si atunci si rusului incet-incet i se face si lui frica. Citeste si el istoria si se uita la tatari si la mongoli si la cazaci si isi aduce aminte. Si i se face frica lui Ivan, pentru ca stepa dinspre rasarit e mare si greu de aparat de unul singur. Si pentru ca ii scade populatia nu pe deceniu ce trece, ci pe zi ce trece.



Cincizeci de ani si pe urma vorbim. Bosorogi vom fi, vremuri interesante vom trai. De Allah ne vom feri, copii vom dori, dorinte tirzii.

Prea tirziu, indo-europene. Prea tirziu. 1 virgula ceva pe nici o parte nu e rata de inlocuire. Te vor inlocui altzii, bre europene bre, si ce va ramine se va face ghem inspre apus, acolo unde intotdeauna s-au refugiat stralucitorii cind au venit barbarii peste ei. Si peste ocean, ca au ei grija sa pastreze populatia cit de cit in echilibru (modulo hispanici, evident).

Iar la umbra platanului de la Telega va cinta muezinul. Daca nu in cincizeci de ani, atunci intr-o suta. Daca nu intr-o suta de ani, atunci intr-o suta cincizeci. Daca nu intr-o suta cincizeci, atunci in doua sute sigur.

Istoria are rabdare, iar secolele pentru ea sint precum floricelele de bostan si de rasarita pentru nationalitatile conlocuitoare: multe si eftine, sa le risipim pe prispa indo-europenilor, pina le trece timpul si vremea.

Tz tz tz... :(



Citeste tot...

Tripod as a curse

In politics, the tripod is the most unstable of all structures.
Reverend Mother Gaius Helen Mohiam, Dune (Frank Herbert, 1965)

Doamne, de ce lecturi elementare duc lipsa oamenii politici din ziua de azi...

:blink: :( Citeste tot...

Ce faci cind da bomba?

Te uiti, bineintzeles.

Mai ales daca-i ordin...

:wink:

Citeste tot...

In ce directie merge Romania?

Citeste tot...

Despre aceste sondaje greșite, dar eronate

Aseară, la emisiune (cuuum? nu ați văzut-o? Doamne, nu știți cît de sănătoși sînteți la cap), deci aseară la emisiune (cuuuum? nu ați văzut-o?)

deci,

deci aseară la emisiune un domn m-a întrebat, plin de grijă pentru viitorul națiunii și pentru validitatea sondajelor, aceste sondaje dubioase, jegoase, amorale, imorale și umorale, aceste bube purulente pe obrazul cunoașterii pure,

deci acest domn m-a întrebat, vădit preocupat, cu o ușoară încruntare de riduri intelectuale:

bine, bine, dom'le, cum de partidul are atît, ia uite cît are, ditamai pogonu de cifre de procente, și totuși liderul său, Victor Ponta, doar atît? Păi nu e o hibă acolo? Păi nu, stimabile? Păi ce facem noi aici: știință sau sondaje?

și expresia sa încruntat-satisfăcută spunea: taci că l-am prins, l-am înghesuit, am prins famenul și l-am executat cu justă și aprigă mînie, mama lui cu sondajele sale.

Domnul în cauză nu a fost singurul care să-și pună această întrebare și să tragă această concluzie robespierreană în mintea gîndului său și în expresia sa facial-acuzativă.

După emisiune – ba nu, greșesc: chiar și în timpul ei – distinși pesediști îngrijorați de soarta națiunii și de validitatea sondajelor mi-au trimis semeseuri de dulce: huooo! te-ai vîndut liberalilor! huooo! sondajul minte,

ba nu, iar greșesc, fi-mi-ar soarta de sondor supus greșelii să-mi fie. Exprimarea semesistică era în această formă: sondajul MINTE!, cu niște litere mari absolut capitale, demne de o patimă mai bună.

Era clar: stîrnisem niște dureri, zgîndărisem o bubă, o zgaibă dureroasă care e mai bine să fie lăsată în pace, nu pusă sub lumina reflectoarelor. Mama voastră de sondori, că ar trebui să fiți exterminați cu toții, pe stadion. Avea dreptate Crăișorul (și el tot sociolog, de altminteri).

Drept pentru care mă simt responsabil de soarta națiunii și mai ales și mai ales de validitatea sondajelor și mai ales și mai ales de posibilitatea să nu care cumva să fac pneumonie că glonțul e rece și pe stadion bate-un vînt rece din baltă, la Chilia-n port, nu face deloc bine la sănătatea mea de sociolog sensibil și firav, dă-i hoțule, dă-i, nu pot dom'le căpitane, rănile mă doare,

și atunci vin degrabă să vă zic și să vă spui, cu cana de cafea într-o mînă și cu țigara într-alta

(hei! și eu cu ce mai tastez?

alo! domnu: nici să creezi o minimă plauzibilitate scenografică nu ești în stare în scriitura asta a ta absolut încîlcită, darămite să faci sondaje; auzi tu la el: scrie cu cana în mînă și cu țigara în cealaltă; ce oameni, dom'le, ce caractere, după cine ne luăm noi în strategiile noastre politice)

și vin să vă propun să citiți următoarele rînduri:

Mă întreb, prin urmare, ce are de oferit Opoziţia. Nu ce „plan de măsuri", nu ce platformă politică, nu ce „soluţii" salvatoare. Ci, până una-alta, ce oameni? Şi când dau peste portretele celor doi lideri ai campaniei antiguvernamentale cad în melancolie. Şi Victor Ponta, şi Crin Antonescu au ceva inconsistent şi fudul, care mă descurajează. Cu cât sunt mai vocali, mai năbădăioşi, mai puşi pe harţă, mi se par mai aproape de butaforie. Nu seamănă, dar au în comun o suficienţă suverană. Se vede de la o poştă că se bucură de ei înşişi cu o duioşie, cu o bună dispoziţie indemolabile.

Victor Ponta e încântat de ironia lui fină, de replica lui tăioasă, de surâsul lui distrugător. Şi-a construit, din mai nimic, un rol de dur şmecher, campion la categoria „pană". I-a reuşit o combinaţie stranie de băieţandru obraznic şi bătrânel şugubăţ. Numit prea devreme într-o poziţie de prim-plan, a făcut rapid sindromul plutonierului care, avansat căpitan, se crede general. Poate e, la bază, „băiat bun". Poate are intenţii onorabile. Dar suferă de o prematură dilataţie a eului şi de o ambiţie atât de transparentă, încât nu poate fi luat în serios.

[...] Crin Antonescu e şi el, în mod vădit, bucuros să fie contemporan cu el însuşi. Părea un om cumsecade şi cordial şi s-a trezit sufocat de hormoni. Se încruntă ameninţător, zâmbeşte subversiv, contemplă îngrijorat „viitorele" naţiunii.

[...] Dacă Ponta e un soi de Caţavencu juvenil, Antonescu e un soi de Rică Venturiano tomnatic. Nu sunt nici zmei, nici feţi-frumoşi. Joacă la preţuri mici, sperând să câştige pe greşeala adversarului. Dacă asta e tot ce poate Opoziţia, suntem pierduţi.

Cuuum? Nu am scris eu asta? Ciiine? Pleșu? Cuuum? Nu Turambar? Doamne, iartă-mă, că parcă eu le-aș fi gîndit. Uite așa vorbește omul în plagiatită și habar n-are că scrie proză.

:wink:

Restul articolului, absolut delicios, devastator, retoric, drept și just și perfect și adevărat, de o remarcabilă inevitabilitate a concluziilor și a coloraturii stilistice, îl puteți citi în Adevărul.

Să nu ziceți că nu v-am spus și nu v-am explicat discrepanța dintre procentele partidului și procentele prezidențiabililor.

:wink: again



Citeste tot...

Vin alegerile!

Hooo! Ho turbatilor, nu sariti cu forumicitatea pe mine, ca nu am gresit si nici nu bag strimbe. Stiu, stiu: nu vin miine. Nu ma intrebati cind vin, ca or sa vina.

Important acum este nu momentul, ci mai degraba maniera. Nu cind, ci cum. Si mai ales de ce. Pacimu, tovarishtch sotziolog?

Adicatelea elementul de retorica vizualo-pedagogico-ironico-sociologico-etologica ce sa va limpezeasca voo, draci ... aaah, pardon: dragi cititori de rit naivo-internetical, esenta motivatiei politice. De-aia e shtiintza, mama ei de stiintza, sa surprinda esenta, radacina, imuabilele, cauzele si motivele si nepieritoarele.

Deci ramine cum am stabilit, da? Vin alegerile.

Si noi pe ele.

:) :p Citeste tot...

Reteta de premieriabil la foc mic de mass-media

Reteta de premieriabil la foc mic de mass-media voioasa, dar obedienta, in numele interesului national, ca trebe.

Se ia un premieriabil (asta in analogie cu prezidentziabil, da?).

Precum fleica, el trebuie sa fie aratos. In aceasta lume a imaginii si a comunicarii preponderent vizuale, in care cuvintul magic este "sa treaca sticla", oamenii politici trebuie sa fie fatzosi. Vezi Reagan, vezi Obama. Vezi Tariceanu. Nu te uita la Basescu :p (desi putem discuta despre o stilistica vizuala care rezoneaza la un anumit target si in acest caz)

Buuun. Avem ingredientele prime: premieriabilul. E bun, e gustos, e fatzos, e aratos, are vorbele la el, corespunde cu clima si ambientu si cu necesitatile momentului. Avem chiar si cuptor de copt premieriabilul, adica mass media. Mai greu, ca mai toate cuptoarele au fost arvunite de altii, insa in cele din urma s-a gasit si din acela. Mic, dar bun.

Acum sa-l bagam la cuptor. Sa-l pregatim spre servire.

Mai intii, ca la orice act care trebuie sa provoace placere, preludiul. Incepem incet-incet sa anuntam mesenii ca vor minca o masa buna. Incet, sa li se faca pofta. I se rosteste numele. Mai i se rosteste numele inca o data. Repetitio, mater studiorum. Pe urma le dam cu materia prima pe la nas un pic, sa stirnim simturile olfactive de rit vizualo-etologic.

Dupa o fezandare de teasing, trecem la pasul urmator. Bagam fleica la cuptor. Scoatem prezidentiabilul la inaintare sa spuna si vorbe. Facem un interviu, in asteptarea primaverii, a epuizarii absolute si a ultimei resurse de utilitate a lui Boc. Deh, vine iarna, creste intretinerea, viata-i grea, lumea-i rea, sa stoarcem si ultima picatura de zeama de ura sa-i cada in ochi lu' asta, cum il cheama, lu' asta mic care s-a sacrificat ca un soldat disciplinat ce este, sa nu mai aiba ce ramine amareala de fiere de shukar pentru urmatoru'.

Pe urma, cind vine primavara, pe un cal alb va veni si salvatorul. Aspect dolicocefalic, falca ferma, par grizonat, ochii mijiti a profesionalism crincen, precum cel fara de nume in westernurile spaghetti, privirea aruncata in lateral, catre viitor, aspect impecabil cu cravata si costum, foto dintr-o parte, usor artistic, retinut, vorbe la purtator, viziune, strategie, salvare, luminare, speranta. Tot tacimul.

Mda. Predictibil. Dar si semn de lucru facum cum trebuie. Doamne, parca ar avea consultanti de la Pro (hei, that was a joke, yes?)

In rest, dincolo de rautacismele turambariene, salvatorul cam are dreptate. Ce spune, spune. O singura hiba dinspre analiza de continut verbala (ca pina acum am facut mai mult componenta non-verbala): vorbele un pic cam lemnoase, specifice celor de la Ministerul de Externe. Aici ar trebui lucrat un pic, la spontaneitate, autenticitate, un strop de gust de altceva. Sa nu dea in patima lui Stolojan. Dar repet: e greu o data ce te-ai formatat lingvistic intr-un anumit tipic sa iesi din el. Lemnul diplomatic, toujours l'amour. Sa facem totul. Cu abnegatie si talent. "Avem nevoie de un dialog real si de vointa comuna". "Pentru aceasta trebuie sa credem cu tarie". "Poate constitui unul dintre motoarele dezvoltarii moderne a tarii". "Spre binele si propasirea tarii." Hei! George Orwell, The Politics of English Language. Read it, fer Xst sake!

Insa pe fond, dincolo de aceste sughituri de manierisme prafuit-diplomatico-vetuste, ca sa nu zic altfel, de fapt nu spune lucruri gresite. Cam asta este calea, adevarul, viata si coabitarea in acest sistem de relatii internationale, ca sa intru si eu in registrul asta lingvistic - Doamne, iarta-ma, ca am promis ca nu o sa gindesc in limbaj de lemn. Lucrurile care trebuie facute trebuie facute. Daca trebe, trebe. Alta reteta, alta pricepere, dincolo de cea comunicational-mediatica. Aici Realpolitiku da un cot vinjos Holywoodului si-i ia locul, dar discret, mai departe de ochiu camerei de luat vederi.

Deci ramine cum am stabilit, da? Primavara tzara sa nu ne facem de ocara.

:blink:


* * *

Va trebui sa gasim caile rationale pentru formarea si consolidarea capitalului national.

Reprofesionalizarea rezulta din modul in care fiecare intelege sa se autodepaseasca, pornind de la ideea ca inovatia este cheia succesului. In orice caz, in orice scenariu de viitor, orice am face, elementul cheie rezida in factorul uman. Educatia, cercetarea, stiinta si sanatatea sunt elementele fundamentale ale progresului in orice tara si, cu atat mai mult, in Romania.

O populatie bine educata si informata reprezinta chezasia stabilitatii si eficacitatii functionale ale institutiilor democratice. Altfel, insasi substanta democratiei este pusa in pericol. Este cat se poate de evident ca doar o populatie bine educata poate sa devina imuna la intoxicare si manipulare.


Situatia financiara se aseamana cu grija fata de sanatate: nu ma duc la doctor abia atunci cand nu are ce sa imi mai faca, ci atunci cand apar primele simptome ale suferintei. Aici intervine puterea de anticipare care tine de profesionalism.

politicianismul a devenit atat de apasator si invadator in Romania, incat ne-am departat periculos de aplicarea criteriilor de competenta.

Daca vrem sa depasim slabiciunile sistemice trebuie sa avem o gandire pe termen lung, un plan, o strategie care sa enunte cu claritate prioritatile. Iar implementarea unei asemenea strategii de dezvoltare trebuie sa angajeze autoritatea statului.

Autoritatea se castiga prin credibilitate, iar aceasta este data de profesionalismul autentic.

Care este institutia in care aveti cea mai mare incredere? Calin Georgescu: Institutia poporului roman. Intelepciunea bine asezata a unui popor se construieste in timp si evolueaza pe parcurs. Un popor care a trecut prin multe incercari ale istoriei nu se poate schimba foarte usor.

Sursa: Ziare.com, unde va invit sa cititi interviul promotional in totalitate si sa admirati poza. Mare pricepere marketingul asta cu damf de Holywood, mai Internautzilor mai.

:) :wink:

Citeste tot...

De ce nu ma lasi la religie?

Aaaaah, tata! De ce nu ma lasi la religie? Stii ce au facut ieri la ora de religie? Au facut plimbare la biserica in parc si au vazut un mort. Cu capacul deschis! Un mort adevarat.

Vroiam sa vad si eu mortul, tata! De ce nu ma lasi la religie? Te bat!

:rofl:



PS: Pe bune. Discutia este 105% adevarata. Citeste tot...

Părinţi buni, părinţi inteligenţi

Știți că în general nu sînt siroposo-leșinat, ba chiar din contră. În consecință, evit sau cel puțin tratez cu circumspecție texte de-astea de înțelepciune new age, de leșinături powerpointuite care ne învață despre marile secrete ale universului, înțelepciunii și de ce e bine să crești pisici în casă (yuk!).

Însă astăzi cred că textul care mi-a picat sub ochi, courtesy of our faithful providers of daily cvasi-junk funny e-mails (txs, Dane! :) ) reușește să iasă din tagma leșinăturilor și chiar să merite să fie citit. De către cei care au copii, pentru limpezirea minții și înseninarea relației cu copilul lor. De către cei care n-au copii încă, pentru a ști la ce să se aștepte și să-și dea seama că nu e chiar așa o corvoadă cum cred ei și că a fi părinte chiar e fun, pe lîngă faptul că este una din cele mai frumoase experiențe pe care poți să le trăiești.

Vă propun să trageți aer adînc în piept, eventual să vă aprindeți o țigară, să lăsați cinci minute deoparte zăticnirile efemere ale zilei și să cugetați adînc, precum ardeleanul în trinul în drum spre Cluuuuj, la relația dintre Dvs. și copilul vostru, născut au încă ba.

:wink: :friends: :hugs:

PS: Nu, nu e un mesaj publicitar. Nu am auzit în viața mea de nenea ăla și nici de cartea lui. Pur și simplu am citit și mi-am dat seama că spune lucruri înțelepte, drept pentru care m-am gîndit să dau bunele cuvinte mai departe, spre folosință internautică.

* * *

Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică.

Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.

Acest lucru se întâmplă pentru că inteligenţa lor a fost blocată, noi ne-am transformat în maşini de muncit iar pe ei îi transformăm în maşini de învăţat.

1. Blocarea inteligenţei
Sistemul educaţional actual aduce foarte multă informaţie, de cele mai multe ori inutilă. Copiii şi tinerii învaţă cum să opereze cu fapte logice, dar nu ştiu cum să abordeze eşecurile. Învaţă să rezolve probleme de matematică, dar nu ştiu să-şi rezolve conflictele existenţiale. Sunt antrenaţi să facă calcule fără să greşească, dar viaţa este plină de contradicţii şi probleme care nu pot fi calculate. Acest lucru se întâmplă pentru că inteligenţa lor a fost blocată, noi ne-am transformat în maşini de muncit iar pe ei îi transformăm în maşini de învăţat.

2. Utilizarea greşită a funcţiilor memoriei
Prin sistemul educaţional actual memoria copiilor este transformată într-un depozit de informaţie inutilă, iar excesul acesteia blochează inteligenţa copiilor şi bucuria lor de a trăi. Cea mai mare parte a informaţiilor pe care le acumulăm nu vor fi folosite niciodată. Numărul actual de şcoli este mai mare decât în orice altă epocă, însă acestea nu produc persoane care gândesc, şi nu e de mirare că elevii au pierdut plăcerea de a învăţa.

Pe de altă parte, mediile de informare îi seduc cu stimuli rapizi, gata preparaţi, care îi transportă pe tineri, fără ca ei să facă vreun efort, în mijlocul diverselor aventuri – sportive, de război, politice sau sentimentale. Bombardamentul acesta de stimuli care vin prin televiziune şi internet acţionează asupra subconştientului, mărindu-le nevoia de plăceri în viaţa reală. Astfel în timp ei nu mai găsesc plăcere în micii stimuli ai rutinei zilnice şi vor căuta stimuli tot mai puternici, trebuind să facă foarte multe lucruri pentru a avea puţină plăcere. Toate acestea generează personalităţi fluctuante, instabile şi nemulţumite.

3. Informăm şi nu formăm
Noi nu îi formăm pe tineri, ci doar îi informăm. Ei cunosc tot mai mult despre lumea în care se află, dar nu ştiu mai nimic despre lumea lor interioară. Educaţia este tot mai lipsită de ingredientul emoţional şi produce tineri care rareori ştiu să îşi ceară iertare, să îşi recunoască limitele sau să se pună în locul celorlalţi.

Care este rezultatul?
O generaţie de copii şi tineri mai bolnavă psihic decât oricare alta din istoria umanităţii: copii depresivi, preadolescenţi şi adolescenţi care dezvoltă obsesii, sindroame de panică, timiditate, fobii sau agresivitate. În plus, tot mai mulţi dintre ei caută plăcerea de moment în consumul de tutun, alcool şi droguri.

CE ESTE DE FĂCUT?
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale „părinţilor buni” şi cum trebuie transformate ele de către „părinţii inteligenţi”.

Iată prima dintre ele:

Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă
Părinţii buni au grijă să satisfacă, în măsura posibilităţilor lor economice, dorinţele copiilor lor. Fac petreceri pentru aniversări, le cumpără pantofi, haine, produse electronice, organizează excursii.

Părinţii inteligenţi dau copiilor ceva incomparabil mai valoros. Ceva ce nu se poate cumpăra cu toţi banii din lume: fiinţa lor, povestea vieţii lor, experienţele lor, lacrimile lor, timpul lor.

Părinţii care le fac în permanenţă daruri copiilor lor sunt păstraţi în amintire doar pentru un moment. Părinţii care se preocupă să le dăruiască copiilor exemple şi povestiri din viaţa lor rămân de neuitat.

Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea
Astăzi, părinţii buni cresc copii zbuciumaţi, înstrăinaţi, autoritari şi angoasaţi, pentru că societatea s-a transformat într-o fabrică de stres. Părinţii care nu-şi învaţă copiii să aibă o viziune critică asupra publicităţii, a emisiunilor de televiziune şi a discriminării sociale îi transformă într-o pradă uşoară pentru sistemul acaparator. Pentru acest sistem, copilul vostru nu este o fiinţă umană, ci un consumator. Pregătiţi copilul pentru „ a fi”, căci lumea îl va pregăti pentru „ a avea”.

Ajutaţi-vă copiii să nu fie sclavii problemelor lor. Alimentaţi amfiteatrul gândurilor şi teritoriul emoţiilor cu curaj şi îndrăzneală. Nu le acceptaţi timiditatea şi nesiguranţa. Dacă problemele se pot rezolva, vor fi rezolvate, iar dacă nu, trebuie să ne acceptăm limitele.

Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească
Vechile corecţii şi binecunoscutele predici nu mai funcţionează. Când deschideţi gura să repetaţi acelaşi lucru, declanşaţi un resort din subconştient care deschide anumite arhive ale memoriei, ce conţin critici mai vechi. 99% din criticile şi corecţiile părinţilor sunt inutile în influenţarea personalităţii tinerilor.

A-ţi surprinde copilul înseamnă a spune lucruri la care ei nu se aşteaptă. De exemplu: copilul a ridicat glasul la voi. Se aşteaptă să ţipaţi şi să-l pedepsiţi. Dar puteţi începe prin a tăcea şi a vă relaxa, apoi puteţi spune:”Nu mă aşteptam să mă superi în felul acesta. În ciuda durerii pe care mi-ai provocat-o, eu te iubesc şi te respect mult”. Apoi copilul trebuie lăsat să se gândească.

Părinţii buni spun: „ Greşeşti”; părinţii inteligenţi spun: „Ce părere ai despre comportamentul tău?” „Gândeşte înainte să reacţionezi”

Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri
Părinţii buni educă inteligenţa copiilor lor, părinţii inteligenţi le educă sensibilitatea. Stimulaţi-i pe copii să aibă obiective, să caute succesul în studiu, în muncă, în relaţiile sociale, dar nu vă opriţi aici. Ajutaţi-i să nu le fie teamă de insuccese. Nu există podium fără înfrângeri. Mulţi nu strălucesc în munca lor pentru că au renunţat în faţa primelor obstacole, pentru că nu au avut răbdare să suporte un „nu”, pentru că nu au avut îndrăzneala de a înfrunta unele critici, nici umilinţa de a-şi recunoaşte greşeala.

Perseverenţa este la fel de importantă ca şi capacităţile intelectuale. Pentru părinţii inteligenţi, a avea succes nu înseamnă a avea o viaţă fără greşeli. De aceea sunt în stare să spună copiilor lor: „Am greşit”, „Scuză-mă”, „Am nevoie de tine”. Părinţii care nu-şi cer scuze nu-şi vor învăţa copiii cum să abordeze aroganţa.

Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni
A sta de vorbă înseamnă a vorbi despre lumea care ne înconjoară, a dialoga înseamnă a vorbi despre lumea în care suntem: a relata experienţe, a împărtăşi ceea ce se află ascuns în inima fiecăruia, a pătrunde dincolo de cortina comportamentelor. Peste 50% din părinţi n-au avut curajul de a dialoga cu copiii lor despre temerile, pierderile şi frustrările personale.

Nu trebuie să deveniţi o jucărie în mâna copilului, ci un prieten foarte bun. Adevărata autoritate şi respectul solid se nasc din dialog. Dialogul este o perlă ascunsă în inimă. Ea este scumpă, pentru că aurul şi argintul n-o pot cumpăra.

Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare
Captaţi-vă copiii prin inteligenţa voastră, nu prin autoritate, bani sau putere. Ştiţi care este termometrul care indică dacă sunteţi agteabil? Imaginea pe care o au despre voi copiii şi prietenii acestora. Dacă le face plăcere să fie în preajma voastră, aţi trecut testul.

Odată, una dintre fiicele mele a fost criticată pentru că era o persoană simplă. Se simţea tristă şi respănsă.După ce am auzit povestea ei, mi-am pus imaginaţia la treabă şi i-am spus următoarea pildă: unii preferă un soare frumos pictat într-un tablou, alţii preferă un soare real, chiar dacă este acoperit cu nori. Am întrebat-o: ce soare preferi? A ales soarele real Atunci, am adăugat, chiar dacă unii oameni nu cred în soarele tău, el străluceşte. Tu ai lumina proprie. Într-o zi norii se vor risipi şi oamenii te vor vedea. Să nu-ţi fie teamă că îţi pierzi lumina.

PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ ATITUDINI BLÂNDE.

Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată
Părinţii inteligenţi sunt semănători de idei şi nu controlează viaţa copiilor lor. Ei seamănă şi aşteaptă ca seminţele să germineze. Pe timpul aşteptării poate să apară mâhnire, dar, dacă seminţele sunt bune, vor încolţi.

Nimeni nu-şi ia diplomă în misiunea de a educa. Înainte, părinţii erau autoritari; astăzi sunt copiii. Învăţaţi să spuneţi „nu” fără teamă. Dacă ei nu aud „nu” de la d-voastră, nu vor fi pregătiţi să audă „nu” de la viaţă. Părinţii nu trebuie să cedeze în faţa şantajelor şi presiunii copiilor. În caz contrar, emoţia copiilor va deveni un balansoar:: astăzi sunt docili, mâine explozivi. Trebuie stabilite clar ce aspecte pot fi negociabile. De exemplu, a merge la culcare noaptea târziu în cursul săptămânii şi a se trezi devreme pentru a învăţa este inacceptabil şi prin urmare ne-negociabil.

Trăim vremuri grele. Părinţii din toată lumea se simt pierduţi. Cucerirea planetei sufletului copilului este mai compexă decât cucerirea planetei.

CELE 7 PĂCATE CAPITALE ALE EDUCAŢIEI
1. A corecta în public
2. A exprima autoritatea cu agresivitate
3. A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat
4. A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii
5. A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie
6. A nu te ţine de cuvânt
7. A distruge speranţa şi visele

Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihoterapeut, şi-a dedicat 17 ani din viaţă cercetării modului în care construieşte şi se dezvoltă inteligenţa. Analiza pe care o face societăţii contemporane ajunge la următoarea concluzie: singurătatea nu a fost niciodată atât de intensă: părinţii îşi ascund sentimentele de copii, copiii îşi ascund lacrimile de părinţi şi profesorii se refugiază în autoritarism.

Cantitatea de informaţie şi cunoştinţe disponibile este mai mare; cu toate acestea, noile generaţii nu sunt formate pentru a gândi, ci pentru a repeta informaţii. În cartea sa, „Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi“, tradusă şi în română, Dr. Augusto Cury atrage atenţia asupra necesităţii schimbării felului în care se face educaţia contemporană.

Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi - Augusto Cury Citeste tot...