Movie Review: Dune (Denis Villeneuve, 2021)

Cel mai bun lucru care se poate spune despre Dune, un film făcut după o carte atît de solicitantă și de dificil de ecranizat, este că s-a ținut neașteptat de bine de buchea cărții.

Principala emoție și teamă a celor ca mine, care am crescut pe Dune și jurăm pe Dune, era ca nu cumva să o ia pe arătură. Să-și permită libertăți de aiureală. Licences, cum ar zice anglo-saxonul. Ca și în cazul lui The Lord Of The Rings sau al lui Game Of Thrones, fandomul acestei cărți este cît se poate de articulat și de pretențios.

Din fericire, n-a fost cazul. O singură modificare semnificativă a fost făcută: Liet Kynes, care dintr-un bărbat alb (alegerea lui Max von Sydow a fost unul din puținele lucruri bine făcute în varianta realizată în 1984) a ajuns femeie neagră. Mă rog. Se putea și fără această concesie făcută corectitudinii politice, noua pelagră a creierului deontologilor contemporani. Dar nici n-a stricat mare lucru. Personajul, în afară că din bărbat alb a devenit femeie neagră, s-a ținut și el la fel de riguros de buchea cărții. Sînt curios dacă în al doilea film rezultă că Chani e copilul lui Liet femeia cea neagră – deocamdată nu s-a zis nimic în această privință.

În afară de acest mic patinaj, filmul este neașteptat de bine disciplinat în jurul firului narativ, dar și al manierei de alegere a personajelor. Castingul e bine făcut, toate personajele principale întrupează fără deranj personajele din carte, unele din ele cu brio – Stilgar, de exemplu, Bardem făcînd din nou un rol mare.

Și cu asta am trecut hopul cu adevărat important. Fandomul poate răsufla ușurat. Regizorul chiar s-a ținut de carte cum trebuie, cu mici excepții. Care sînt acestea? Cît se poate de minore.

Începutul nu e chiar cel din carte, deși incorporează elemente tot din carte, e doar un mic reshuffle, două trei scene puse înaintea adevăratei scene de început, cea cu gom jabbarul. Liet Kynes nu moare chiar așa precum scrie în carte, ci un pic simplificat. Baronul Harkonen nu scapă de otrava din respirația ducelui Atreides datorită unei uși mascate, ci e otrăvit și el destul de grav – dar se păstrează motivația principală: scapă căci și-a activat scutul. Busculada din ornitopter, cînd scapă Paul și Jessica, e și ea ușor simplificată.

Dar astea sînt deja hiperdetalii, pe care doar un asiduu cititor și fin cunoscător al cărții le poate decela (da, fac parte din acea hiperminoritate care știe cartea aproape pe de rost și o recitește cel mult la cinci ani odată).

Am ieșit de la film răsuflînd ușurat. Nu și-a bătut joc de poveste nicicum. Și nici n-a simplificat-o (prea mult). Repet: Dune e o carte oribil de dificil de ecranizat, conținînd multe straturi și întorlocări de motivație, de flux al conștiinței, de viclenie și de matrioșkă în matrioșkă pe care doar lectura le poate valoriza cum se cuvine.

De-abia acum, după ce ne răsuflăm ușurați că nu și-a bătut joc de carte, putem intra și în detalii propriu-zis cinematografice.

Ce face Villeneuve? Ce știe să facă, ce ne-a demonstrat și în alte filme că poate face – îndeosebi în Blade Runner 2049. E epic. E monumental. E foarte vizual. Știe să compună tablouri vivante. E impunător, medieval de impunător în amestecul de cadre puternice, simple, monocrome și cu puține elemente, înfășurate în tonuri sumbre sau imperiale, nostalgice sau premonitorii, în mugete de muzică tînguitoare. E dedat la somptuozitate și la monumentalitate.

Iar subiectul, cartea se potrivesc de minune cu acest stil. Imaginea e desăvîrșită. Actorii sînt bine struniți – chiar și Chalamet, de a cărui tendință întru firav și nevrotic mă cam temeam. Chalamet e într-adevăr firav și nevrotic și nesigur și melancolic și bîntuit de neliniști și de viziuni. Dar așa e Paul la început în carte. Și firav fizic, și năpădit de premonițiile de dinainte de intoxicarea cu mirodenie. Iar atunci cînd e nevoie să fie mîndru și aristocratic și rău și dîrz și medieval și luptător și aprig, reușește – la fel precum Paul se transformă în carte.



Buni actorii. Foarte buni. Am tot citit păreri că nu sînt bine aleși. Greșit. Peste una-două generații, aceștia vor deveni întruparea vizuală și actoricească a personajelor din carte, la fel precum deja de douăzeci de ani încoace Aragorn nu poate fi decît Viggo Mortensen, ori Gandalf decît Ian McKellen. Din nou revin cu bucuria de a-l vedea pe Javier Bardem umplînd ecranul cu personalitatea sa impresionantă. Și Jason Momoa se potrivește cu rolul și își face treaba cum se cuvine.

Ajungem la muzică. Hans Zimmer e prima dată cînd mă enervează. Poate singurul lucru care m-a deranjat la filmul acesta. Muzica nu e proastă. O, nu! E impunătoare, e plină de emoții, de temperament. Dar e prea in your face. Un muget continuu. O continuă amenințare cu epifania, o de neterminat premoniție de apariție de zeu – ceea ce chiar nu e cazul, măcar că sîntem doar în prima parte a cărții. Nu doar volumul fizic al muzicii e dat prea tare tot timpul, dar mai ales volumul emoțional. E o continuă strigătură de patimă în muzica acestui film. Altora le-a plăcut. Pe mine m-a iritat un pic, mai ales spre sfîrșitul filmului. Probabil singurul element al filmului unde tușa e prea groasă, prea primitiv de ostentativă.

Am zis de imagine? Am zis. Ireproșabile scene, tablouri migălite, în care regizorul reușește performanța reținerii, a folosirii spațiului gol, a lui prea puțin care e mai bun și mai mult decît prea mult. Dar dincolo de compoziție, trebuie neapărat să menționăm și jocul cu lumina. Lumină puternică. Umbre. Nisip orbitor. Încăperi în penumbră, medievale. Regizorul de imagine Greig Frazer calcă frumos pe urmele lui Roger Deakins.



Și, evident, ultima, dar nu cea din urmă, viziunea. Villeneuve chiar a reușit să surprindă textura de idee și de viziune a lui Frank Herbert. Caladan e Caladan, albastru și ducal și umed. Arrakis e sec și cutremurător de cald. Ornitopterele sînt o bijuterie de realism mecanic și de eleganță vizuală, ca și culegătoarele de mirodenie. Nobilii medievali sînt chiar medievali. Harkonnenii sînt așa cum trebuie să fie: mitocani și mîrlani și inteligenți și vicleni și necruțători. Sardaukarii sînt și ei bine concepuți – mi-a plăcut mult tușa vikingă a acestora (un alt element care ține exclusiv de alegerea estetică a lui Villeneuve). Viermii sînt neașteptat de bine realizați. Shadout Mapes chiar e fremeniță. Muad’dib șobolanul simpatic care țopăie prin deșert și e hiper-adaptat aridității e chiar de acolo. Stîncile care ies din deșert sînt cum mi le închipuiam la 15 ani, cînd citeam pentru prima dată Dune – în franceză, pe sub mînă, înainte de 1989. Distraiurile sînt foarte foarte pertinent și realist concepute. Stația ecologică imperială e o bijuterie vizuală de gotic abandonat. Și cu cît mă gîndesc, cu atît mai îmi vin idei – palmierii udați care mai apoi iau foc, de exemplu.

E bine făcut filmul. Doamne, cît mă bucur că e bine făcut. O experiență cinematografică puternică. Și un pariu cîștigat. Slavă lui Shai Hulud că n-a dat rasol. Ar fi fost păcat. Tare păcat.

Kull wahad!



PS: De-abia aștept să-l mai văd încă o dată, să am timp să mă concentrez pe detalii. De-abia aștept să-l văd cu prietenii. De-abia aștept varianta extinsă, cu scenele care n-au putut intra în această variantă cinematografică. Una din scene o știu deja – banchetul oferit de Duce notabilităților locale, unde din nou regizorul își permite o mică libertate față de carte, o aduce pe prințesa Irulan pe Arrakis ca mesager imperial (în carte nu e vorba de așa ceva). Dar cu siguranță vor fi și altele. Sera aristocrată ce conține mesajul ascuns. Cvasi-catastrofa pierderii ruscacului în avalanșa de nisip. O să avem ce comenta și atunci...



.