Obsesiv de foarte excelent

Deci totul incepe asa (va rog eu, aveti rabdare si ascultati)



Bach. Clavecinul bine temperat, Preludiul in C minor, BWV 847. Cantat de Glenn Gould.

Sacadat. Implacabil. Precum trenul cand apasa pe sina de tren. Matematica. Inevitabilitate. Raceala si rigoare. Un pic de plictiseala. Tocat marunt. Dumnezeu scarpinandu-se pe spate, acolo sus intre omoplati, unde nici macar El nu ajunge cum trebuie.

Iar apoi, de la mijloc, cand incepe Fuga, matematica devine Matematica. Cu M mare. Demonstratia se desfasoara in toata rigoarea sa celesta. Notele nu au cum sa stea decat acolo. Fiorii trec pe sira spinarii. Dumnezeu e aici, acum. Nu se mai scarpina pe spinare. Ne electrocuteaza pe noi pe toti nervii, cu metoda si rigoare.


***********
Pe urma ascultati asta. Aceeasi piesa, cantata de
Sviatoslav Richter



Exact aceiasi viermisori pe hartie. Aceleasi note, reprezentand aceleasi sunete. Si totusi, diferenta ca de la cer la pamant. Involburare. Tumult. Ploaie rapanind. Furtuna. Dumnezeu a ajuns in cele din urma cu mana intre omoplati si se scarpina cu furie, cu ghearele si cu pieptenele si cu dintii si cu coltii galaxiilor. Aceeasi piesa, alta mancare de peste.

***********
O a treia interpretare: Vladimir Ashkenazy:



Mai inspre tempo-ul lui Richter, dar mai indepartat de romantismul sau tulburat, ceva mai sacadat si mai spre Gould.


***********
Si o alta abordare, total diferita: Friedrich Gulda



Incet si moale si trist, precum o vaduva care (re)descopera placerile carnii. Moale, bland, solemn si incet. Si pe urma: vavavoum! Infloreste valtoarea. Vaduva (re)descopera orgasmul.


***********
O alta: Daniel Barenboim.



Linistit, dar nu lent. Intelept, dar nu sacadat. Aproape chopinian. Alt fel de romantism aplicat in notitele cele negre ale lui Bach.


***********
Si, in sfarsit, una la clavecin, in dulcele stil traditional (care mie, pagan iremediabil, nu-mi spune nimic, in afara de fiori de jena pretios-rococco): Christiane Jaccottet. Probabil asa cum a auzit piesa asta Bach in capul sau, atunci cand a compus-o, si asa cum a fost ascultata pe timpul sau.




***********
Imi pare rau ca nu gasesc sa va pun si interpretarea Angelei Hewitt. O mare inteleapta intr-ale lui Bach, cumpanita pasitoare pe calea de mijloc apolloniana. Nici prea prea, nici foarte foarte. Nici patimasa precum Richter, nici adormita precum Gulda, nici sacadat-kraftwerkiana precum Gould. O puteti gasi pe YouTube in multe interpretari din WTC II, dar din partea I, nimic. Daca gasiti undeva (chiar si doar format audio), dati-mi de stire (de nu ma apuca pe mine intre timp ravna si nu o pun pe vreun site romanesc, pe trilulilu de exemplu).

***********
Acestea fiind spuse, aduceti-va aminte de spusele mosului cel intzelept Salinger, din Franny and Zooey: "Nu conteaza pe ce carare urci muntele. Conteaza sa-l urci."

Deci, atomicii mosului, mana pe casti si urechea la WTC (adica Well Tempered Clavier, adica Clavecinul Bine Temperat).

Nu conteaza in ce interpretare ascultati WTC (desi e de preferat sa incepeti cu Hewitt si pe urma cu Richter - preferatul meu - si pe urma cu Gould). Important este sa-l ascultati. Si sa-l ascultati. Si sa-l ascultati. Pentru ca restul e parere si iluzie si iresponsabila superficialitate, bai atomicilor mai, bai analistilor politici, bai tristilor si partinicilor si forumijdilor.

Doar Bach va va mantui, bai inorogilor bai, cand va veni Judecata de Apoi si va va lua Iisus de ureche si va va intreba cu glas de tunet: "Bai loaza, ia gaghila-mi dumneata auzul frumos, mai pacatosule, ia fredoneaza-mi tu mie ceva din BWV 847, sa vaz eu daca merita sa te avansez la gradul de inger adjunct cu aripioare si harpa, sau te trimit jos, la AC/DC, sa stai langa boxe o vesnicie si ceva, laolalta cu toti metalistii cu lantzuri si tricouri murdare "...