"Frige", strigă el înspăimântat

Ca de fiecare dată cînd mergem la călărie, dăm muzica tare și scuturăm din cap. Necesarul moment de bonding emoțional. Necesara lecție de muzică rock acordată unui public captiv format din copiii mei țintuiți în scaun, la semafor.

Dăm pe Rock FM, acești anti-guvernamentali mișto, singurii anti-guvernamentali pe care îi consum din plăcere, nu din obligație profesională, fără să-mi fie scîrbă, silă și alte senzații politice.

Dăm pe Rock FM, dăm muzica tare și, încet-încet, facem cultură muzicală la mămăruțele mele. “Ce trupă e asta?” “Dar la asta cum îi zice?”.

Ne ajută și faptul că play-listul amărîților de rockefemiști este repetat pînă la sațietate. Iaca acolo vreo 50 de melodii pe care tot le învîrt în heavy rotation, că n-au avut bani de mai multe.

La început evident că fetele nu știau nici o melodie. Acum au început să le mai bunghească, oarecum. Azi, de exemplu, Andra și-a dat seama că e AC/DC. Iete-te, că a început să le miroasă... Fata lu’ tata!

Dar sînt încă destul de multe melodii pe care fetele le aud pentru prima dată. Stăm în trafic, la barieră la Voluntari, mai avem un kilometru pînă la Aurică și la caii lui faini, și ascultă gagicile mele muzică întîiași oară pentru prima dată, ca de început de lume, ca la Macondo pe vremea cînd încă nu ploua și lucrurile erau atît de tinere încît n-aveau nici măcar nume, iar pufoșii încă nu văzuseră gheață.

// aside comment: v-am spus povestea cu braziliencele de 50 de ani de la malul Pacificului, de la buza Ecuatorului, care au văzut în România prima dată zăpadă, de 1 Mai la Sinaia, și au plîns de emoție? Nu v-am spus-o. Nici nu v-o spun. E prea frumoasă s-o stric să apară pe Hotnews, s-o mînjească ăia //

Și stăm la barieră, și mă uit la Andra cum îi înflorește melodia pe față. Emoția copilului care aude prima dată ceva. În seara asta era Still Got The Blues a lui Garry Moore, Dumnezeu să-l odihnească.

Și Garry se văita din chitară, și muzica era dată tare, și Andra începea să înțeleagă și versurile, și muzica îi intra încet în oase.

Se numește imprinting și se aplică nu numai la gîștele sălbatice ale lui Tinbergen sau Lorenz sau care a fost ăla. Nu. Se aplică la tot soiul de copii, de creiere pufoase și tinere și proaspete ale naturii ăsteia. La copiii noștri, la copiii de gîscă sălbatică, de gîndac, de elefant, de rechin, de delfin, de gazelă, de albatros. De inorog.

Și Andra noastră vedeai cum i se imprimă cablajele mentale cu muzica aia, era ca și cum aveai un perete de sticlă în loc de craniu și se vedea înăuntru acul de cristal care lasă urmă zgîriată pe scoarța ei cerebrală, o dîră sinuoasă și elegantă și limpede, cum numai chitara lui Garry Moore putea fi cîteodată.

Și atunci mi-a înflorit o clipă binecuvîntată în cap cînd creierul meu s-a lepădat pe moment de prea multe sale sarsanale de gînduri, de amintiri, a uitat că știe melodia aia aproape pe de rost și a reușit pentru cîteva prețioase secunde s-o audă cum o aude Andra, întîiași oară pentru prima dată.

Și un fior de bucurie dureros de limpede m-a cutremurat tăcut pe dinăuntru, de la mațe pînă în vîrful urechilor, și m-am simțit recunoscător pentru cadoul pe care tocmai l-am primit, fără să-l caut, fără să-l merit.

Și în Macondo încă nu începuse să plouă și pufoșii ăia inocenți încă nu văzuseră gheață în viața lor.

Am ajuns la călărie cînd s-a terminat melodia. Eram cu geamurile lăsate jos. Ardeleanu scotea caii să pună șeile pe ei, pe David și pe Vijelie. Am parcat în același loc în care parchez de obicei, băgînd mașina cu botul în frunzele unui nuc tînăr, cu crengile crescute de jos, pe trunchi, aproape de pămînt.

Și atunci a pornit Metallica, Enter Sandman, cu începutul ăla al său obsedant, acumulant, val peste val de bas și de premoniție de dezastru și de fiere și de moarte și de teamă și de primejdie, duduind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie, vine vine vine vine calcă totul în picioare,

na că am ajuns și eu să plagiez ca și Cărtărescu, ce oameni, ce vremuri de palimpsest,

și parcă niciodată sărăcia aia de melodie n-a sunat mai proaspătă și mai aducătoare de fiori,

era clar de la Red Bullul băut,

Ardeleanu punea deja șeile pe cai, Andra se dăduse jos din mașină, nerăbdătoare,

și eu am stat să ascult, cu geamurile lăsate jos, cu botul mașinii băgat în frunzele nucului cel tînăr, cu crengile pînă la pămînt, cu muzica dată tare, prea tare, mai tare decît permite Codul Fiscal,

“Uite, tata, cum tremură geamul! Uite, și pămîntul vibrează pe afară, pe lîngă mașină”, spunea Andra,

n-o auzeam, muzica era prea tare, îi ghiceam cuvintele din semnele făcute, din mișcarea buzelor,

și deși știam melodia pe de rost, am auzit-o și pe asta întîiași oară pentru prima dată.

Și a fost bine. A fost prea bine, pentru prea puțin timp.

Și atunci a început să plouă în Macondo și să se topească gheața pe frunzele de bananier în care era înfășurată, ca într-un lințoliu verde și ud și cald, mult prea cald.



* * *

“În clipa în care uriaşul ridică capul, din sipet răbufni un suflu îngheţat. În interior nu se vedea decât un enorm bloc transparent, închizând o mulţime nesfârşită de ace peste care ţâşneau în steluţe multicolore pâlpâirile amurgului. Deconcertat, fără să uite totuşi că băieţii aşteptau din partea lui o explicaţie pe loc, José Arcadio Buendía îndrăzni să emită una:

— Acesta este cel mai mare diamant din lume.

— Nu, corectă ţiganul. Este gheaţă.

Fără să înţeleagă, José Arcadio Buendía îşi întinse mâna spre bloc, însă uriaşul îi opri gestul. "Încă cinci reali pentru a-l atinge", îi spuse el. José Arcadio Buendía plăti şi apoi putu pune mâna pe gheaţă, ţinând-o acolo câteva minute, cu inima săltând de bucurie şi totodată de teamă la contactul cu misterul.

Neştiind ce să spună, mai plăti încă zece reali pentru a permite copiilor să cunoască această experienţă miraculoasă. Micul José Arcadio refuză să o atingă. Aureliano, dimpotrivă, făcu un pas înainte, puse mâna pe ea, dar şi-o retrase îndată: "Frige", strigă el înspăimântat.

Însă tatăl său nu-i dădu nici o atenţie. Extaziat în faţa acestei minuni autentice, îşi permise să uite pentru o clipă insuccesul întreprinderilor sale delirante şi de cadavrul lui Melchiade dat pradă calmarilor. Mai plăti încă cinci reali şi, punând mâna pe blocul de gheaţă, aşa cum jură un martor pe evanghelie, strigă:

— Iată marea invenţie a epocii noastre.“





.