Naționalism să fie, dar nu și pentru căței

Am trăit în Statele Unite un an întreg, ca student. Da, cu bursă Soros, ca să nu existe discuții că nu recunosc asta. Acolo, în America, am descoperit cu adevărat că sînt român.

Cît timp trăiești în țara ta, ești ca peștele în apă, nu-ți dai seama ce înseamnă aia. Mai mult, cît ești în țara ta vezi mereu numai ce e mai bun la ăilalți.

Ca și copiii ăia mici care simt mereu că mîncarea în vecini e mai bună decît aia de la ei, pînă pleacă de acasă și încep să ducă dorul mîncării lu’ mama și să reevalueze trecutul.

Așa și cu mine. În America mi-am dat seama, ca și mulți alții înaintea mea, că a fi român în primul rînd înseamnă a visa în limba română (n-am zis-o eu, a zis-o Eliade). Mi-am dat seama cît de intimă sînt împletite limba și ființa. Sîntem ceea ce sîntem căci gîndim în limba în care gîndim.

Acolo mi s-a făcut dor de casă. Acolo am cerut-o pe Florentina în căsătorie, pe e-mail. Era în anii ’90, puțini știau de e-mail pe vremea aia, darămite să-și ceară soția în căsătorie astfel.

Acolo pot spune că am devenit român de-a dreptul. Prin comparație. Știu sigur că mulți dintre emigranții care au plecat anii ăștia din România simt la fel, doar că le e rușine s-o recunoască.

Zilele astea am fost o săptămînă într-o vacanță prin Belgia. Am umblat de colo colo, am văzut locuri frumoase, orașe frumoase, am stat de vorbă cu oameni frumoși. O țară frumoasă, demnă de laudă. Am dat cu nasul și prin Olanda, altă țară frumoasă. You should see Utrecht: much nicer than the tourist-invaded Amsterdam.

M-am întors din această vacanță mai naționalist decît cînd am plecat.

M-am întors mai naționalist nu pentru că m-au enervat străinii și am căpătat rîcă pe ei. Nu. Ăsta e naționalism primitiv.

Din contră. Îi apreciez pe belgieni pentru ce sînt, pe olandezi pentru ce sînt, am toată admirația pentru istoria lor și pentru priceperea și mîndria lor. Mergi pe lîngă canalele alea și te trec fiorii cînd te gîndești cîtă muncă și cîtă perseverență și cîtă pricepere inginerească sînt condensate în acele cărămizi de secole.

Dacă mai și le citești istoria și vezi cîte războaie au trecut pe acolo, de cîte ori au fost asediați, omorîți, jefuiți, dărîmați, de cîte ori a trebuit s-o ia de la capăt, admirația crește și mai mult.

Nu. Nu m-am întors mînat de sentimente naționaliste urîte, negative, de acolo. Ci m-am întors cu un naționalism pozitiv, luminos. Am văzut că și alții au fost săraci și au putut totuși ieși de sub hegemonia altora.

Cazul Belgiei este de manual. Au fost sub spaniolii cei habsburgi. Au fost sub francezi. Au fost și sub olandezi. Toți i-au tratat cu sictir.

Olandezii îi tratează cu sictir și acum, un soi de rude sărace. Belgienii sînt și pentru olandezi, și pentru francezi cum sînt moldovenii pentru noi: prilej de glume superioare și de oarecare scîrbă și sictir.

Și totuși, belgienii nu se lasă. Sînt mîndri de ceea ce sînt. Își apără ceea ce au de apărat. Își glorifică istoria, alegînd ce le convine spre a-i pune într-o ipostază convenabilă. Și, mai ales, nu le e rușine să-și arate emoțiile negative, atunci cînd nu le convine ceva.

Am stat de vorbă cu belgieni. Nu vreți să știți cîtă furie zace în ei. Nu vreți să știți ce tensiuni sînt între belgienii flamanzi și cei valoni, în interiorul țării. Relația români – unguri e mic copil pe lîngă cea valoni – flamanzi. Dincolo de stratul de politețe inițială, dacă stai de vorbă cu ei mai mult și le capeți încrederea, uite așa explodează furia și nemulțumirea și stereotipurile etnice.

E acolo un miș-maș de nemulțumiri vechi: flamanzii vs valoni, catolicii vs protestanți, francezii vs belgieni, belgienii vs olandezi, bruxelezii vs cei din provincie, care vine să fie completat de nemulțumirile cele noi: musulmanii, turcii, arabii, marocanii, negrii, est-europenii, atentatele, orașele mari năpădite de imigranți.

Și îi înțelegi, pe fiecare din ei, căci fiecare din ei are dreptatea sa. Ca aici, unde și românii au dreptatea lor, și ungurii dreptatea lor, și țiganii dreptatea și supărările lor, și bucureștenii, și clujenii, și ardelenii, și miticii, și moldovenii.

Toți au dreptatea lor. Toți au sacul lor de emoții negative. Și, guess what? Toți și le exprimă. De maniera cea mai validă și mai legitimă. Există un discurs naționalist foarte puternic în aceste țări. Cele mai multe dintre temele lor de preocupare sînt teme valide, temeri trăite de oameni obișnuiți, care se simt amenințați în propria lor țară.

Etnicitatea și teritorialitatea și tensiunile ce decurg din aceste trăiri sînt valide, puternice, nu trec așa ușor, doar că vine Soros sau Macovei sau Băsescu să ne spună să pupăm inelul stăpînirii sau să primim emigranți cu brațele deschise, să le dăm eventual și cheia de la seif, cum zicea marele Ostap Bender pe vremuri.

Nevoia de apartenență, de diferențiere și mai ales și mai ales de a-ți apăra ce simți că e al tău sînt trăiri intense și esențiale, înfipte adînc în fibra omului, indiferent dacă e american, român, oltean, flamand, țigan, arab, pakistanez sau scoțian.

Cum de asemenea la fel de normală, naturală este și tendința de a fi deranjat de relațiile hegemonice, cele care încearcă să cristalizeze asimetriile de proprietate și de putere în favoarea celor de partea bună a ștremeleagului.

Unii bogați, alții săraci. Ăi bogați mereu mai bogați, ăi săraci ținuți acolo, cu capul la fund. Unii puternici, alții în servitude, fie de-aia formală, de șerb ori de sclav, fie una mai elaborată, cum fac puternicii zilei acum, Merkel și Macron, cu proștii cei săraci din Europa de Est.

E normal să fii precum flamanzii cei care au zis henț! aroganței și silniciei habsburgilor. E normal să fii precum cei din Gent care erau supărați pe cei din Bruges că ăia din Bruges le astupau noaptea canalul pe care ei îl săpau ziua.

E normal să fii precum cei din Antwerp care își vedeau canalul îndiguit de puternicul zilei, de episcopul care le-a tăiat pur și simplu accesul la transportul pe apă. Știați că, mai apoi, Antwerp a fost supus unei blocade de către cei din Rotterdam și din Amsterdam?

Știați că olandezii cei plini de principii, care acum se dau marii ideologi umaniști ai lumii, i-au persecutat pe cei din jurul lor, văzîndu-și interesele și construindu-și porturile lor cele mari prin distrugerea altor porturi, exact la fel cum fac acuma cu Constanța?

Nu e prima dată cînd olandezii practică politici hegemonice. E un fapt normal pentru ei. După ce au fost asupriți, au devenit asupritori. Cei din jurul lor știu asta și nu-i iubesc. Iată că acum încearcă să facă asta și cu proștii și săracii din Europa de Est.

Unii, mai proști și mai mototoi, așa ca noi, îi laudă. Alții, cu ceva mai multă coloană vertebrală, ca ungurii sau ca polonezii, le dau un șut în fund, cum au făcut ungurii zilele astea cu ambasadorul arogant al Olandei, sau polonezii cu președintele arogant al Franței.

Istoria ne ajută, dragilor, să înțelegem că naționalismul și iubirea de moșie sînt lucruri pe care le nutresc toți, indiferent de limbă ori de veac.

Olandezii sînt naționaliști. Al naibii de naționaliști. Și cu bunele, și cu relele ce decurg din această ideologie – da, ideologie, că toate sînt ideologii: și creștinismul, și islamul, și capitalismul, și naționalismul, și umanismul.

Belgienii sînt naționaliști. Ai naibii de naționaliști, dacă zgîrii un pic poleiala de corectitudine politică. Am ascultat zilele astea niște povești puternice despre relațiile dintre cei săraci și cei bogați, dintre catolici și protestanți, dintre flamanzi și valoni, dintre belgieni și olandezi.

Toate povești recente, din ultimii 50 de ani, deci de după al doilea război mondial. Toate povești pline de patimă și de resentiment și de furie.

Pe lîngă aceste povești personale, am citit zilele astea multă istorie a acelor locuri. Peste tot naționalism. Peste tot exploatare. Peste tot revoltă împotriva exploatării.

Auzind aceste povești, citind aceste istorii, m-am întors acasă cu inima ușurată. E bine să fii naționalist. E normal să fii naționalist. Toți sînt naționaliști. Ăia bogați și occidentali, ăia sînt mai naționaliști decît toți ceilalți. Singura șmecherie de marketing politic este că, în șmecheria lor pricepută, îi prostesc pe ceilalți, spunîndu-le că e cîh și nașpa și urît să fii naționalist. Doar ei au voie să fie naționaliști. Dreptate să fie, dar nu pentru căței. Naționalism să fie, dar doar pentru cei care au voie, ăia mari și puternici: englezii, francezii, nemții, americanii. Restul, nu e voie.

Deci relax. Deci nu vă mai duceți după fentă. Deci carry on and love your country, cum ar zice naționaliștii de englezi. Și, mai ales și mai ales, carry on and don’t let others do ugly things to your country.

Pufoșilor. Ce vă mai place să vă mai duceți după fentă, după ce vă spală creierele Merkel și Soros și toți cei care folosesc corectitudinea politică pe post de bîtă și de instrument de control hegemonic...



.