Maria Rosetti 38

Se întîmplă că lucrez chiar lîngă ea, la Maria Rosetti 36. Aproape în fiecare zi parcam în latura ei, dacă găseam loc, bineînțeles. Uneori îmi făceam drum și prin față, cînd mă duceam la Nistorești (scratch that: Nicorești, mama lui de Nicorești - txs Costin) să mănînc (au o pastramă foarte bună la Nicorești, știați?).

Ei bine, să moară elefantul de plictiseală dacă mi’a sărit mie vreodată clădirea aia în ochi de pe Maria Rosetti 38 cum că ar avea ceva special. Iaca coloșa, o clădire veche și scundă și igrasioasă. Nici un element arhitectural disctinctiv, în afară de atotprezentul praf urban care se așează pe case și pe străzi și pe suflete, courtesy of alergia românului la copaci.

Și cînd sosesc luni după-amiază la birou, direct de la aeroport, că nici nu am mai trecut pe’acasă să las tricourile ude, le’am scos direct în mașină să se usuce, ce’mi văd ochii? O clădire dărîmată. Aha... Dau din umeri și intru în birou. Tant pis. Mare brînză și scofală. Fac unii o clădire nouă aici. Am mai văzut, vom mai vedea. Iremediabil și în natura lucrurilor unui oraș care nu stă pe loc.

Și intru în birou și deschid calculatorul și descopăr că stai așa că nu’i așa. Că de fapt este apocalipsa maică. E sfîrșitul lumii în trei episoade și cu pauză de apă între. E Demolidava. E cu spume la gură și cu ditirambe trăiriste. E cu control de la prefectură și cu talk-show-uri special dedicate acestui eveniment de o importanță covîrșitoare pentru scumpa noastră patrie, Republica Prăfuită București. Adică, cum ar veni, coane Fănică, curat politică, frate.

Acum, lăsînd glumițele răutăcioase la o parte, vin eu ca tibetanul de la Ulan Bator, ca țăranul de la Telega care habar n’are de comorile arhitecturale ale Bucureștiului și vă întreb: ce pana inexprimabilului meu atîta tam-tam pentru o amărîtă de cocioabă semi-varză care a fost dărîmată să facă loc modernității și răcelii de sticlă și viitorului și ochilor atomici?

Ce pana ogivei mele de însemnătate arhitecturală avea clădirea aia, cînd la doi pași sunt făcute altele, acum doi-trei ani, la fel de noi și de proaspete și de nemiloase în răceala lor de tencuială modernă și proaspătă? Ce pana respectului meu atîtă tărăraie, cînd tot cartierul e plin de case din anii 30 (șubrede și alea, mamă mamă), art deco-ul igrasiei mele, care au înlocuit și ele la rîndul lor alte clădiri, pe vremea aceea? Ce dumnezeii mamii ei de libertate și de viață să nu ai tu voie să faci la tine în ogradă as you see fit, să o dărîmi, să o repari, să faci alta?

Știu, știu: eu sunt un mîrlan modern, nu am voie să rostesc vorbe de ocară în altarul istoriei multimilenare a acestui oraș neprețuit. Știu, știu: vin burgejii scorțoși și dau ochii peste cap și rostesc firoscos: bă țărane, nu’înțelegi nimic, bă tu ăsta de la Telega. Păi Parisul? Păi Viena? Păi comorile arhitecturale și textura clasică a orașului de început de secol 20? Păi micul Paris, bă desculțule bă?

Mda. Mda. Dar Bucureștiul, din păcate pentru orgoliul nostru de provinciali ai Europei și ai istoriei, nu este nici Paris, nici Roma, nici Florența, nici Londra, nici Stockholm, nici Viena, nici Budapesta, nici Madrid, nici Edinburgh. E un tîrg prăfuit de secol 19 care s’a trezit mare capitală și s’a lățit precum foamea’n post, precum Ank-Morphork.

Și să vă mai spun ceva: pe lumea asta mai sunt și altfel de orașe. Nu toate orașele trebuie să fie Paris, că nu se poate – și ar fi și păcat, de altminteri. Vă spun eu: Chicago, orașul ăla de muncitori și de tîrgoveți și de măcelari și de tăietori de gîturi și de burse, e la fel de viu și de frumos precum Parisul sau Viena (în umila’mi părere, mai frumos decît Viena cea constipată). Și acolo clădirile sunt una așa, alta altminterea, una mai veche, una mai nouă, una clasică, alta turbată. Cartiere întregi unde viermuie și colcăie schimbarea. Și mai sunt orașe de’astea. Și nimeni nu moare, și locuiește în clădiri mai bune și mai puțin igrasioase decît alea dărîmate.

Eu, pe Maria Rosetti 36, stau cu frica în sîn să nu cadă șandramaua istoriei mele de art deco și nuvo de anii 20-30 pe mine. Că e zdrențe clădirea. Și vă declar cu mîna pe inima’mi de cripto-pionier: Bucureștiul nu are, cu excepțiile de rigoare, clădiri de valoare. De adevărată valoare estetică. Dintr’acelea care să te facă să ți se înmoaie picioarele și să exclami: asta trebuie să fie aici și peste 500 de ani, indiferent de efort.

E iaca acolo, un orășel mediocru, care are farmecul lui de tîrg de Tecuci prin părțile alea de oraș vechi, semi-dărăpănat și semi-prăfuit și semi-anonim, construit în stil de palimpsest rînd peste rînd de căsuță din ce în ce mai înstărită, din ce în ce mai tencuită, din ce în ce mai ignifugă, dar fără mari străfulgerări de spirit arhitectural. La fel ca și sufletul nostru de români verzi la praz, e mediocru și dulce și călduț și moale și lasă-mă să te las. Fără superbii, fără năzuințe avîntate spre înaltul cerului plin de zei cu tunete și fulgere și care de luptă, fără valkirii și trăirisme. E un bric-a-brac, măi frați țărani măi.

Știu: (și) pentru asta îl iubim, că trăim dracului în el și ne mănîncă plămînii în fiecare zi. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne apucăm să’l venerăm ca pe sfiintele moaște ale excelenței arhitecturale. Este iacașa un oraș nici prea prea, nici foarte foarte, care trăiește, colcăie și pute, care are farmecul său, viața sa, și care trebuie lăsat să trăiască și să’și vadă de treabă fără avizele tristeții mele de la Ministerul Culturii și de la Muzeul de Istorie și de la Prefectură. Ce'are sula modernă cu Prefectura, să mă ierte Allah cel mizericordios dacă știu...

PS: Pentru cei care nu mă cred, uite aici: Maria Rosetti 38 este bordeiul acela de cocioabă care se întrezărește în colțul din dreapta al fotografiei, aia cu tabla maro, dupe restaurantul Nicorești (clădirea care ocupă majoritatea cadrului).

Monumentul penei mele de vultur valah...

:(