Pufoșilor!

Totul a început cu o neînțelegere, cu un misunderstanding, cu un malantandiu, cum ar spune kaghebiștii formatori de opinie din ziarele occidentale.

Eu îi îndemnam pe ai mei să marș la vot, mama voastră de pufoși. Ei, cu bună știință au ba, au crezut că dau în hoardele de diasporeni și de internauți și m-au terfelit în fel și chip, că jignesc oamenii și înjur poporul.

Pînă la urmă termenul a făcut oareșce vîlvă. Eu l-am tot folosit. Lumea l-a tot citit. A început să circule, unii văz că îl folosesc. E un soi de matrafocs mai de sfîrșit de 2014. Am talent la propus cuvinte aspre, care rămîn să plutească în aerul social.

Partea cu adevărat haioasă este că e un termen totalmente greșit înțeles.

Pufos, doamnelor și domnilor, cinstiți mumulache și restul muțuflenderi, nu este un termen de ocară. E un termen de alintocară. De mustrare faină. De dojană blîndă, îngăduitoare. E o castană prietenească după ceafă, nu un pumn în moacă, de-ăla de scoate dinții. E un termen ce ține de purgatoriul cuvintelor, nu de iadul lor.

Asta pentru că, spre deosebire de alte categorii de oameni ai muncii, pentru pufoși încă mai există speranță.

Să vă explic.

Termenul, cel puțin în forma în care îl folosesc, vine dinspre vestiarul de rugby, unde băiețeala, mermeleala, hăhăiala și alte complexe retorico-stilistice bine definite estetic se amestecă cu mirosul puternic, dar tare de jambiere murdare și de alte mirosuri corporale care nu pot fi explicate aici fără să luăm amendă de la CNA.

Acolo, în vestiar, unde există totuși un moment al adevărului, “pufos” e ăla care nu duce. E ăla moale, pufos, care nu poate.

Nu poate să alerge. Nu poate să placheze. Nu poate să dea pasă. Scapă mingea printre extremități. Are mîinile mai rari decît ulucile la gard. Face otită des, de repede ce trec ceilalți pe lîngă el. Mă rog, chestii tehnice, de metodologie sportiv-osoasă pe care dacă nu le-ați trăit nu le puteți înțelege decît în filme, unde de regulă sînt explicate prost, patetic.

Asta este partea rea. Pufosul e unul pufos. Partea bună, în schimb, este că pufosul se poate îndrepta. Este cumva ca în creștinism, cu noțiunea de păcătos. Un pufos poate deveni cu perseverență și cu bună credință unul ceva mai puțin pufos. Și dacă trage tare și vrea, poate chiar ieși din această clasă ontologică și deveni chiar rugbist pe bune. Sau om pe bune.

Peste tot s-au văzut cazuri în care pufoșii s-au mîntuit. S-au despufoșizat. De altminteri, toți am fost pufoși la început. Doar că unii au tras de ei și nu mai sînt pufoși, în timp ce alții – așa ca voi, cinstiți pufoși ce citiți aceste rînduri – încă mai adastă în această stare aproximativă, de loază de băiat bun, care ar putea mai mult dacă chiar și-ar pune capul.

Uite, de exemplu eu sînt un pufos care încerc și trag de mine să fiu ceva mai puțin pufos. Cu fizicul, cu psihicul, cu ce pot și eu. Că-mi iese, că nu-mi iese, astă e altă discuție. Important e că încerc să stau pe cal, încerc să stau pe schiuri, încerc să stau în placaj, încerc să fiu un uke bun (nu-mi iese), un părinte bun, un soț bun, un profesor bun, un consilier bun (nu-mi iese), un povestitor bun. Un om bun.

Dar gata despre mine. Înapoi la teorie, pufoșii mei.

Pufoșii pot fi fie cu trupul, fie cu sufletul.

Pufoșii fizici pot să tragă de ei. Să alerge. Să facă flotări. Să urmeze un program riguros de antrenament. Să nu se dea bătuți cînd salteaua e tare și nage e rău și dă de pămînt cu ei. Să nu dispere cînd nu-i iese din prima, din a doua, din a noua. Ai reușit? Continuă? N-ai reușit? Nu fi pufos: continuă!

Asta este esența stării de pufos. O aproximativitate ce conține în însuși mermeleala sa potențialul de izbăvire, ușurarea, mîntuirea, realizarea, îndeplinirea, trecerea. Unde? Depinde de domeniu. Depinde ce vreți de la viață.

Termenul de pufos - și de-abia aici ajungem în inima problemei, in the heart of darkness – evident că se poate extinde ușor și în zona intelectual-morală a existenței.

La fel precum există pufoși fizici, cu cărnițele tremurînd moale pe dînșii, la fel există și pufoși ai minții. Oameni care nu vor să gîndească drept, nu au învățat să gîndească drept, le e lene să gîndească drept, să judece cu capul lor pe care li l-a dat statul în dotare cînd au primit certificat de naștere la maternitate. Sînt oameni pufoși la creier cum sînt și oameni pufoși la mușchi.

Așijderea, sînt oameni pufoși la simțămînt, la trăire, la caracter. Sînt oameni pufoși emoțional, cărora li se înmoaie biscuiții care îi au pe post de picioare la primul “bau!” pe care îl face dujmanu nemilos și nașpa și nasol. Sînt oameni pufoși la caracter care își schimbă principiile cum își schimbă rugbiștii mei jambierele, ba chiar mai des.

Toți ăștia sînt oameni pufoși care pot să fie ceva mai puțin pufoși, dacă își iau inima și creierul și valorile în dinți și fac primul efort. Pe urmă al doilea. Pe urmă al nouălea. În fiecare zi, un pic de antrenament anti-pufoșenie.

De aceea eu dintotdeauna am considerat acest termen ca pe unul de alint, nu de jignire. Alint aspru. Mustrare în glumă. Mama voastră de pufoși! Marș în paștele mamii voastre la vot! Așa vorbim noi la Telega: facem bine cu de-a sila. Paștele mamii voastre!

Alint și încredere: vă consider pufoși pentru că știu că puteți mai mult și că, cu ceva silință, veți reuși. Să fiți mai cumpătați, mai morali, mai inteligenți, mai curajoși. Să nu vă speriați la primul bau. Să gîndiți cu capul vostru, nu cu cel al televiziunilor sau al nostru, al talking headurilor care formatăm opinii. Să nu vă schimbați principiile în funcție de cum bat precipitațiile politice. Să nu vă dedați disperării, îndoielii, bîrfei, nemulțumirii, cîrcotelii, acrelii, tuturor păcatelor de care sîntem cu toții plini.

E un termen de alint, pufoșilor. Să nu vă fie rușine cu el. Pentru că lumea se împarte în pufoși și în dobitoci.

Iar voi sînteți – slavă Domnului! – doar pufoși. Ceilalți sînt dobitoci. Și așa vor rămîne.



. Citeste tot...

Stance: Rashomon (1950)

. Citeste tot...

Adevarate, dar degeaba

Ce fac oamenii cind fac fapte? Discuta filosofie. Fara sa stie ca, de fapt, totul este filosofie. Pentru ca totul este despre moarte.

* * *

- Stii tu cum zicea doxatu: sa nu te uiti in abis. Pune si tu pisici pe FB

- Nu pot. Mi-e jena sa ma pacalesc singur

- Dar FB este produsul subculturii americane [smile emoticon] e ca si cum ne-am vedea cu totii intr-un McDonalds si am face cenaclul literar acolo, filosofand despre Urmuz

- Lasa, ca ne place. Nu fi mai protocronist si mai dacofil decit necesita Codul Fiscal [tongue emoticon]

- [tongue emoticon]

- Ne creeaza dependenta, dar este un surogat. Cat despre placere... Ce fumatul ne place?

- Nu continua cu rationamentul, caci la capat te asteapta o primenire sufleteasca budista

- pe mine o sa ma gaseasca stafidit pe 27.555 USB, cu castile pe urechi [grin emoticon]

- #ejtvarza #refuziiluminarea #jandarmiiepedrum

=================



Delirul mistic, dar adevarat, continua. In ritmul asta scriem un volum de versuri, unul de poezii si inca unul de recenzie filosofica. Sigur gasim editura cu ISBN sa ne publice adevarurile adevarate, care creeaza fiori pe pielea gainii cind ii citesti.

V-am spus ca sinteti niste pufosi care ar cam trebui sa va ginditi la lucrurile cu adevarat importante, cum ar fi moartea?

* * *

- Degeaba mai predicam. Am cacat cu totii steagul. E prea tarziu.

- #ejtvarza. Sperantza e singurul sentiment crestin care conteaza cu adevarat. Iubirea e un cuvint de dinsii inventat. De fapt se numeste altruism si-l avem in gene.

- https://en.wikipedia.org/wiki/Altruism_(biology)

- Esti departe. Intreaba un ungur. Tragicul este singurul sentiment autentic uman :))

- De-aia ungurii au fost cuceriti de romani. Ca nu stiu sa-si asigure benzina emotzionala [tongue emoticon]

- Inca nu e prea tarziu [smile emoticon]. La cum va oranduiti tara, o veti preda singuri, pe semnatura [wink emoticon]

Citeste tot...

"Frige", strigă el înspăimântat

Ca de fiecare dată cînd mergem la călărie, dăm muzica tare și scuturăm din cap. Necesarul moment de bonding emoțional. Necesara lecție de muzică rock acordată unui public captiv format din copiii mei țintuiți în scaun, la semafor.

Dăm pe Rock FM, acești anti-guvernamentali mișto, singurii anti-guvernamentali pe care îi consum din plăcere, nu din obligație profesională, fără să-mi fie scîrbă, silă și alte senzații politice.

Dăm pe Rock FM, dăm muzica tare și, încet-încet, facem cultură muzicală la mămăruțele mele. “Ce trupă e asta?” “Dar la asta cum îi zice?”.

Ne ajută și faptul că play-listul amărîților de rockefemiști este repetat pînă la sațietate. Iaca acolo vreo 50 de melodii pe care tot le învîrt în heavy rotation, că n-au avut bani de mai multe.

La început evident că fetele nu știau nici o melodie. Acum au început să le mai bunghească, oarecum. Azi, de exemplu, Andra și-a dat seama că e AC/DC. Iete-te, că a început să le miroasă... Fata lu’ tata!

Dar sînt încă destul de multe melodii pe care fetele le aud pentru prima dată. Stăm în trafic, la barieră la Voluntari, mai avem un kilometru pînă la Aurică și la caii lui faini, și ascultă gagicile mele muzică întîiași oară pentru prima dată, ca de început de lume, ca la Macondo pe vremea cînd încă nu ploua și lucrurile erau atît de tinere încît n-aveau nici măcar nume, iar pufoșii încă nu văzuseră gheață.

// aside comment: v-am spus povestea cu braziliencele de 50 de ani de la malul Pacificului, de la buza Ecuatorului, care au văzut în România prima dată zăpadă, de 1 Mai la Sinaia, și au plîns de emoție? Nu v-am spus-o. Nici nu v-o spun. E prea frumoasă s-o stric să apară pe Hotnews, s-o mînjească ăia //

Și stăm la barieră, și mă uit la Andra cum îi înflorește melodia pe față. Emoția copilului care aude prima dată ceva. În seara asta era Still Got The Blues a lui Garry Moore, Dumnezeu să-l odihnească.

Și Garry se văita din chitară, și muzica era dată tare, și Andra începea să înțeleagă și versurile, și muzica îi intra încet în oase.

Se numește imprinting și se aplică nu numai la gîștele sălbatice ale lui Tinbergen sau Lorenz sau care a fost ăla. Nu. Se aplică la tot soiul de copii, de creiere pufoase și tinere și proaspete ale naturii ăsteia. La copiii noștri, la copiii de gîscă sălbatică, de gîndac, de elefant, de rechin, de delfin, de gazelă, de albatros. De inorog.

Și Andra noastră vedeai cum i se imprimă cablajele mentale cu muzica aia, era ca și cum aveai un perete de sticlă în loc de craniu și se vedea înăuntru acul de cristal care lasă urmă zgîriată pe scoarța ei cerebrală, o dîră sinuoasă și elegantă și limpede, cum numai chitara lui Garry Moore putea fi cîteodată.

Și atunci mi-a înflorit o clipă binecuvîntată în cap cînd creierul meu s-a lepădat pe moment de prea multe sale sarsanale de gînduri, de amintiri, a uitat că știe melodia aia aproape pe de rost și a reușit pentru cîteva prețioase secunde s-o audă cum o aude Andra, întîiași oară pentru prima dată.

Și un fior de bucurie dureros de limpede m-a cutremurat tăcut pe dinăuntru, de la mațe pînă în vîrful urechilor, și m-am simțit recunoscător pentru cadoul pe care tocmai l-am primit, fără să-l caut, fără să-l merit.

Și în Macondo încă nu începuse să plouă și pufoșii ăia inocenți încă nu văzuseră gheață în viața lor.

Am ajuns la călărie cînd s-a terminat melodia. Eram cu geamurile lăsate jos. Ardeleanu scotea caii să pună șeile pe ei, pe David și pe Vijelie. Am parcat în același loc în care parchez de obicei, băgînd mașina cu botul în frunzele unui nuc tînăr, cu crengile crescute de jos, pe trunchi, aproape de pămînt.

Și atunci a pornit Metallica, Enter Sandman, cu începutul ăla al său obsedant, acumulant, val peste val de bas și de premoniție de dezastru și de fiere și de moarte și de teamă și de primejdie, duduind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie, vine vine vine vine calcă totul în picioare,

na că am ajuns și eu să plagiez ca și Cărtărescu, ce oameni, ce vremuri de palimpsest,

și parcă niciodată sărăcia aia de melodie n-a sunat mai proaspătă și mai aducătoare de fiori,

era clar de la Red Bullul băut,

Ardeleanu punea deja șeile pe cai, Andra se dăduse jos din mașină, nerăbdătoare,

și eu am stat să ascult, cu geamurile lăsate jos, cu botul mașinii băgat în frunzele nucului cel tînăr, cu crengile pînă la pămînt, cu muzica dată tare, prea tare, mai tare decît permite Codul Fiscal,

“Uite, tata, cum tremură geamul! Uite, și pămîntul vibrează pe afară, pe lîngă mașină”, spunea Andra,

n-o auzeam, muzica era prea tare, îi ghiceam cuvintele din semnele făcute, din mișcarea buzelor,

și deși știam melodia pe de rost, am auzit-o și pe asta întîiași oară pentru prima dată.

Și a fost bine. A fost prea bine, pentru prea puțin timp.

Și atunci a început să plouă în Macondo și să se topească gheața pe frunzele de bananier în care era înfășurată, ca într-un lințoliu verde și ud și cald, mult prea cald.



* * *

“În clipa în care uriaşul ridică capul, din sipet răbufni un suflu îngheţat. În interior nu se vedea decât un enorm bloc transparent, închizând o mulţime nesfârşită de ace peste care ţâşneau în steluţe multicolore pâlpâirile amurgului. Deconcertat, fără să uite totuşi că băieţii aşteptau din partea lui o explicaţie pe loc, José Arcadio Buendía îndrăzni să emită una:

— Acesta este cel mai mare diamant din lume.

— Nu, corectă ţiganul. Este gheaţă.

Fără să înţeleagă, José Arcadio Buendía îşi întinse mâna spre bloc, însă uriaşul îi opri gestul. "Încă cinci reali pentru a-l atinge", îi spuse el. José Arcadio Buendía plăti şi apoi putu pune mâna pe gheaţă, ţinând-o acolo câteva minute, cu inima săltând de bucurie şi totodată de teamă la contactul cu misterul.

Neştiind ce să spună, mai plăti încă zece reali pentru a permite copiilor să cunoască această experienţă miraculoasă. Micul José Arcadio refuză să o atingă. Aureliano, dimpotrivă, făcu un pas înainte, puse mâna pe ea, dar şi-o retrase îndată: "Frige", strigă el înspăimântat.

Însă tatăl său nu-i dădu nici o atenţie. Extaziat în faţa acestei minuni autentice, îşi permise să uite pentru o clipă insuccesul întreprinderilor sale delirante şi de cadavrul lui Melchiade dat pradă calmarilor. Mai plăti încă cinci reali şi, punând mâna pe blocul de gheaţă, aşa cum jură un martor pe evanghelie, strigă:

— Iată marea invenţie a epocii noastre.“





. Citeste tot...

Secretul unei salate bune de roșii

Secretul unei salate bune de rosii este compus din urmatoarele subsecrete, cu liniuta de la capat:

- Sa cumperi rosii de calitate. Hint: rosiile mici sint mai gustoase si mai putin impanate cu hormoni de grabire si alte blestematii industriale decit cele mari, oribil de estetice. Daca platiti, va spun si baba de unde cumparam. Mici, zbircite, zemoase, cu un gust divin.

- Sa cumperi brinza de calitate. Hint: brinza de oaie. Hint: brinza romaneasca. Hint: nu de la supermarket. Din piata, pufosilor, din piata. Sau de la ciobanul propriu si personal, de la tzara.

- Sa folosesti ulei de calitate. Hint: incepe cu m si se termina cu ina. Masina. Mielina. Motorina. Deci incepe cu m si se termina in ina, da?

- Sa pui usturoi. Mult usturoi. Hint: la un castron, o capatzina. Veti putzi mai ceva ca un cadavru din Game Of Thrones, inainte sa va dea trezirea the Night's King, dar asta de fapt este secretul peste care cel mai multi dintre voi, pufosii, sariti, crezind ca merge si fara. Nu merge fara. Hint 2: sa taiati cateii de usturoi marunt marunt, feliute semi-transparente. Nu mujdei. Nu zdrobit. Taiat marunt. Cine a vazut filme cu mafioti ale lui Scorsese, stie ce spun. Incercati Goodfellas, cind baietii in puscarie taiau cateii cu lama, ca aveau timp. Sau mai uitati-va si voi la The Sopranos.

- Sa nu pui nimic altceva in afara de rosii, brinza, usturoi si inca vreo doua condimente pe care unul vi-l spun, unul nu vi-l spun. Fara castraveti. Fara brocoli. Fara salata verde. Fara ceapa verde. Fara ceapa maro. Fara ceapa albastra. Fara rucola. Fara piulitze de paishpe. Abtineti-va. Rosii, brinza, usturoi si mult, muuult talent. Exceptie: doar doua frunze de busuioc proaspat, daca aveti ghiveciul pe balcon. Neaparat proaspat. Dar merge si fara.

- Sare (multa!), piper (mult), otzet. Hint: otzet de mere. Otzet de prune (cine stie ce e ala otzet de prune, se cheama ca are cel putzin strabunicii din Telega). Dar mai ales si mai ales otzet balsamic. De-ala italian, macaronar, de la mama lu Modena. Nu va eftiniti la condimente.

- Ultimul condiment, secretul secretelor: se ia o sticlutza de...

Nu va spun. Asta chiar trebuie sa ramina secret.

De-abia am terminat un castron. Ma rostogolesc incet si trist prin casa. Trebuie sa ma imbrac, sa merg la emisiune. De-abia astept sa ma asez pe scaun, la talk show, si sa deschid gura. Cel putin invitatii vor suferi traume emotionale si olfactive. Foarte probabil si moderatoarea, ca am pus usturoi de calitate. Daca respir mai puternic, cred ca ametesc si operatorii. Poate crapa si felinarele alea care fac lumina in platou.

Bliss. Sheer bliss.

Si un pic de usturoi.





. Citeste tot...

Stance: The Searchers (1956)

. Citeste tot...

Aici era o covrigărie

- Aici era o covrigărie…

Mă oprisem să cumpăr covrigi. Eram în drum pe-acolo, nu mai trecusem de ceva timp.

Tot mă țineam ori de cîte ori treceam prin preajmă să opresc să cumpăr covrigi de-ăia mici, mulți pe șirag, proaspeți și gustoși. Unii din cei mai buni covrigi din București.

Îi cumpăram în drum spre antrenament, la aikido, pînă m-am hotărît la un moment dat să o iau pe alt drum, ajungeam mai repede, nu ocoleam atît.

Pe naiba. Nici o covrigărie. Și totuși, era aici. Mai citesc o dată. “Optică medicală”.

Mă duc pînă la capătul blocului, trec de o cofetărie – hait! nici asta nu era aici – mă întorc înapoi. Nimic. Nici o covrigărie. Atunci o întreb pe doamna care mătura trotuarul în fața magazinelor.

- Aici era o covrigărie…

Doamna ridică privirea, îmi aruncă o privire rea, de femeie obosită, muncită, plictistică, spetită, sastisită, care se trudește să dea cu mătura și uite-l și pe ăsta, are chef de palavre.

- Era. Nu mai e de doi ani.

Scurt, printre dinți. Ca o palmă peste ochi. Se apleacă și își vede de măturat. Oamenii ăștia, pe ce lume or fi cu capul? Auzi tu: era o covrigărie. Bineînțeles că era. Pe vremuri. În preistorie. Unde dracu a fost ăsta pînă acum?

Chiar așa: unde dracu am fost pînă acum? Cînd au trecut anii? Cînd au trecut doi ani? Parcă a fost ieri cînd am cumpărat covrigi ultima dată de aici. Dacă mă chinui un pic, încă le mai simt gustul.

Cînd au trecut anii? Cînd trece viața?

Oamenii ăștia care sîntem noi, pe ce lume om fi cu capu’?



. Citeste tot...

Cuvintele nu pot să

. Citeste tot...

Cavalcada, acest loc unde învățați echitație

Criza vîrstei de mijloc generează reacții diferite la diferite categorii de pufoși.

Unii se apucă de pian, alții de făcut bani. Unii își fac MBA-ul, alții doctoratul. Unii își trag Mercedes sau BMW sau Porsche sau Ferrari, după posibilități. Alții își trag amantă. Alții își trag Mercedes sau MBW sau Porsche sau Ferrari, cu amantă cu tot. După posibilități.

Eu, mai intelectual de fel, m-am apucat de sport. De acum vreo aproape opt ani de zile, de cînd aveam 35 de ani, am încercat mai multe, cu diverse grade de pricepere. Cînd alții se lasă de sport, eu am început. Evident, la nivel amatoricesc. De pufos.

Totul a început cînd, uitîndu-mă la meciuri de rugby, am simțit instinctiv ce simt ăia acolo pe teren și mi-am dat seama că o să-mi pară rău mai la bătrînețe dacă nu încerc.

Și am încercat. Și mi-a ieșit destul de bine. Nu ca cei care au jucat în tinerețe, dar totuși. Ținînd cont de vîrstă, cred că mi-a ieșit decent. Am avut niște momente faine acolo, jos, pe iarbă. Mersi, pufoșii mei de la Rugby Dracula Old Boys!

Și pe urmă am încercat și aikido. Și pot să spun că nu mi-e rușine cu ce am reușit pînă acum. Îl simt. E acolo, în mine. Am și inventat termeni de specialitate, sînt practic un soi de teoretician al acestei arte marțiale: mermelewaza, electronage și durerowaza. Domo arigato gozaimashita, Nicu Sensei și colegii și prietenii mei de cale de la Itsushin Dojo!

Și pe urmă și schi. Aici mai greu, că încă sînt la început, dar am început să-l simt și pe ăsta. E fain cînd începi să te duci cu panta și cînd începi să înțelegi coborîrea. Mersi, Roland Teodorescu!

Iar acum, cea mai recentă extensie a pufoșeniei mele fizice de vîrstă de mijloc, am început să călăresc.

Nu, nu călărie de-aia la care rînjiți voi fasolea chiar acum, citind aceste rînduri – fi-v-ar rușine dacă v-ați gîndit la ce nu m-am gîndit eu. Călărie de-aia pe bune, adevărată, cu cai.

A fost și contextul potrivit. Am învățat alături de fetele mele. Am dus fetele la schi. De bine de rău, decît să stau pe margine, m-am băgat și eu. La călărie la fel. Am dus fetele la călărie. M-am băgat și eu.

E deja al doilea an de cînd facem. Anul trecut a fost mai așa, mai de tatonare.

Anul ăsta, însă, de cînd a cam dat colțul ierbii și de cînd s-a terminat sezonul de schi – mersi, Roli! ești un instructor excelent și un prieten fain! – am trecut pe călărie. Și am mers în fiecare săptămînă.

Asta pentru că am avut și șansa să găsim un loc fain, autentic, pe placul nostru.

Temerea noastră era să nu fie un loc năpădit de fițe, pentru că totuși călăria, ca și alte sporturi pe-aici pe la noi, ușor o dă în pampon mic burghez, sport de status social, unde contează mai mult cu ce mașină vii și ce cizme ai și cîți bani ai dat pe mănuși decît cum stai în șa, iar dacă nu ai calul tău parcă totuși nu ești chiar din lumea bună.

Din fericire, locul pe care l-am găsit, Cavalcada, păstorit cu pricepere și înțelepciune de Aurel Boată, reușește să evite figurile și trăirismele mic burgheze. E un loc unde te duci să călărești, să înveți, să simți caii, să rezonezi cu ei.



E un loc care reușește să împletească două lucruri tare importante: bunul simț și profesionalismul.

Băieții de la Cavalcada chiar se pricep la cai. Unii dintre ei participă la spectacole medievale și sînt cascadori de film. La filme de-alea adevărate, de Hollywood. Au lucrat cu profesioniști din alte țări.

Au prins școala și priceperea cascadorilor noștri de pe vremuri, de la Sobi. Au trăit de mici copii printre cai, au crescut printre picioarele lor, își știu calul cum își știe tătarul arcul ori samuraiul katana.

Și asta se vede și din felul în care simt clienții, își instruiesc clienții, interacționează cu ei. Știu să identifice nivelul acestora, știu să fie precauți, știu ce complicat e lucrul cu caii. Știu să ofere cu adevărat cursuri de echitație, nu doar să te urce pe cal și să creeze impresie. Și, de asemenea, știu să fie prietenoși, haioși, neforțați. Oameni, nu corporatiști.

Mai e încă ceva, la fel de important. Au niște cai cu adevărat faini.

David și Vijelie și Romică și Decebal și Darius și... na, că pe restul i-am uitat, vă uitați și voi pe site cum îi cheamă. Eu îl călăresc pe David, am început să mă învăț cu el. Andra pe Vijelie, o iapă mai mărunțică, dar cu o vînă în ea de speriat. Marta pe Romică.

V-am spus că am fost și în alte locuri la călărie. Acolo am avut parte de cai nici prea prea, nici foarte foarte.

Doar aici, la Cavalcada, a fost prima dată cînd am simțit cu adevărat ce înseamnă să ai cal sub tine. O forță a naturii. Un cal de rasă. Un cal bine hrănit, cu temperament, care are benzină în el să facă ce trebuie, și repede, și încet, și cinci minute, dar și două ore, dacă e cazul.

Cai adevărați. Cai arăbești cu lipițan, împrumutînd de la amîndouă rasele calitățile acestora: de la arăbești viteza și temperamentul și rezistența, de la lipițani statura și forța.

De patru luni, de când mergem acolo, am început să progresăm și să trecem de momentul acela mai complicat de la început, prin care treci orice sport te-ai apuca să faci.

Sîntem din ce în ce mai spontani la trap și începem să înțelegem galopul. Începem să avem rezistență, să nu mai obosim după o oră de călărie.

Și mai ales și mai ales, începem să călărim instinctiv, să avem momente în care simți că ești una cu calul, că se mișcă cu tine, că te miști cu el, că e o extensie a voinței și putirinței tale.

Și ne place. Din ce în ce mai mult.

Nu vreți să știți cum e. E bestial. În sensul cel mai animalic și mai pur și mai curat al cuvîntului. Ești o bestie pe o altă bestie și totul în jurul tău e natură, mișcare, concentrare, instinct, control, gest, focalizare. Poetry in motion.

Mulți, pe bună dreptate, scot în evidență scopurile profilactice ale practicării unui sport. Te ajută la sănătate, la condiția fizică, la interacțiunea cu ceilalți, dacă e sport de echipă, la spiritul de competiție, te disciplinează, te scapă de burtă, de varice, de toate hibele sedentarismului urban de care suferim.

Și evident că au dreptate. Toate acestea sînt clar în folosul nostru.

Dar la fel cum la aikido nu te duci să faci condiție fizică decît cel mult ca beneficiu secundar, ci te duci să-ți zideți spontaneitatea corporală și să înțelegi ma-ai-ul și să simți chestia aia cea mai foarte complicată și zen și de neexplicat, mushin,

La fel cum la rugby nu te duci pentru condiție fizică și pentru profilaxia coloanei – aici chiar din contră – ci pentru a simți acel fior cvasi-mistic cînd dai eseu sau placaj sau cînd te duci la susținere pentru unul din coechipierii tăi,

și toată realitatea din jurul tău e forță și concentrare și violență sublimată și cooperare și un dans complicat cu mingea, cu adversarul, cu coechipierii, cu vîntul, cu crampoanele,

La fel și la călărie te duci pentru acea senzație foarte tătărească și foarte premodernă cînd ești centaur și una cu calul și cînd totul este neforțat, elegant, zvîcnit, prelung, fluid, iar calul e ca un vînt solid sub tine, iar tu ești ca un zeu lichid călare pe el.

Și asta contează cu adevărat. Calul. Vîntul. Gestul. Mîna. Dîrlogul. Picioarele. Șaua. Și toate laolaltă.

Hai, pufoșilor. Încercați. N-o să vă pară rău. Nu spun că e ușor. Mai ales la început. Dar spun că e fain. Mult mai fain decît mi-aș fi închipuit.

Mulțumesc, Aurel, pentru ce ne înveți. Și mersi că trezești tătarul din mine.

Domo arigato gozaimashita!

PS: și, după ce învăț să călăresc, cînd o să mă fac mai mare și mai grizonat și o să am pătrățele la burtă de la atîta trap săltat, promit că-mi iau și BMW. Și, dacă nu mă spuneți la nevastă, poate nu numai BMW.





. Citeste tot...

Ai reușit? Continuă! N-ai reușit? Mai fă un dosar!

Nici nu s-a uscat bine cerneala pe decizia Camerei Deputaților,

nici nu s-au dumirit bine pufoșii de la PNL că au o moțiune născută moartă,

uite ce bleagă e, dar totuși ce frumos atîrnă,

că perseverenții care trebuie să persevereze, că așa e în tenis, dacă-i ordin, cu plăcere,

s-au scuturat de tristețe și de nervi și de draci că nu le-a ieșit pasența cum se scutură calul de tăuni

și au declarat, mai întîi în încăperile discrete, pline de fum, apoi și în public, prin răspîndacii de servici, tapalabii și turturicii din dotare:

nu ne lăsăm! Facem dosare pînă îl belim pe Ponta!

Nu a ieșit din prima încercare? Nu-i nimic! Ce pana noastră! Noi sîntem ubărmenși, noi nu sîntem oameni. Noi sîntem instituții!

Lasă, dom’le, că am mai citit și noi literatură în liceu la seral!

Știm și noi că ăla Sven Hassel sau Amundsen sau Nansen sau cum îl cheamă, dom’le, pe-ăla cu Fram Ursul Polar de a ajuns la Polul Nord, spunea în declarațiile sale în timp ce împușca ursul:

Ai reușit? Continuă! N-ai reușit? Mai fă un dosar!

Deci, doamna pom, onorată instanță: n-am reușit, dar nu ne lăsăm. O să mai facem un dosar. Și încă unul. Și încă unul.

Pînă nu mai rămîne piatră peste piatră și pînă pică Ponta.

Pentru că noi, la instituțiile care sîntem noi, așa am învățat: ein Mann, ein thousand bullets. Ra-ta-ta-ta-ta!! Pînă pică jos. Mama lui.

Restul, evident, sînt proceduri și cuvinte frumoase și comunicate de presă și interviuri și editoriale înțelepte, deci necesare. De săptămîna viitoare, pe micile ecrane.

Între timp, au trimis tapalabii și turturicii de servici să anunțe că nu se lasă pînă nu-l dau jos.

Război, pufoșilor. Război.

. Citeste tot...

Nu avem încredere în capacitatea noastră de a genera justiție

Pufoșilor,

Un pic de sociologie a moravurilor, adică a valorilor, cum ar spune pedanții.

Într-adevăr, dau dreptate intenșilor părerologi de toate spețele anti-guvernamentale și anti-pontice și anti-pesediste. Nu avem justiție în țara asta.

Dar nu în sensul robespierrean pe care îl clamează ei, ca o bîtă antipesedistă, ci într-un sens mult mai profund.

Nu avem încredere în capacitatea noastră de a genera justiție. Cînd simțim că ni se face o nedreptate, suportăm stoic și balcanic, nu cu țîfnă necesară de om liber, mîndru și care își cunoaște drepturile.

De-un par egzamplu, nu dăm în judecată toți mâncătorii de materii organice care perpetrează toate abjecțiile posibile, toate minciunile, calomniile și nemerniciile.

În multe cazuri, nu poți să-i dai în judecată pentru că se ascund sub faldurile anonimatului online. Dar sînt și situații cînd ai oameni cu subiect și predicat care clamează tot soiul de aberații și tot nu li se întîmplă nimic.

În SUA, țara aia la care visăm cu toții și de la care tot ne dorim să luăm lumină și coordonare de la ambasadori, orice abatere de la adevăr deschide o portiță pentru cel calomniat să acționeze în judecată.

Toată lumea dă în judecată pe toată lumea. Americanii sînt degrabă vărsători de “mă te dau în judecată”.

Drept pentru care părerologii de acolo sînt foarte atenți la ce comit cînd deschid gura, că pe urmă îi doare portofelul sau, chiar și mai și, îi doare la încheieturi, că metalul e rece și nemilos.

Aici la noi, la porțile Orientului, ou tout est pris a la legere, îi doare la bască pe pufoși ce zic și cum spun, că știu că oricum nu există consecințe.

Drept urmare, înflorește o mîzgă nesănătoasă de fecale verbale care nu e curățată de nici un salubrizator social.

Asta e lipsă de justiție, pufoșilor. De-aia sîntem aproximativi.

Niște americani aproximativi, șmecheri doar cînd ne cumpărăm jipane, nu și cînd alții mestecă vorbe despre noi.

Niște europeni aproximativi, numa buni de trași la proțapul unui neocolonialism blînd, cu penetrare lentă, dar plăcută.

Niște democratici aproximativi, care clamăm democrația, dar nu știm să o punem în aplicare.

Hai, democrație!

. Citeste tot...

Pufoșilor, cum vă mai duceți după fentă

Pufoșilor,

Două chestii. Una scurtă. Una la fel de scurtă.

Prima scurtă. Ironia sorții face ca acest termen care deja începe să facă un pic de carieră online să-l fi folosit prima dată ca pe un soi de alint către ai mei, nu către nașparlii.

Intenșii de pe Internet care mă monitorizează au răspîndit-o repede că jignesc diaspora. LOL. Eu tocmai îi încurajam pe ai mei, pufoșii ăștia la care țin și pe care îi simțeam moi și speriați, să iasă la vot. Marș la vot, mama voastră de pufoși! Ăilalți credeau că îi înjur și se ambalau.

Restul e istorie.

Deci “pufoșilor” e uneori un termen de alint, alteori un termen de scuturat, alteori un termen ce desemnează un fapt social. Uneori vă înjur, alteori vă mîngîi tandru. Alteori doar constat, nemuritor și rece, ca un gras superior ce sînt.

După caz, că așa sîntem noi ăștia recenții: complecși și inconsecvenți.

Pufoșilor.

Al doilea lucru de spus. Tot scurt.

Trăim un război informațional. Nu de azi. Nu de ieri. De cînd s-a inventat ziarul. Radioul. Televizorul. Internetul. Facebookul.

Oamenii drăguți și pufoși – în sensul bun al cuvîntului: delicați, academici, naivi și inofensivi – îi spun “comunicare”.

Oamenii răi și negri în cerul gurii și realiști și fără de iluzii îi spun pe față: “manipulare”, “diversiune”, “propagandă”, “dezinformare”. Mă rog, mai știu și alții, și mai luminați la față cu lanterna, care au alt termen: “maskirovka”, dar despre ăștia nu vorbim decît în cadru organizat.

Oricum i-ați spune voi, pufoșilor, indiferent de care parte a patimii politice sînteți – pufoși de dreapta, pufoși de stînga, pufoși de centru, pufoși de față spate, pufoși de una pe față una pe dos, pufoșii lu Ponta, pufoșii lu Iohannis, pufoșii lu Băsescu, pufoșii Sistemului, pufoși pe persoană fizică –

deci oricum i-ați spune, singurul lucru pe care vă rog, din tot sufletul meu de ticălos cîinos și negru în ceru gurii

este să vă dați seama că Internetul este un izvor nesecat de blestemății, de petarde aruncate și pe urmă distribuite de pufoșii de servici.

Nu puneți la suflet. Priviți asta ca pe un fapt social, ca pe un nor, ca pe un munte, ca pe o turmă de bizoni, ca pe o rafală de vînt, ca pe un gîndac, ca pe un leu ce stă să sară.

Obiectivizați și decartați emoțiile, pufoșilor. Analizați și gîndiți cu celulele din dotare, cu creierul pe care vi l-a dat statul comunist pe inventar acum 4 milioane de ani.

Învățați să vă vaccinați comunicațional. Învățați să decelați dezinformările. Învățați că e un joc, un război, o luptă, un dans neîntrerupt.

Trageți aer adînc în piept și dați-vă seama că există viață și în afara acvariului cu peștișori care își rup aripioarele unii altora.

Și nu uitați vorbele nemuritorului postac anonim: Content is King, but Distribution is Queen.

Am preluat acest citat din articolul distinsului pufos academic Paul Aparaschivei, care în afară de faptul că mi-a fost student nu știu ce a mai făcut el bun în viața asta, dar știu sigur că scrie bine.

Mă rog, nu atît de bine ca mine. Dar totuși, destul de perfect :)

* * *

„Content is King, but Distribution is Queen” – fenomenul tratat mai sus vizează atât conţinutul de proastă calitate care circulă nestingherit pe reţelele sociale, cât şi apetenţa utilizatorilor acestor reţele în a distribui şi, implicit, a-şi asuma acel conţinut. Pentru a fi complet, acest tablou trebuie să ţină cont de sursa informaţională primară, reprezentată în acest caz de autointitulate platforme „de ştiri şi analiză” cel puţin îndoielnice.



. Citeste tot...

Goodnight, sweet prince

Pufosule, nu-i frumos ce ai facut :(

Ne vedem mai incolo. Mult mai incolo.

Lumea e mai saraca si mai urita de azi.

:(



. Citeste tot...