Criza vîrstei de mijloc generează reacții diferite la diferite categorii de pufoși.
Unii se apucă de pian, alții de făcut bani. Unii își fac MBA-ul, alții doctoratul. Unii își trag Mercedes sau BMW sau Porsche sau Ferrari, după posibilități. Alții își trag amantă. Alții își trag Mercedes sau MBW sau Porsche sau Ferrari, cu amantă cu tot. După posibilități.
Eu, mai intelectual de fel, m-am apucat de sport. De acum vreo aproape opt ani de zile, de cînd aveam 35 de ani, am încercat mai multe, cu diverse grade de pricepere. Cînd alții se lasă de sport, eu am început. Evident, la nivel amatoricesc. De pufos.
Totul a început cînd, uitîndu-mă la meciuri de rugby, am simțit instinctiv ce simt ăia acolo pe teren și mi-am dat seama că o să-mi pară rău mai la bătrînețe dacă nu încerc.
Și am încercat. Și mi-a ieșit destul de bine. Nu ca cei care au jucat în tinerețe, dar totuși. Ținînd cont de vîrstă, cred că mi-a ieșit decent. Am avut niște momente faine acolo, jos, pe iarbă. Mersi, pufoșii mei de la Rugby Dracula Old Boys!
Și pe urmă am încercat și aikido. Și pot să spun că nu mi-e rușine cu ce am reușit pînă acum. Îl simt. E acolo, în mine. Am și inventat termeni de specialitate, sînt practic un soi de teoretician al acestei arte marțiale: mermelewaza, electronage și durerowaza. Domo arigato gozaimashita, Nicu Sensei și colegii și prietenii mei de cale de la Itsushin Dojo!
Și pe urmă și schi. Aici mai greu, că încă sînt la început, dar am început să-l simt și pe ăsta. E fain cînd începi să te duci cu panta și cînd începi să înțelegi coborîrea. Mersi, Roland Teodorescu!
Iar acum, cea mai recentă extensie a pufoșeniei mele fizice de vîrstă de mijloc, am început să călăresc.
Nu, nu călărie de-aia la care rînjiți voi fasolea chiar acum, citind aceste rînduri – fi-v-ar rușine dacă v-ați gîndit la ce nu m-am gîndit eu. Călărie de-aia pe bune, adevărată, cu cai.
A fost și contextul potrivit. Am învățat alături de fetele mele. Am dus fetele la schi. De bine de rău, decît să stau pe margine, m-am băgat și eu. La călărie la fel. Am dus fetele la călărie. M-am băgat și eu.
E deja al doilea an de cînd facem. Anul trecut a fost mai așa, mai de tatonare.
Anul ăsta, însă, de cînd a cam dat colțul ierbii și de cînd s-a terminat sezonul de schi – mersi, Roli! ești un instructor excelent și un prieten fain! – am trecut pe călărie. Și am mers în fiecare săptămînă.
Asta pentru că am avut și șansa să găsim un loc fain, autentic, pe placul nostru.
Temerea noastră era să nu fie un loc năpădit de fițe, pentru că totuși călăria, ca și alte sporturi pe-aici pe la noi, ușor o dă în pampon mic burghez, sport de status social, unde contează mai mult cu ce mașină vii și ce cizme ai și cîți bani ai dat pe mănuși decît cum stai în șa, iar dacă nu ai calul tău parcă totuși nu ești chiar din lumea bună.
Din fericire, locul pe care l-am găsit, Cavalcada, păstorit cu pricepere și înțelepciune de Aurel Boată, reușește să evite figurile și trăirismele mic burgheze. E un loc unde te duci să călărești, să înveți, să simți caii, să rezonezi cu ei.
E un loc care reușește să împletească două lucruri tare importante: bunul simț și profesionalismul.
Băieții de la Cavalcada chiar se pricep la cai. Unii dintre ei participă la spectacole medievale și sînt cascadori de film. La filme de-alea adevărate, de Hollywood. Au lucrat cu profesioniști din alte țări.
Au prins școala și priceperea cascadorilor noștri de pe vremuri, de la Sobi. Au trăit de mici copii printre cai, au crescut printre picioarele lor, își știu calul cum își știe tătarul arcul ori samuraiul katana.
Și asta se vede și din felul în care simt clienții, își instruiesc clienții, interacționează cu ei. Știu să identifice nivelul acestora, știu să fie precauți, știu ce complicat e lucrul cu caii. Știu să ofere cu adevărat cursuri de echitație, nu doar să te urce pe cal și să creeze impresie. Și, de asemenea, știu să fie prietenoși, haioși, neforțați. Oameni, nu corporatiști.
Mai e încă ceva, la fel de important. Au niște cai cu adevărat faini.
David și Vijelie și Romică și Decebal și Darius și... na, că pe restul i-am uitat, vă uitați și voi pe site cum îi cheamă. Eu îl călăresc pe David, am început să mă învăț cu el. Andra pe Vijelie, o iapă mai mărunțică, dar cu o vînă în ea de speriat. Marta pe Romică.
V-am spus că am fost și în alte locuri la călărie. Acolo am avut parte de cai nici prea prea, nici foarte foarte.
Doar aici, la Cavalcada, a fost prima dată cînd am simțit cu adevărat ce înseamnă să ai cal sub tine. O forță a naturii. Un cal de rasă. Un cal bine hrănit, cu temperament, care are benzină în el să facă ce trebuie, și repede, și încet, și cinci minute, dar și două ore, dacă e cazul.
Cai adevărați. Cai arăbești cu lipițan, împrumutînd de la amîndouă rasele calitățile acestora: de la arăbești viteza și temperamentul și rezistența, de la lipițani statura și forța.
De patru luni, de când mergem acolo, am început să progresăm și să trecem de momentul acela mai complicat de la început, prin care treci orice sport te-ai apuca să faci.
Sîntem din ce în ce mai spontani la trap și începem să înțelegem galopul. Începem să avem rezistență, să nu mai obosim după o oră de călărie.
Și mai ales și mai ales, începem să călărim instinctiv, să avem momente în care simți că ești una cu calul, că se mișcă cu tine, că te miști cu el, că e o extensie a voinței și putirinței tale.
Și ne place. Din ce în ce mai mult.
Nu vreți să știți cum e. E bestial. În sensul cel mai animalic și mai pur și mai curat al cuvîntului. Ești o bestie pe o altă bestie și totul în jurul tău e natură, mișcare, concentrare, instinct, control, gest, focalizare. Poetry in motion.
Mulți, pe bună dreptate, scot în evidență scopurile profilactice ale practicării unui sport. Te ajută la sănătate, la condiția fizică, la interacțiunea cu ceilalți, dacă e sport de echipă, la spiritul de competiție, te disciplinează, te scapă de burtă, de varice, de toate hibele sedentarismului urban de care suferim.
Și evident că au dreptate. Toate acestea sînt clar în folosul nostru.
Dar la fel cum la aikido nu te duci să faci condiție fizică decît cel mult ca beneficiu secundar, ci te duci să-ți zideți spontaneitatea corporală și să înțelegi ma-ai-ul și să simți chestia aia cea mai foarte complicată și zen și de neexplicat, mushin,
La fel cum la rugby nu te duci pentru condiție fizică și pentru profilaxia coloanei – aici chiar din contră – ci pentru a simți acel fior cvasi-mistic cînd dai eseu sau placaj sau cînd te duci la susținere pentru unul din coechipierii tăi,
și toată realitatea din jurul tău e forță și concentrare și violență sublimată și cooperare și un dans complicat cu mingea, cu adversarul, cu coechipierii, cu vîntul, cu crampoanele,
La fel și la călărie te duci pentru acea senzație foarte tătărească și foarte premodernă cînd ești centaur și una cu calul și cînd totul este neforțat, elegant, zvîcnit, prelung, fluid, iar calul e ca un vînt solid sub tine, iar tu ești ca un zeu lichid călare pe el.
Și asta contează cu adevărat. Calul. Vîntul. Gestul. Mîna. Dîrlogul. Picioarele. Șaua. Și toate laolaltă.
Hai, pufoșilor. Încercați. N-o să vă pară rău. Nu spun că e ușor. Mai ales la început. Dar spun că e fain. Mult mai fain decît mi-aș fi închipuit.
Mulțumesc, Aurel, pentru ce ne înveți. Și mersi că trezești tătarul din mine.
Domo arigato gozaimashita!
PS: și, după ce învăț să călăresc, cînd o să mă fac mai mare și mai grizonat și o să am pătrățele la burtă de la atîta trap săltat, promit că-mi iau și BMW. Și, dacă nu mă spuneți la nevastă, poate nu numai BMW.
.
Bolojan, Radu Eremia și austeritatea
Acum o oră
2 comentarii:
"Mirele, ne mișcăm și noi mai cu talent?"
singura problema la calarie e sa nu devii sensibil la "febra fanului".
Trimiteți un comentariu