Stance: Stance: Stance

Citeste tot...

Etapele vieții reflectate în participarea la vot în România

Astăzi ne uităm la participările la vot în ultimele alegeri, din 2007 încoace. Avem două europarlamentare (2007 și 2009), o alegere parlamentară (2008) și două tururi de alegeri prezidențiale (2009).

Dat fiind că avem de-a face cu cercetări CCSB pe un volum mare de cazuri (Exit Polluri în general, peste 10-15 mii; doar într-un caz au fost sub 10 mii de cazuri), putem să facem analiză pe subtargeturi foarte fine, cum ar fi pe grupe de vîrstă din an în an. Chiar și așa, am ales să netezesc asperitățile cu o medie mobilă de lungime cinci, nici prea scurtă, nici prea lungă.

Primul grafic ne arată structura participării la vot pe cele cinci rînduri de alegeri. Identificăm niveluri diferite de participare care corespund evident unor niveluri diferite de interes.

Fig. 1. Participarea la vot. Analiză pe vîrstă.
Sursa: Exit Polluri CCSB, 2007 … 2009


Cel mai slab din punctul de vedere al participării stau, după cum știam și din cifrele medii de participare, alegerile europarlamentare. Pe un palier mediu de interes stau alegerile parlamentare. Cel mai sus stau alegerile prezidențiale.

Nimic neobișnuit pînă aici. Mai interesant este că putem vedea diferențele de participare în diversele zone de vîrstă și că putem trage concluzia că ele au fost relativ uniform distribuite, în benzi aproximativ paralele.

Singurele ușoare diferențe de specific de participare la vot pe vîrste ar fi, pe de o parte, între turul 1 și turul 2 al alegerilor prezidențiale, unde identificăm o ușoară creștere doar în zona 60 – 70 de ani; pe de altă parte, participarea mai scăzută la vot a tinerilor la alegerile parlamentare din 2008.

În rest însă, intensitățile de participare la vot pe vîrste se așează într-un pattern bine definit și constant.

Asta ne duce la una din concluziile puternice ale acestei analize, faptul că identificăm în comun aceeași formă a graficului, care ne arată că avem de-a face cu patternuri relative stabile de participare la vot.

Dacă regularizăm graficele și calculăm fiecare serie în funcție de valoarea medie, adică dacă e să calculăm niște afinități de vot (unde 100% = participare medie), identificăm o formă foarte bine definită de consum de vot de-a lungul vieții, care imediat ne duce cu gîndul la teoriile socio-psihologice ale stadiilor vieții și la nevoile diferite, interesele diferite, stilurile de viață diferite pe care oamenii le au la vîrste diferite.

Fig. 2. Intensitatea (afinitatea) de participare la vot,
în funcție de vîrstă (100% = medie).
Sursa: Exit Polluri CCSB, 2007 … 2009


Astfel, identificăm faptul că pînă spre 40 de ani oamenii sînt mai puțin tentați să participle la vot.

OK, OK, știu: descoperirea apei calde. Dar să știți Dvs. că de cele mai multe ori corpul rezultatelor semnificative din știință constă în confirmarea unor ipoteze relativ de bun simț, nu doar în strălucite rezultate serendipice, neașteptate ori contraintuitive. Carnea de zi cu zi a cunoașterii o reprezintă măcinarea lipsită de strălucire a unor fapte, verificarea unor ipoteze și bifarea unor rezultate destul de evidente.

Un astfel de rezultat este și confirmarea prin măsurători cantitative a apetenței scăzute a tinerii pentru participarea la vot.

Analiza evoluțiilor afinităților pe vîrste evidențiază cîteva etape bine definite în viața românilor, din punct de vedere al participării la vot:

1. 18 – 22 ani: un interes ușor mai ridicat decît restul tinerilor. Avem de-a face cu generațiile care se află în fața primului lor vot și care, în consecință, sînt ceva mai interesate să meargă să dea cu ștampila. Nu mult însă: participarea este mai scăzută decît media generală în populație (aprox. 80%)

2. aprox. 25 de ani: groapa maximă de lipsă de interes față de vot. La acest moment al vieții, oamenii au alte preocupări. Nu sînt încă interesați de gestionarea resurselor publice ori de maniera în care statul îi afectează: asistență socială, taxe, eficiența / onestitatea gestionării banului public. La această vîrstă majoritatea nu au familie, mulți sînt încă la studii, încă mai copilăresc. Singura diferență o identificăm în cazul votului la prezidențiale, unde interesul este ceva mai crescut, dar tot sub media generală

3. 30 – 40 ani: interesul față de vot începe să crească o dată cu apropierea de 30 de ani. Deja oamenii încep să intre într-o altă etapă a vieții lor. Se angajează, se căsătoresc, fac copii, se desprind de gospodăria părinților, încep să își gestioneze resursele singuri și, în consecință, să fie mai preocupați de maniera în care statul interacționează cu ele. Încep să fie preocupați de locuire, de educația copiilor. Încep să vină la vot

4. 40 – 55 ani: de la 40 de ani încolo, pe măsură ce copiii cresc, pensia se apropie, sănătatea începe să se erodeze și să înceapă să se vadă și malul celălalt al acestei mari călătorii numită viață, oamenii sînt din ce în ce mai interesați de politică și, în consecință, de vot. Începem să avem de-a face de asemenea și cu generațiile socializate profesional înainte de 1989, care se confruntă, pe măsură ce sînt mai avansate în vîrstă, cu dificultăți de adaptare din ce în ce mai ridicate la societatea capitalistă. Participare mai ridicată la vot decît media, în zona unui palier de 120% față de media generală

5. Aprox. 60 de ani: Vîrful de interes și de participare la vot. Cei din această zonă de vîrstă prezintă o probabilitate de aprox. 1,5 ori mai ridicată decît media să meargă la vot. O combinație de ieșire la pensie, resurse mai scăzute, interes mai ridicat pentru serviciile sociale puse la dispoziție de stat (pensii, alte asistențe sociale, sănătate) fac această categorie de vîrstă să fie cea care merge cel mai disciplinat la vot. Între 57 și 65 de ani, ei sînt regii și reginele votului.

6. 65 – 70 de ani: începe să scadă ușor participarea la vot, după dezmățul de folosire a ștampilei a celor din jur de 60 de ani. În continuare însă participare semnificativ mai ridicată de vot, în jur de 140% față de media generală.

7. 70 – 75 de ani: scăderea de participare la vot continuă și e bine definită. Pentru cei care sînt familiarizați cu graficul de consum TV într-o zi obișnuită din săptămînă (TTV), veți observa că intrăm încet-încet în Late Fringe. Participarea scade spre media generală.

8. 75+ ani: Gata. Încet-încet, limitările biologice încep să-și spună cuvîntul. Oamenii fie nu mai sînt interesați de politică, fie nu mai pot pur și simplu să iasă din casă.

După cum spuneam, graficele sînt bine definite, relativ constante și seamănă cu graficul TTV de consum TV. Cunoașterea lor ne ajută să identificăm segmentele diferite de alegători, poziționate în perioade diferite ale vieții, cu nevoi diferite și relaționări diferite față de registrul public al societății și, în consecință, față de politică.
Citeste tot...

Deportarea in Siberia

Courtesy of Dragos Bora.

Sa nu uiti, Darie, sa nu uiti.

:/

Partea 1


Partea 2


Partea 3
Citeste tot...

Un weekend oval

Ieri, respectiv alaltaieri, am avut ocazia sa vedem patru meciuri de rugby. Asta pentru ca intre timp au inceput atit Turneul celor 6 Natiuni, cit si European Nations Cup.

Unul din meciuri, nu am reusit sa-l prind, dar am inteles ca a fost neasteptat de echilibrat: Irlanda vs Italia. Fie italienii vin din urma, fie irlandezii se lasa pe tinjala, fie o combinatie ale ambelor cauze.

Cert este ca Italia incepe sa puna probleme din ce in ce mai des. Da, stiu, nostalgicilor: unde sint zilele in care ii bateam cu echipa de juniori? Am tot auzit poezia asta in ultimul timp de mi s-a acrit. Ce-a fost a fost, ce este e diferit.

Alt meci, cel mai asteptat dintre toate, s-a dovedit a fi mai putin spectaculos decit ne-am fi dorit: Tara Galilor - Anglia. La galezi acasa, acestia nu au reusit sa faca fata unei Anglii din ce in ce mai bine pusa la punct.

Galezii nu au dat dovada de nici un pic de fler in jocul pe trei sferturi, nu au stralucit de ingeniozitate combinatorica, asa cum ne-am fi asteptat de la ei. In schimb, englezii au aratat un joc neasteptat de deschis, de proaspat, de spumos, fara a ignora insa cele elementare: temeinicia gramezii, rigurozitatea jocului in aparare, efortul la breakdown.

Pe scurt, nasoii de englezi au invins, insa pe meritate.



Cel de-al treilea meci a fost surpriza acestui sfirsit de saptamina: Franta - Scotia.
O Scotie pe care toate asteptarile o dadeau victima sigura in fata unei Frante la ea acasa, dornica de singe dupa un sezon de meciuri test de toamna nu prea stralucit.

Intr-adevar, Scotia in cele din urma a fost invinsa. Dar ce meci! Ce inclestare si ce egalitate de forte pe teren! Sub conducerea tehnica a lui Andy Robinson, fostul antrenor al acelei Anglii de legenda care a cistigat malgre tout campionatul mondial din 2003, Scotia a aratat o deschidere de joc si o capacitate combinatorica nemaintilnite de ceva vreme la aceasta echipa.

De unde pina recent Scotia juca un rugby mermelit, fara de creativitate si de explozie de atac, acum scotienii au pus probleme, dar reale probleme francezilor. Au fost momente in meci in care scotienii au jucat mai francez decit francezii... :)

Dar nici francezii nu s-au lasat mai prejos si au taiat halci mari in apararea scotienilor. Greseli destul de usor de evitat din partea apararii scotiene au dus la faze foarte periculoase din partea francezilor, unele din ele concretizate in eseu.

Pe scurt: nasoii de francezi au batut si cealalta echipa celtica cu care am tinut saptamina asta, desi la un scor mai apropiat si de o maniera mai echilibrata decit ne-am fi asteptat.

Felicitari scotienilor pentru jocul aratat. Felicitari francezilor pentru jocul aratat. Un spectacol de rugby pe cinste.



Cel de-al patrulea meci, Romania - Portugalia...

Dar mai bine lasa. Nu vreau sa-mi stric total ce-a mai ramas din weekend. Considerati ca pur si simplu acest meci nu a existat.

Mama noastra de aproximativi...

:(

Photos courtesy of BBC / Rugby Union. Citeste tot...

Stance: Copii romani in Siberia (1950)

Sa nu uiti, Darie, sa nu uiti.

Nici peste 200 de ani sa nu uitati, cind vom fi cu totii uniti impotriva altora.

Mama voastra de recenti, care uitati atit de usor...

:/

Courtesy of Impotriva Ecumenismului Papalitatii (FB), vs Radu Oleniuc (FB)

Citeste tot...

Ca de obicei, nimic nu s-a schimbat

Au trecut aproape doi ani si sa moara pisica sub greutatea presei de zinc si de fonta daca s-a schimbat ceva. Tot vraiste sint. Cuvintele scrise atunci sint 123% adevarate si actuale si azi.

In consecinta, romani, stejar extrema urgenta: inchideti televizoarele, puneti ziarele in cosul de gunoi, sa absoarba zeama de la cojile de cartofi, scoateti bateriile de la radio, iar pe Internet uitati-va doar la filme si la alte tzitze. Si la bloguri, evident.

A, sint curios: "Robert Veress e un bou" o sa dea in judecata toata blogosfera?

:/

* * *

Ca de obicei, presa e varză
Vineri, 29 mai 2009

Avem următoarea situație: un pod care trece peste calea ferată și care, din considerente de loc înghesuit și de bănuți puțini, este proiectat în așa fel încît să treacă razant peste linii, undeva la limita înălțimii dată de normativele tehnice. Dacă s-ar fi înălțat podul cu 50 de cm, ar fi trebuit să i se lungească și picioarele, dar mai ales și mai ales extremitățile, capetele unde șoseaua ajunge la nivelul solului. Alte expropieri, alte răvășeli în infrastructura subterană prost cartată, alt proiect, alte bătăi de cap și întîrzieri. Mult mai simplu este ca cealaltă instituție implicată, chiar și fără voia ei, în proiect, CFR, să mute cei doi stîlpi care susțin linia de înaltă electricitate un pic mai hacana, de-o parte și de alta.

Subiectul, din cîte am înțeles, a devenit foarte cunoscut datorită prezentării sale la Mircea Badea. Nu am văzut emisiunea, în general nu mă uit la Mircea Badea (chiar: cine este Mircea Badea?), dar dacă strălucitorul și karatistul scoate cîteva mii de oameni în parc, la un jogging absolut lipsit de ideologie, înseamnă că o fi ceva de putirința lui de formare a opiniei publice.

Drept pentru care, după ce subiectul apare în presă, mai vine un presar la follow up, că așa scrie la carte, nu? Therefore, un ziarist îi ia un interviu celui care a supravegheat proiectul de construcție, un inginer podar care, printre altele, predă și la facultatea aia a lor de drumuri și poduri.

În interviu, inginerul spune chestii absolut normale: de ce au mers lucrurile cum au mers, ce probleme de proiectare au avut pentru că rețelele subterane nu sunt suficient de corect mapate, cum au trebuit să modifice proiectul de mai multe ori, ce s-ar fi întîmplat dacă s-ar mai fi modificat acesta încă o dată. În cuvinte destul de clare, de o oralitate atinsă de indignare.

Ei bine, aici intervine marea pricepere isterică a făptuitorului de opinie, a strălucitorului de ziarist, care îi trîntește un titlu de coșmar (“Un interviu halucinant”) din care îl scoate vinovat pe drumarul ăla de toate necazurile și bubele în cap de la Decebal și Traian încoace. Dacă ar fi să nu citești interviul și să-ți dai seama despre ce este vorba și să te uiți doar pe titlul de tabloid, ai exclama indignat: Mama lor de nepricepuți! La Bastilia cu ei! Să li se taie capetele! O tiranie ca în Rusia asupra nenorociților de podari care nici ăștia nu mai știu să-și facă treaba.

Dacă însă citești interviul, te potolești și-i dai dreptate omului, inginerului, podarului. Mai te uiți și peste comentarii și vezi că mai sunt și alții cu capul pe umeri și care înțeleg cum stau lucrurile. Problema este însă că cititorii de tabloid de regulă nu fac asta. Ei aruncă o privire distrată peste titluri în metrou și de aici își creează o părere. Aha, mama lor... O tiranie ca-n Rusia le trebuie ăstora.

Și asta pentru că ziariștii nu sunt suficient de responsabili. Pentru că sunt degrabă aruncători de bolovani morali, să rupă dinții cui cred ei de cuviință, uneori pe interese și pe dosare și pe comenzi, alteori pe prostie și nepricepere, că e plină țara asta de jurnaliști și jurnalizde scoși la kil de pe băncile facultății. Ei se uită la Mircea Badea, care face procese în direct, după cum îl taie pe el mintea aia făcătoare de rating, și de acolo trag concluzii pentru anchetele lor. Și, verdictul fiind deja pus, pac la Răsboiu...

Deci, așadar și prin urmare, pe cale de consecință, stimați domni și drage tovarășe de viață: nu vă mai uitați în gura presei ca și cum ar deține adevărul apsolut, pentru că nici pe departe nu este așa. De cele mai multe ori presa este oloagă și blambecă și isterică și degrabă vărsătoare de sînge limpede și în goană după adevăruri facile. Presa este preocupată să facă rating, și au învățat ei din experiența lor multimilenară că ratingul se face cel mai ușor pe tactici oteviste, de tabloid jegos. Și atunci o dau dracului de deontologie și de pricepere și de reținere și de bun simț și se zvîrlă, precum mielul însetat la țîța oii, la concluziile care simt ei că vor avea cea mai mare priză la public.

Și gata: s-a terminat. Inginerii sunt niște dobitoci care ar trebui împușcați, profesorii sunt niște terminați notorii, doctorii sunt niște șpăgari nenorociți și cinici, ăștia care fac sondaje nu știu cum să mai mintă și să mai manipuleze bietele mase de oameni ai muncii, ș.a.m.d. ș.a.m.d.

Dar stai așa. Ce-mi văd mie oare ochii? Hoo'pa. Între timp, tot în paginile aceleiași publicații, citim următoarele rînduri de indignare bine ținută din condei:

Nimic nu poate opri însă setea de nenorocire a sus-zisei prese. Aidoma cutremurologilor de la televiziuni care la ultimul seism obişnuit, fără nici un fel de pagube, tânjeau după dărâmături şi morţi, aceşti porci sălbatici vor panică, vor epidemie în Capitală, vor nebunie şi moarte. Ei sunt răspândacii unei boli mai groaznice decât orice gripă. Îi dispreţuiam pe cei care publicau omagii lui Ceauşescu în presa de dinainte de ’89, dar ce sentiment rămâne pentru jurnaliştii de panică, sânge şi căcat ai zilei de azi?

E vorba, după cum probabil v-ați dat seama din scriitură, despre chiar șeful jurnalistului de mai sus, despre strălucitorul șef Cristian Tudor Popescu, marele priceput și alt formator de opinie de nădejde al patriei noastre Republica Isterică România.

De altminteri, CeTePe-ul spune lucruri cît se poate de normale la cap, despre propriii colegi și despre standardele profesionale în declin din rîndul acestora. Problema este însă că jurnalistul robespierrean și blambec care înfierează pe inginerul proiectant, unu RObert Veress, lucrează chiar la el pe tarla, la dînsul în prăvălie, pe puntea crucișătorului propriu și personal, la Gîndul. Deci pe de o parte, pe pagina din dreapta, ne căinim amarnic despre apocalipsa din presă, iar dinspre partea cealaltă, pe pagina din stînga, un pic mai jos, o comitem la greu, băgăm cărbuni la forja tabloidă.

Păi dragă Fănică, păi măi stimabile, păi așa care va să zică că nu se poate. Ori că că, ori că că. Hai să ne hotărîm care dintre strategii sunt mai potrivite pe vremea asta de foame și de praf și de lipsă de reclamă și de bani și să fim consecvenți în aplicarea lor.

Fie facem pe Mihai Eminescu și rostogolim ultragiați ochii prin spatele capului despre ce vremuri de restriște telectuală și morală trăim noi acum, precum Cicero și ceilalți lăudători ai austerității republicii romane.

Fie ne punem tricoul cu Mircea Badea și începem să-i dăm la ficat, nediferențiat, mama ei de viață și de societate și de ingineri și profesori și brutari și doctori și sociologi și fierar-betoniști și asfaltatori și primari și funcționari publici și tot ce mișcă în țara asta rîu ramu. Și pe urmă ne luăm racheta din cui și plecăm să jucăm doo seturi cu strălucitoru de Mircea Badea, că tocmai am terminat de reparat și azi la țărișoara asta, i-am mai strîns trei șuruburi și o duce ea cumva pînă mîine, sau pînă la următorul editorial.

Deci să ne hotărîm. Ori faci ceva la matale acolo în ograda proprie și personală de pe puntea crucișătorului moral, ori ciocu mic și joc de forșpan, sau cum îi zice la ustensilele alea de tipografie cu plumb care formează cuvinte și idei și stări de opinie. Deci mai ușor cu pianu pe scări, că-l dezacordăm prin dezmembrare.

Deci rămîne cum am stabilit. Deci jurnaliștii este niște nasoi și merită să facă gripă porcină și blenoragie și colesterol. Nu eu am spus-o, ci chiar maximul lor șef de haită și de trib. Și dacă el a spus așa ceva, el care este formator de opinie, laolaltă cu Mircea Badea, înseamnă că musai trebuie să fie adevărat.

Nu-i așa, dragă Elodia? Hai, dragă, spune și tu ceva, să încheiem cu adevărat apoteotic acest editorial de înfierare și de sfîntă mînie proletară...



:/

Citeste tot...

Poster: Strangers On A Train

Citeste tot...

Consumul exagerat de politica poate dauna grav sanatatii

Sa nu zicetz ca nu v-am spus.

Tot la 1600 si asta, da?

:wink:

Citeste tot...

Piatrǎ cubicǎ, ochii plînși vor sǎ te simtǎ direct în bucșele rǎnite

Am mai discutat și altǎdatǎ (aici și aici) pe blogul ǎsta despre tensiunea dintre tradiționalism și modernitate reflectatǎ în textura orașului, în spațiul urban, în acest Ankh-Morpork al Bucureștiului urii și iubirii noastre.

La vremea sa, discuțiile au stîrnit ceva zǎticniri retorico-emoționale. Cum de accepți așa un viol la adresa orașului, aceste dǎrîmǎri de clǎdiri istorice și monument? E vorba despre clǎdirea de pe Maria Rosetti 38, chiar de lîngǎ sediul nostru.

Sǎ recapitulǎm: monument my ass. O cǎsuțǎ nici prea-prea, nici foarte-foarte, în stare destul de vizibilǎ de degradare, cuprinsǎ de igrasie și cu tencuiala cǎzutǎ.

Dar nu asta conteazǎ, pentru cǎ la fel de ușor ar putea sǎ fie renovatǎ, fǎrǎ a fi stricatǎ. Ci pur și simplu faptul cǎ era o clǎdire cît se poate de anonimǎ, care nu ieșea cu nimic în evidențǎ din punct de vedere estetic, structural, architectonic, you name it, fațǎ de restul sutelor de clǎdiri din zonǎ.

Știu, știu: textura urbanǎ, farmecul colțului. Mǎ rog. Și eclectismul are farmecul sǎu, și mie îmi place mai mult. Ca sǎ nu mai vorbim despre faptul cǎ, în fond și la urma urmei, este decizia proprietarului ce face cu ea.

Dar asta este doar pǎrerea mea proprie și personalǎ. Alții, cu siguranțǎ, mǎ vor contrazice.

De fapt, astǎzi vroiam sǎ vorbesc despre alte douǎ subiecte pe aceeași temǎ.

Primul, referitor la strǎpungerea Uranus, îl voi trata pe fugǎ, pentru cǎ argumentele mele referitoare la subiect sînt aceleași ca și cele aduse în privința clǎdirii Maria Rosetti 38.

Iaca acolo o niște clǎdiri care nu ies deloc, dar deloc în evidențǎ cu ceva deosebit, doar cǎ sînt niște dǎrǎpǎnǎturi de pe la începutul secolului XX care stau sǎ cadǎ, igrasioase, chioare de ferestre, unele nelocuite, șerpǎrii și coțcǎrii, care dintr-o datǎ au devenit monumente istorice.

Monumente istorice my ass. Hotelul Marna? Comme on. Îl respect pe Dan Nicușor, însǎ cred cǎ acum cǎlǎrește o cauzǎ nu neapǎrat nedreaptǎ, ci inadecvatǎ, specioasǎ, artificialǎ.

Gata cu acest subiect. Nu aici vroiam sǎ ajung. Ci la cel de-al treilea subiect, cel referitor la piatra cubicǎ dintre Piața Charles de Gaulle și Arcul de Triumf.

Piatrǎ cubicǎ recent înlocuitǎ cu un nemernic de strat de asfalt care nu mai stricǎ pivoții și planetarele, poți sǎ circuli pe el cît se poate de decent, nu mai zdruncǎne mașina, de nu mai face ca toate cele cînd nimerea în vǎlurelile de stîncǎ dantelatǎ formate de-a lungul timpului.

Am avut deja aceastǎ discuție cu unul din vizitatorii acestui blog, cu Ițic Bǎseanu. El, în stilu-i colorato-isteric, bombǎnea la adresa schimbǎrii. Eu mǎ bucuram ca un recent atomic ce sînt.

La mijloc de fapt este vorba despre tensiunea dintre funcționalitate, schimbare și tradiție, respect pentru trecut.

E problema modificǎrilor sociale ce apar o datǎ cu schimbǎrile tehnologice. Cînd s-a inventat mașina, ce facem: renunțǎm sau nu la trǎsurile cu cai? Ce se întîmplǎ cu cei care produc bice și hamuri?

Dacǎ se inventeazǎ curentul electric, mai ne luminǎm la lampa cu gaz? Dar unde este farmecul acestei maniere de a ne lumina încǎperile? O tu becule cu luminǎ rece, de ce sfîșii farmecul nopții?

Ce facem cînd schimbǎrile tehnologice fac vetustǎ o anumitǎ stare de lucruri? Cînd o creștere a funcționalitǎții vine sǎ sfîșie corola de minuni nostalgice a unei lumi care stǎ sǎ plece pa?

De ce oare toatǎ Londra este asfaltatǎ? De ce oare New Yorkul sau Chicago, care au fost grosso modo construite cam în aceeași perioadǎ cu Bucureștiul, nu mai au piatrǎ cubicǎ?

De ce pînǎ și în Florența, bastion al respectului fațǎ de trecut - și oo, ce mai au aceia de respectat și de apǎrat – pînǎ și acolo s-a pus asfalt pe jos, pe acolo pe unde trec mașinile? De ce dau dom’le voie ǎștia în Florența cu mașini, mama lor de nesimțiți care nu respectǎ patrimoniul universal Unesco?

Oprescule, unde ai pus piatra cubicǎ? Ochii plînși piatra cubicǎ cer sǎ o vazǎ, sǎ ne doarǎ la planetare, mama ta de primar lipsit de respect fațǎ de cele sfinte.

:/
Citeste tot...

Life During Genius

V-am spus vreodata ca asta este cel mai mishteaux concert facut vreodata? Nu The Band. Nu Deep Purple. Nu Led Zepp. Nu David Bowie. Nu Queen. Nu Pink Floyd. Nu nafin. Nu.

Talking Heads. Stop Making Sense. 1983.

Genius. Pure fraggin' friggin' genius.

Ai dracu' arhitecti, pina si muzica stiu sa faca...

Concertul il gasiti aici.

Life During Wartime.
Citeste tot...