Pufoșilor!

Totul a început cu o neînțelegere, cu un misunderstanding, cu un malantandiu, cum ar spune kaghebiștii formatori de opinie din ziarele occidentale.

Eu îi îndemnam pe ai mei să marș la vot, mama voastră de pufoși. Ei, cu bună știință au ba, au crezut că dau în hoardele de diasporeni și de internauți și m-au terfelit în fel și chip, că jignesc oamenii și înjur poporul.

Pînă la urmă termenul a făcut oareșce vîlvă. Eu l-am tot folosit. Lumea l-a tot citit. A început să circule, unii văz că îl folosesc. E un soi de matrafocs mai de sfîrșit de 2014. Am talent la propus cuvinte aspre, care rămîn să plutească în aerul social.

Partea cu adevărat haioasă este că e un termen totalmente greșit înțeles.

Pufos, doamnelor și domnilor, cinstiți mumulache și restul muțuflenderi, nu este un termen de ocară. E un termen de alintocară. De mustrare faină. De dojană blîndă, îngăduitoare. E o castană prietenească după ceafă, nu un pumn în moacă, de-ăla de scoate dinții. E un termen ce ține de purgatoriul cuvintelor, nu de iadul lor.

Asta pentru că, spre deosebire de alte categorii de oameni ai muncii, pentru pufoși încă mai există speranță.

Să vă explic.

Termenul, cel puțin în forma în care îl folosesc, vine dinspre vestiarul de rugby, unde băiețeala, mermeleala, hăhăiala și alte complexe retorico-stilistice bine definite estetic se amestecă cu mirosul puternic, dar tare de jambiere murdare și de alte mirosuri corporale care nu pot fi explicate aici fără să luăm amendă de la CNA.

Acolo, în vestiar, unde există totuși un moment al adevărului, “pufos” e ăla care nu duce. E ăla moale, pufos, care nu poate.

Nu poate să alerge. Nu poate să placheze. Nu poate să dea pasă. Scapă mingea printre extremități. Are mîinile mai rari decît ulucile la gard. Face otită des, de repede ce trec ceilalți pe lîngă el. Mă rog, chestii tehnice, de metodologie sportiv-osoasă pe care dacă nu le-ați trăit nu le puteți înțelege decît în filme, unde de regulă sînt explicate prost, patetic.

Asta este partea rea. Pufosul e unul pufos. Partea bună, în schimb, este că pufosul se poate îndrepta. Este cumva ca în creștinism, cu noțiunea de păcătos. Un pufos poate deveni cu perseverență și cu bună credință unul ceva mai puțin pufos. Și dacă trage tare și vrea, poate chiar ieși din această clasă ontologică și deveni chiar rugbist pe bune. Sau om pe bune.

Peste tot s-au văzut cazuri în care pufoșii s-au mîntuit. S-au despufoșizat. De altminteri, toți am fost pufoși la început. Doar că unii au tras de ei și nu mai sînt pufoși, în timp ce alții – așa ca voi, cinstiți pufoși ce citiți aceste rînduri – încă mai adastă în această stare aproximativă, de loază de băiat bun, care ar putea mai mult dacă chiar și-ar pune capul.

Uite, de exemplu eu sînt un pufos care încerc și trag de mine să fiu ceva mai puțin pufos. Cu fizicul, cu psihicul, cu ce pot și eu. Că-mi iese, că nu-mi iese, astă e altă discuție. Important e că încerc să stau pe cal, încerc să stau pe schiuri, încerc să stau în placaj, încerc să fiu un uke bun (nu-mi iese), un părinte bun, un soț bun, un profesor bun, un consilier bun (nu-mi iese), un povestitor bun. Un om bun.

Dar gata despre mine. Înapoi la teorie, pufoșii mei.

Pufoșii pot fi fie cu trupul, fie cu sufletul.

Pufoșii fizici pot să tragă de ei. Să alerge. Să facă flotări. Să urmeze un program riguros de antrenament. Să nu se dea bătuți cînd salteaua e tare și nage e rău și dă de pămînt cu ei. Să nu dispere cînd nu-i iese din prima, din a doua, din a noua. Ai reușit? Continuă? N-ai reușit? Nu fi pufos: continuă!

Asta este esența stării de pufos. O aproximativitate ce conține în însuși mermeleala sa potențialul de izbăvire, ușurarea, mîntuirea, realizarea, îndeplinirea, trecerea. Unde? Depinde de domeniu. Depinde ce vreți de la viață.

Termenul de pufos - și de-abia aici ajungem în inima problemei, in the heart of darkness – evident că se poate extinde ușor și în zona intelectual-morală a existenței.

La fel precum există pufoși fizici, cu cărnițele tremurînd moale pe dînșii, la fel există și pufoși ai minții. Oameni care nu vor să gîndească drept, nu au învățat să gîndească drept, le e lene să gîndească drept, să judece cu capul lor pe care li l-a dat statul în dotare cînd au primit certificat de naștere la maternitate. Sînt oameni pufoși la creier cum sînt și oameni pufoși la mușchi.

Așijderea, sînt oameni pufoși la simțămînt, la trăire, la caracter. Sînt oameni pufoși emoțional, cărora li se înmoaie biscuiții care îi au pe post de picioare la primul “bau!” pe care îl face dujmanu nemilos și nașpa și nasol. Sînt oameni pufoși la caracter care își schimbă principiile cum își schimbă rugbiștii mei jambierele, ba chiar mai des.

Toți ăștia sînt oameni pufoși care pot să fie ceva mai puțin pufoși, dacă își iau inima și creierul și valorile în dinți și fac primul efort. Pe urmă al doilea. Pe urmă al nouălea. În fiecare zi, un pic de antrenament anti-pufoșenie.

De aceea eu dintotdeauna am considerat acest termen ca pe unul de alint, nu de jignire. Alint aspru. Mustrare în glumă. Mama voastră de pufoși! Marș în paștele mamii voastre la vot! Așa vorbim noi la Telega: facem bine cu de-a sila. Paștele mamii voastre!

Alint și încredere: vă consider pufoși pentru că știu că puteți mai mult și că, cu ceva silință, veți reuși. Să fiți mai cumpătați, mai morali, mai inteligenți, mai curajoși. Să nu vă speriați la primul bau. Să gîndiți cu capul vostru, nu cu cel al televiziunilor sau al nostru, al talking headurilor care formatăm opinii. Să nu vă schimbați principiile în funcție de cum bat precipitațiile politice. Să nu vă dedați disperării, îndoielii, bîrfei, nemulțumirii, cîrcotelii, acrelii, tuturor păcatelor de care sîntem cu toții plini.

E un termen de alint, pufoșilor. Să nu vă fie rușine cu el. Pentru că lumea se împarte în pufoși și în dobitoci.

Iar voi sînteți – slavă Domnului! – doar pufoși. Ceilalți sînt dobitoci. Și așa vor rămîne.



.