[...] the courage for the changing of the guards [...]

Sînt artiști pe care îi lovești cu marea iubirea ta din prima. Și îi arzi pînă la capăt, din prima într-o secundă, într-o săptămînă, într-o haiduceală. Și, culmea, pe urmă, cînd începi să vezi soarele apunînd, îți dai seama că această rînduială de jertfă, această ardere de tot necurmată este un semn de superficialitate și de lenevie a minții. A minții tale. A minții lor. Prea scurt, prea de tot, prea dintr-una. Prea dintr-o dată. Ce mai rămîne după? Cenușă acră și diamante calpe.

Iară mai apoi sînt dintr-aceia pe care îi cauți, îi găsești, îi pierzi, îi nedumerești și-i chinui o viață întreagă. O sisifeală de nepătrundere care, iată, cum zice popa în biserică, e acea mare taină pe care n-o vei pătrunde niciodată, deși pentru asta e popa acolo, să fii pătruns de ea. Launcelot săltîndu-se mîndru în șa, tînăr și aspru și plin de îngîmfarea perfecțiunii, punînd mîna pe lance și strigînd cătră cei din preajmă, cătră cei din pagină, cătră păcătoșii din toate vremurile, din toate timpurile, noi toți aici, proștii lumii ăsteia și ăsteilalte: “Să mergem să căutăm ceea ce nu vom găsi niciodată”.

Iaca, bunăoară, Picasso. Îl poți căuta și înjura și topi și bezmetici și rătăci pe Picasso o viață întreagă. Să dai nas în nas cu el, cînd dai colțul la un zid de muzeu, și să ți se înmoaie picioarele. De taină. De iubire. De prea mare frumusețe tristă. De fior de zeu. Am pățit-o. Apoi să-l întîlnești cu porumbei și alte trăirisme și să-l înjuri de mamă – dă-te dracu’ de prost, de îmbuibat, de păcălici. Am trăit-o și pe-asta. Să-l alergi, să-l conjuri, să-l întrezărești. Să-l scuipi, să-l renegi, să-l arzi. Să-l descoperi o viață întreagă, apoi să-l uiți și să-l descoperi din nou și apoi să ți se ia de el și apoi să-l descoperi din nou și apoi să ți se umfle în cap și în piele pînă nu mai contează și apoi să-l descoperi din nou. Și apoi să vezi soarele apunînd și să faci ce fac toți oamenii cînd văd soarele apunînd: să mori.

La fel și cu Bob Dylan, pufoșilor. Să-l înjuri. Să-l simți ca pe un jărăgai aspru, necuvenit, pe beregată, ca și cum ai fi mîncat o tigaie întreagă de friptură arsă în prea mult ulei, cum fac babele prin Balcanii ăștia. Să-l vomiți. Să-l renegi. Să-l știi doar pe de margini, în grabă, în viteza nepăsării. Să-l știi doar cu alea două-trei căcaturi geniale, pe care le știe toată lumea, căcaturi care au schimbat lumea, vorbe de geniu, vorbe de clacă, vorbe de snobi. Apoi să-ți crească așa încă o melodie prin tine, pe care n-o știai, de ce n-o știai, de ce ești atît de prost și de snob și de tîrziu. Apoi să-l uiți, să te duci după alții. Apoi să-l mai găsești încă o dată. Apoi, într-o vară, să te lovească după douăzeci de ani prea tare, prea tîrziu, prea neașteptat, și să simți fiorii de inevitabilitate și de tristețe și de neputință și de poftă de viață și de durere, cum n-ai mai simțit de atunci, de cînd soarele de-abia răsărea. Și asta, slavă Domnului, înainte să ia Nobelul și toată lumea să sară pe el cu picioarele, cu iubirea, cu ura, cu disprețul, cu idolatria, depinde de care parte a patimii ești.

În vara asta, pufoșilor, înainte să ia Nobelul pentru pacea dintre cuvinte și dintre picioare, pufosul de mine l-a mai descoperit încă o dată pe Dylan. După ce, evident, îl mai descoperisem încă o dată pe Bowie. Tot în vara asta. În nemernicia mea, ca un plăvan cîine tîrziu și turbat, i-am mai descoperit încă o dată. Ah, Doamne, ce tîrziu și ce binecuvîntat sînt!

Mai rămîne să-l mai descopăr încă o dată pe Brel, pe această bestie necruțătoare pe care o știu pe de rost. Ce mai am de găsit la dînsul? Nu știu. Voi găsi. Săptămîna trecută tocmai găsisem ceva nou într-unul din cîntecele sale, J’arrive. Despre moarte, evident. Despre moarte tot timpul găsim ceva de descoperit. Apoi mai rămîne să-l mai descopăr încă o dată pe Bach, singurul zeu care a catadicsit să moară și să nu învie, cîtă aroganță, de regulă nici măcar zeii nu-și pot permite așa ceva. La Bach în fiecare an găsesc ceva, apoi uit, pierd, și găsesc din nou. Acolo chiar nu ai cum găsi totul, căci Bach, ca și infinitul, este mai infinit decît infinitul. Ce poți să-i faci infinitului, decît să te scufunzi într-însul și el să se scufunde în tine?

Apoi, mult mai apoi,

ce n'est qu'après, longtemps après

mai rămîne să mai descopăr încă o dată soarele care apune. Și atunci, și atunci, și atunci, dans l'odeur des fleurs qui bientôt s'éteindra, je sais que j'aurai peur une dernière fois.

Hai, pufoșilor. Învățați să iubiți toată viața. Căci viața, dacă iubire nu-i, e un căcat și jumătate.

Gentlemen, he said
I don’t need your organization, I’ve shined your shoes
I’ve moved your mountains and marked your cards
But Eden is burning, either brace yourself for elimination
Or else your hearts must have the courage for the changing of the guards

.