Un om cu livadă, un om cumsecade

Europarlamentarele de ieri au reprezentat pentru Europa un duș rece. Niveluri nemaiîntîlnite pînă acum de euroscepticism și de vot anti-sistem au zgîlțîit procentele alegerilor europene din 25 mai 2014, trimițînd fiori prin șirele spinării multora dintre cei de la Bruxelles.

În Franța și Anglia, piloni de bază ai Europei, anti-europenii Le Pen și Farage au ieșit pe primul loc, adunînd un sfert din voturi și umilind practic partidele clasice. Premiere pentru aceste țări care practic au inventat democrația modernă acum trei sute de ani.

România cunoaște și ea acest fenomen, și nu de azi de ieri. În 2000, partidul anti-sistem PRM obținea tot cam pe acolo: un sfert din voturile alegătorilor, pe un val de furie și de frondă. "Dă-l dracu' de nebun, votăm cu el, să le intre apă în cizme la toți". În 2012 valul s-a repetat, la un nivel ceva mai scăzut: PP-DD-ul lui Dan Diaconescu obținea 14%, peste sondaje și mult peste propriile așteptări.

Palme peste ochi date clasei politice, în context de criză economică și de scădere a legitimității sistemului "business as usual". Voturi negative date unor personalități intense, cu ochii sclipind ușor a stări modificate de conștiință. Avatarul triscksterului plutea în aer: Loki The Joker Michiduță. Și întrupările lor pe acest trist Tărîm de Mjloc al patimii politice: C V Tudor, Dan Diaconescu, în nici un fel diferiți de Le Pen sau de Beppe Grillo ori de primarul Reykjavikului, Jon Gnarr, care ăștia cel puțin sînt bufoni pe față, cu carte de muncă și cu facultate.

Dacă în 2000 și în 2012 am fost și noi în acest trend de învîrtoșare supărată la adresa sistemului, unii dintre noi, nu puțini la număr, dîndu-și votul pentru niște bufoni furioși, ce s-a întîmplat ieri dă semne să fie un soi de înțelepțire a românilor.

Votul pentru Mircea Diaconu a fost evident tot un vot anti-sistem.

Însă dacă în 2000 mulți dădeau votul unui furios cu ochii sclipitori, iar în 2012 unui Loki de mucava, șerpilian potolit, care nu ridică vocea, dar care totuși îți dă fiori cînd îl auzi ce debitează, iată că în 2014 românilor supărați pe sistem le-a crescut mintea cea de pe urmă și au votat cu unul de-al lor, cu un om obișnuit, cumsecade.

Da, Mircea Diaconu e actor. Actorii în general sînt bănuiți by default de personalități accentuate. Dar și Ronald Reagan a fost actor la vremea lui și la începutul carierei sale a fost acuzat de aceleași metehme asociate cu profesia sa: nu se pricepe la politică, e superficial, e doar fațadă. Și s-a dovedit a fi unul dintre cei mai buni și mai carismatici lideri ai Statelor Unite.

La fel și Mircea Diaconu. O fi el actor, dar înainte de toate e un om obișnuit, un om între oameni, un om cu capul pe umeri. Cumsecade, ăsta e cuvîntul definitoriu pentru el, cuvînt care nici nu-ți trece prin cap să-l asociezi cu Vadim Tudor ori cu Diaconescu ori în alte țări cu Le Pen, Farage, Beppe Grillo și alții de teapa lor, șerpilieni intenși printre ale căror cuvinte și limbaj non-verbal se întrezăresc genunea cea adîncă și tubul de Distonocalm.

Românii, la furie, au votat totuși un om cumsecade. Un semn de înțelepțire politică. Dacă Europa e răvășită de furia care aduce pe scaunele politicii oameni intenși, noi se pare că încet-încet am trecut de ea, măcar deocamdată.

Românii și-au dat seama, evident printr-un proces dureros de încercare și eroare care a durat mai bine de 10 ani, că promisiunile deșănțat-populiste și discursurile cu spume la gură nu rezolvă nimic. În consecință, au învățat ceva. Au ales acum să-și sublimeze furia înspre un vot critic, dar totuși pozitiv. Către Mircea Diaconu, un om ca ei, un om dintre oameni, un om obișnuit, un om cu livadă. Un om cumsecade.

Felicitări atît românilor, pentru mintea lor cea de pe urmă. Felicitări că au început să învețe să-și controleze furia. E cel mai evident semn de maturizare emoțională și politică. Și evident felicitări maestrului Diaconu, care încet-încet se pregătește pentru rolul vieții sale, cel în care își transcede condiția de actor.



.