The killing fields of shiny gresie

Zilele astea e de bon ton să ne stropșim la autorități. Ce nemernici. Ce corupți. Ce incompetenți. Toate atribute picurate cu acribie de consultant machiavelic în mințile noastre, pe principiul repetitio mater studiorum, calomniați calomniați ceva tot va rămîne. Un joc politic ce ne otrăvește mințile și ne isterizează cronic, că e an electoral și unii e disperați de scorurile din sondaje.

Nimeni nu zice însă zilele astea despre marea nemernicie cotidiană ce se întîmplă sub ochii noștri. Pardon: sub tălpile noastre, ad literam sub tălpile noastre. Pe persoană fizică, non-instituțională, privată și comercială.

Toate magazinele lui pește prăjit au la intrare gresie. Cele cu 7% mai mult ștaif decît media din Kansas au gresie și în fața intrării. Pe scări, pe rampa pentru persoanele cu dizabilități, pe trotuar. Mai aveau un pic și puneau gresie și pe acoperiș și pe casele de marcaj. Gresie de-aia lucitoare sclipitoare eftină dar bună gresie manelistă de parveniți de nouveaux riches de țopîrlani care au o relație vioaie dar ilegală cu arhitectura.

Gresie care vrea să ne spună: iată, uită-te la mine, am dat de oareșce bani sîntem moderni strălucitori intrăm și noi în rîndul lumii cilivizate nu mai sîntem copiii străzii europene, avem standarde, ne pricepem să te întîmpinăm, sîntem de-o opulență turcească balcanică strălucitoare ce boieri sîntem noi ce mall în miniatură îți punem la picioare.

Gresie care ne spune una și ne alunecă alta. Gresie care la venirea iernii devine un cîmp minat, un patinoar de perfecțiune spațial-planară, un loc în care numai cine știe ukemi și tehnici de supraviețuire iese cu fața curată și fără oasele rupte.

Gresie care îți face picioarele oasele capul pulbere dacă e să pici pe ea.

Acum aproape 10 ani, tot într-un iureș de-ăsta de iarnă normală, deci inevitabil excepțională, eram la volan cînd sună telefonul. Un coleg de servici mă chema disperat să-l duc la spital. Fusese să-și viziteze sora care stătea la un cămin de studenți al unei prestigioase universități particulare de-alea sclipitoare și eftine, fabrică de diplome, curat meșteșug de tîmpenie. Dar universitate care dorea cu ardoare să transmită un mesaj de ștaif, de status, de respectabilitate. Și care evident că fiind cu ștaif recent, pusese gresie de-aia sclipitoare lucioasă la intrare. Acoperită cu un puf de zăpadă, curat cîmp de mine. Trosc pleosc bum puf, colegul și prietenul meu și-a rupt mîna.

Nimic nu s-a schimbat în 10 ani. Zilele astea, intrînd și în magazine mari, teoretic de-alea lanț de supermarket mini-market pufi-market, dar și în șaormerii de-ale noastre neaoșe și balcanice, alimentări, farmacii, patiserii, toate erau un patinoar de gresie. Nici una n-avea nici măcar o umbră de încercare de soluții antiderapante. Un preș, dom’le. O sărăcie de-aia de cîrpe, dacă de-alea de plastic și cauciuc nu pot să-și cumpere. Nimic. Derdeluș perfect în tot magazinul.

Culmea a fost săptămîna trecută, cînd ditamai Casa Poporului, asediată de zăpadă pe de o parte și de tone de invitați pe de altă parte, era ditamai capcana cu crocodili. Scara monumentală de la intrare era de o alunecozitate perfect de ucigașă. Jandarmul de la intrare avea grijă să spună fiecăruia dintre cei care ieșeau din mașină: “Aveți grijă, mergeți doar pe covorul din mijloc, că în rest alunecă, să nu cădeți”. O imensitate de scară de marmură, pompoasă și versailloasă și ceaușistă și opulentă și total nefuncțională. Dar măcar aveau covor. La șaormeria din Vitanul Vechi sau la MegaImage nici măcar covor n-au pus.

Vedeți, e bună și Casa Poporului la ceva...



.