Emigranții din România care nu sînt surprinși în datele oficiale: 1998 - 2013

În contextul interesului redescoperit de opinia publică pentru temele demografice și consecințele lor electorale, redescoperire datorată publicării recente a datelor de Recensămînt 2011, cred că e util să vă prezint rezultatele cercetării pe care am realizat-o în ultimii ani pe tema asta care stă pe buzele multora preocupați de subiect: cîți români sînt cu adevărat în țară? Care sînt diferențele dintre datele oficiale și realitatea de la firul ierbii, din Mizil și de la Copșa Mică?

Textul de mai jos reprezintă o variantă restrînsă și simplificată (fără note de subsol și referințe bibliografice) a Capitolului 5 din lucrarea mea de doctorat susținută în primăvară “Votul la români: de la vorbă la faptă. Analiza diferenței dintre declarațiile de vot măsurate prin intermediul sondajelor de opinie și comportamentul de vot în contextul percepției de cîștigător în alegerile generale din România, 2008 – 2012”. E vorba de o selecție centrată îndeosebi pe început, adică pe justificarea sa, și mai ales pe sfîrșit, adică pe rezultatele și concluziile studiului.

Justificarea acestei analize metodologice e simplă. Avînd nevoie să cercetez comparativ rezultatele sondajelor de opinie pe o perioadă mai lungă de timp, de 4 ani de zile, m-am lovit inevitabil de nevoia unei baze comune de comparație. Aceasta m-a făcut să trebuiască să convertesc toate rezultatele în procente dintr-o bază comună: total populație cu drept de vot din România, pentru că acesta a fost universul cercetărilor cantitative realizate în toți acești ani. Doar că această bază comună de comparație s-a dovedit a fi, după cum știam deja, ca o fundație construită pe nisipuri mișcătoare, pentru că tot timpul se schimba.

Dincolo de schimbările formal înregistrate, adică de modificările de populație consemnate în statisticile oficiale, cele ce reprezintă baza analizei fluxurilor migratorii: nașterile, morțile, imigrările și emigrările, toate fenomene consemnate oficial, undeva într-o hîrțoagă de registru de stare civilă ori într-o bază de date de evidența populației, ne lovim de un curent subteran, invizibil ochiului documentului oficial, de o dimensiune mai mult decît semnificativă: cei care pleacă din România fără să declare aceasta, mai ales după ce s-au deschis larg granițele ca urmare a intrării României în Uniunea Europeană în 2007.

Drept pentru care, pentru a putea compara mere cu mere și nu mere cu șuruburi, am fost nevoit ca înainte de a face analiza propriu-zisă pe care mi-am propus-o în titlul lucrării: diferența dintre declarațiile de vot și comportamentul de vot, să trebuiască mai întîi să mă înham la muncă de chinez bătrîn, de curățat aproximativitatea, un soi de Augias demografic. Cîți români sînt cu adevărat în țară? Care e baza de calcul comună pe care să-mi baze comparația dintre declarațiile de vot, identificate prin sondajele de opinie, și comportamentele de vot, identificate prin rezultatele oficiale de la diversele runde de alegeri generale din ultimii ani?

Ce a rezultat vă prezint pe scurt în paginile care urmează. “Pe scurt” e evident un eufemism, un oximoron, un răutăcism, căci deja doar prezentarea asta de dinainte de textul propriu-zis depășește o pagină de text A4. Dacă vreți să consultați varianta lungă, formală, vă recomand fie să consultați lucrarea mea de doctorat de la biblioteca SNSPA, fie să citiți o variantă a acestei cercetări apărută în formă de articol de sine-stătător în revista Perspective Politice, numărul din aprilie-mai 2013, cu titlul “Identificarea volumului de emigranți români care nu sînt cuprinși în statisticile oficiale din România. Analiza comparativă longitudinală a datelor estimate prin sondaj și a surselor oficiale străine din Italia și Spania. 1999 – 2013”.


* * *

Preambul metodologic: efectul emigrației asupra validității cercetării comparative
Mirel Palada

1. Justificare: nevoia de baze de comparație comune în cazul analizei comparative a sondajelor de opinie electorale
Subiectul relevanței și validității rezultatelor sondajelor de opinie electorale este unul care preocupă evident atît opinia publică și formatorii de opinie, cît și comunitatea științifică, mai ales în perioadele de dinaintea alegerilor, cînd devine mai vizibil ca de obicei.

În acest articol voi propune o manieră de neutralizare a două dintre capcanele în care putem cădea atunci cînd facem analize longitudinale ale estimării intenției de vot pe baza unor serii de măsurători probabilistice, pe bază de eșantion: capcana folosirii unor baze diferite de comparație și capcana ignorării emigranților informali, cei care nu sînt cuprinși în statisticile oficiale românești.

Cu această ocazie voi face o analiză comparativă a acestui efect de migrație, pe baza a două surse independente: sondaje de opinie CCSB pe de o parte cît și datele oficiale puse la dispoziție de institutele statistice naționale din Italia și Spania, locul principalelor comunități de emigranți informali români. Voi demonstra cum aceste două serii de date independente se validează reciproc, identificînd volume și evoluții comune și voi confirma cu această ocazie cifra des vehiculată în dezbaterile publice de români necontabilizați în statisticile oficiale ale țării noastre: 3 milioane.

2. Despre limitările metodologice ale sondajelor de opinie electorale
Analiza sondajelor de opinie electorale, îndeosebi acele componente privind estimarea intenției de vot, este probabil aspectul cel mai vizibil cu care se confruntă opinia publică atunci cînd vine vorba despre sociologie și îndeosebi despre sociologia cantitativă, mult-pomenitele “sondaje de opinie”. Înseosebi în anii electorali acest subiect capătă vizibilitate semnificativă, căpătînd repede încărcătură emoțională, preponderent critică. Îmi propun să mă concentrez în acest articol pe două dintre capcanele în care se poate cădea în această analiză publică și maniera în care putem evita aceste capcane: necesitatea unei baze comune de analiză: populația oficială a României și îndeosebi efectul emigrației asupra acestei baze comune de analiză.

Autorul este conștient că nu poate epuiza subiectul limitărilor metodologice și de validitate ale sondajelor de opinie electorale. Pe lîngă cele două limitări discutate în acest articol, ce gravitează în jurul discuției privind populația oficială a României, autorul este conștient de celelalte tipuri de limitare a validității sondajelor de opinie electorale: limitarea statistică matematică dată de măsurarea incompletă, pe bază de eșantion; limitarea metodologică ce rezultă din construcția instrumentelor de culegere a datelor; limitarea de resursă umană ce rezultă din maniera în care operatorii de interviu aplică interviurile pe bază de chestionar; limitarea de conformism ori lipsă de cooperare, ce vine dinspre subiecții cercetării (răspunsurile false ori refuzurile de răspuns ale acestora), limitarea de competență profesională analitică (de ex. slaba pricepere de analiză statistică a datelor culese), limitarea deontologică (de ex. raportarea parțială ori eronată a rezultatelor cercetării), alte limitări ce vin din afara spațiului de cercetare (de ex. frauda electorală).

Îmi propun să îmi concentrez în acest articol discuția asupra analizei limitărilor ce survin din gestionarea inadecvată a bazei comune de analiză statistică, și anume populația oficială a României. Sînt două tipuri de capcane: să nu fim conștienți de nevoia unei asemenea baze comune de analiză longitudinală ori să nu stăpînim suficient de exact informația privind această bază comună de raportare, îndeosebi datorită ignorării efectului emigrației informale, necontabilizate în datele statistice oficiale.

[...]

4. “Căpșunarii”: capcana emigrației necuprinse în datele oficiale
Am arătat până acum cum putem și de ce trebuie să neutralizăm capcana bazei de comparație diferită, a sub-universurilor variabile din care se calculează structurile de comportament electoral, procentele. Mai este însă una mai insidioasă, care foarte ușor ne poate scăpa vederii.

Dacă în primul caz eram preocupați să avem pământul sub tălpi, o bază solidă comună de calcul, odată înfipți solid în stabilitatea sa reconfortantă, ce ne facem dacă încet-încet simțim cum până și pământul ne fuge de sub picioare? Ce se întâmplă dacă analizăm o bază comună care de fapt încet-încet se modifică?

Avem de-a face cu o evoluție lentă pe moment, ce pe termen scurt nu produce modificări semnificative de calcul, dacă ne mulțumim doar cu analize pe termen scurt. Este vorba despre plecările necontabilizate din țară, cele care, îndeosebi după 2002 dar mai ales după 2007, odată cu deschiderea granițelor către UE și cu relaxarea libertății de mișcare intracomunitară, nu mai sunt surpinse în calculele oficiale ce țin contabilitatea numărului oficial de români.

Acest subiect a fost inițial unul dificil de promovat pe agenda publică. Încă de acum aproape 10 ani de zile se discută în spatele ușilor comunității științifice, între demografi, sociologi, economiști, despre efectele migrației necontabilizate și despre discrepanțele dintre statisticile populaționale oficiale, propuse de diversele organisme ce se ocupă cu acestea: Institutul Național de Statistică (INSSE), diversele Birouri Electorale Centrale (BEC), Autoritatea Electorală Permanentă (AEP), și realitate, cât și despre efectele acestor discrepanțe în diverse domenii ale societății românești: politici publice, calcule electorale, măsurări de audiență, indicatori economici.

Din 2005 – 2006 încoace, odată cu semnalele trase dinspre Administrația Prezidențială, dar îndeosebi în ultimii doi ani, odată cu organizarea Recensământului 2011 și pe urmă cu apariția primelor rezultatelor sale preliminare, cît și cu alegerile din 2012 și îndeosebi cu organizarea referendumului pentru demiterea președintelui Băsescu și cu controversele privind baza de calcul oficială pentru pragul de 50% + 1 necesar pentru validarea rezultatelor referendumului, acest subiect a străpuns în cele din urmă “sticla”, a intrat în atenția reprezentanților mass media și, de acolo, pe agenda de discuție publică și în atenția publicului larg.

În privința analizei noastre, aceste discrepanțe dintre datele oficiale și cele din realitate ne pot afecta validitatea comparațiilor în două feluri.

În primul rând, pentru că demersul nostru este pe perioade mai lungi de timp. Din 2007, de la primele sondaje utilizate până la sfârșitul lui 2012 este suficient timp pentru ca efectul incremental al migrației să modifice puternic baza de calcul comună, după cum de altminteri vom și vedea asta în rândurile următoare. În acest caz riscăm să comparăm procente calculate dintr-un total cu procente calculate dintr-un total diferit, și iar putem trage concluzii greșite, precum în cazul primului tip de capcană prezentat mai sus. Trebuie să evităm asta.

În al doilea rând putem avea dificultăți atunci când comparăm datele de opinie cu datele de comportament. Pentru fiecare dintre cele trei alegeri analizate, pentru a identifica dacă au loc sau nu efectele de bandwagon, de underdog și de spirală a tăcerii, în mod inevitabil trebuie să ne raportăm la rezultatele oficiale, să ne comparăm cu ele. Doar că aceste rezultate oficiale nu țin cont de emigrația informală recentă, după cum bine știm din constanța cu care Birourile Electorale Centrale includ în corpul electoral toți cetățenii cu CNP, baza de calcul a BEC atunci când generează rezultatele oficiale fiind populația cu drept de vot, în mod constant situată în jurul a 18 milioane de cetățeni, indiferent dacă au domiciliul stabil sau nu în România. Contează doar dacă au cetățenie română.

În schimb, cei care realizează sondaje în mod inevitabil nici nu își propun, nici nu pot intervieva decât respondenții din România, din motive de limitări logistice ce împiedică extinderea efortului de măsurare cantitativă și în alte țări, cum ar fi bunăoară vorba de comunitățile de imigranți recenți din Italia și Spania. În consecință,baza de analiză atunci când se calculează și raportează acele procente din “total populație” este de fapt una incompletă, un “total populație” minus emigranții. Adică 18,ceva milioane minus...Minus cât? Aici e întrebarea.

Problema o reprezintă emigranții informali, cei care nu sunt cuprinși în statisticile oficiale. Emigrația formală, rezultată fie în urma schimbării rezidenței, a domiciliului permanent din țară cu unul din străinătate, fie în urma renunțării la cetățenia română, este riguros formalizată și contabilizată în cifrele oficiale ale statului român. Problema este că de după relaxarea controalelor de graniță, începând din 2002 și mai ales din 2007, cei mai mulți dintre cei care pleacă peste hotare pentru o perioadă mai mare de timp, stabilindu-se practic în alță țară, de regulă cu scop lucrativ, o fac fără a comunica autorităților acest lucru. În consecință nu sunt cuprinși în statisticile oficiale. Ei dispar pur și simplu de pe radarul statului român: din acte rezultă că domiciliază în Mizil sau în Pitești, însă ei sunt de mult timp plecați în Castillion sau în Umbria.

Această modificare de domiciliu evident că atrage și modificări de comportament, dintre care cel care ne interesează îndeosebi este comportamentul electoral. Știm că nu sunt în țară. Dar doar informal ori de manieră indirectă, nu și scriptic, oficial. Este foarte probabil ca aceștia să nu vină la vot, datorită experienței procentelor foarte scăzute de participare la vot în străinătate la ultimile alegeri. Cu siguranță nu-i găsim la domiciliu pentru a fi incluși în universul de analiză, în universul cercetării. Însă ei sunt încă formal cuprinși în statisticile oficiale, în consecință toate informațiile statistice oficiale socio-demografice pe baza cărora se construiesc mai întîi eșantioanele, apoi se validează în analiza statistică îi iau în calcul.

Cum facem să-i scoatem din calcul, dacă ei între timp nu mai sunt în baza de analiză, pentru a nu mai genera acel efect de eroare, de modificare a volumului total de votanți din care apoi să calculăm indicatorii de comportament electoral? Cum estimăm această emigrație informală, necontabilizată oficial la sursă, în documentele statului român?

Avem două surse de estimare a emigrației necontabilizate din străinătate. Pe de o parte, date oficiale dinspre țările de destinație. Fie cifre oferite de către institutele statistice din principalele țări de destinație ale emigrației românești, țările unde știm că avem cele mai mari comunități de români plecați recent la muncă: Italia și Spania. Fie pe baza informațiilor disponibile public fie la instituțiile statistice internaționale care se ocupă cu fenomentul migrației. Fie din alte surse publice, academice ori mass media. Pe de altă parte, chiar din rezultatele sondajelor realizate de CCSB, institutul pe care îl coordonez, în cadrul cărora – nu în toate, dar în majoritatea [...] – am introdus și întrebările privind emigrația recentă, care după toate probabilitățile nu este contabilizată în datele oficiale ale instituțiilor române.

[...]

8. Concluzii
Tabelele și graficele de mai jos ne ajută pe de o parte să înțelegem amploarea fenomenului migrației informale, nesurprinse în datele oficiale ale instituțiilor românești, și să estimăm evoluția emigrației totale românești. Pe de altă parte ne ajută să surprindem puternica suprapunere, concordanța aproape perfectă dintre cele două surse de analiză utilizate. Putem vorbi despre o validare reciprocă a acestora, cvasi-suprapunerea lor surprinsă grafic în Figurile 1, 2 și 3 fiind remarcabilă.


Tabelul 1. Estimarea numărului de români emigrați, pe baza datelor de sondaj.
Trecerea de la % la N și înapoi la % pe baza datelor oficiale BEC, INS și a sondajelor CCSB




Figura 1. Evoluția emigranților recenți, inclusiv a celor necontabilizați oficial. Comparație date oficiale țări de destinație vs date de sondaj CCSB, date CCSB decalate cu trei luni




Fig. 2. Evoluția emigranților recenți, inclusiv a celor necontabilizați oficial. Comparație date oficiale țări de destinație vs date de sondaj CCSB decalate cu trei luni, medie mobilă 2




Tab. 2. Evoluția emigranților recenți, inclusiv a celor necontabilizați oficial, medii anuale de stoc de migrație. Comparație date oficiale țări de destinație vs date CCSB decalate cu 3 luni




Tab. 3. Identificarea procentului de români emigrați din populația oficială cu drept de vot


(*) Notă: extrapolări liniare pe baza datelor oficiale din anii electorali


Fig. 3. Evoluția estimărilor emigranților informali, incluzis a celor necontabilizați oficial, medii anuale de stoc de migrație. Comparație date Italia / Spania vs date CCSB decalate cu trei luni





Vedem astfel cum de la jumătatea anilor 1990 încoace numărul de români emigrați crește de la o valoare cvasi-reziduală de cîteva zeci de mii de persoane (27 de mii în 1996, 49 de mii în 1997, 53 de mii în 1998) la un volum de 3 – 3,5 milioane de persoane, comparabil cu al unor țări precum Lituania, Uruguay, Armenia, Mongolia sau Rep. Moldova. Din țara România identificăm o sub-țară emigrată! 3 milioane de suflete, preponderent de vîrstă activă (90% între 18 și 59 de ani, conform acelorași sondaje CCSB), care în ultimii 10 ani de zile au plecat în altă parte, din considerente preponderent economice (spre deosebire de valurile anterioare de migrație din perioada comunistă sau de la începutul anilor 90, cu motivații preponderent ideologice / politice).

Mai mult, elucidăm deopotrivă întrebările privind evoluția emigrării în trei momente recente semnificative: eliminarea vizelor Schengen în 2002, intrarea României în UE în 2007 și efectul crizei economice asupra comunității de români emigrați în țările occidentale.

În primul rînd, identificăm, după cum ne așteptam de altfel, saltul semnificativ de sold migratoriu din preajma momentului 1 ianuarie 2007, cînd România a intrat în Uniunea Europeană și astfel ganițele comunitare au devenit mult mai permeabile pentru români, iar locurile de muncă mult mai disponibile. Acest salt s-a petrecut atît după 2007, cum ar fi de așteptat, dar și înainte cu un an, pe durata anilor 2002 ... 206. Un semn că odată știut faptul că România s-a înscris pe drumul convergenței instituționale occidentale, prin intrarea în NATO în 2004 și în anticiparea intrării în UE în 2007, rigorile de control la graniță ale statelor europene au fost relaxate, permițînd românilor să treacă în număr din ce în ce mai mare încă dinainte de momentul formal 1 ianuarie 2007, cînd dintr-o dată se putea trece simplu, fără viză, doar cu buletinul.

Dar primul moment important identificat pe grafic îl reprezintă anul 2002. Începînd cu 2002, odată cu eliminarea vizelor Schengen, din ce în ce mai mulți români au trecut granițele spre a se stabili, măcar și temporar, în alte țări, depășind pragul de 100 de mii plecați în fiecare an, ajungîndu-se la aproape 600 de mii în 2005! În acest tăvălug al plecării, doar anul 2006 a reprezentat un hiatus, o scădere înapoi la aprox. 100 de mii români plecați în acel an. Însă per ansamblu, din 2002 cînd tendința de emigrare din România a căpătat cu adevărat pantă ascendentă, pînă la intrarea formală în 2007, un număr de 1,4 milioane de români au plecat peste granițe, adică grosso modo jumătate din toți cei identificați a fi emigrat după 1990.

În al treilea rînd, putem să răspundem preconcepției existente în spațiul public privind relația dintre criza economică globală din 2008 – 2011 și fenomenul migratoriu românesc. Ipoteza des întîlnită în discursul public este că criza i-a determinat pe emigranții români să se întoarcă acasă în țară.

Analiza cifrelor din Tabelul 3 vine însă să invalideze această ipoteză: pe tot parcursul crizei economice globale, fie că o socotim din 2008 încoace, cum și-a făcut ea efectul în țările occidentale, fie din 2009 sau 2010 încoace, cum a reverberat cu oareșce întîrziere această criză în România, fluxul migratoriu este în continuare negativ pentru România și pozitiv pentru țările de destinație.

Într-adevăr, nu ne mai confruntăm cu aceleași cifre ca și în perioada de boom economic din 2004 – 2008, care a coincis cu relaxarea procedurilor de primire a românilor în țările occidentale. Însă nici nu ne confruntăm cu un reflux migratoriu, cum multă lume s-ar fi așteptat. Rezultatul dintre cele două fluxuri contrare, românii care au plecat în continuare din România în perioada crizei și cei deja plecați care să se fi întors acasă între timp, a rămas defavorabil României.

O altă concluzie, pe care o putem trata drept beneficiu secundar, este că putem de asemenea să identificăm ponderea emigrației necontabilizate oficial din total emigrație (coloana 11 din Tabelul 1). Observăm astfel că pînă la intrarea României în Uniunea Europeană și, astfel, la deschiderea granițelor, ponderea celor necuprinși în statisticile oficiale era undeva în jur de 50%. Cam jumătate din cei plecați din țară nu intrau în scriptele oficiale. Cum s-au deschis granițele, ponderea “necontabilizaților”, a emigranților informali a crescut la aprox. 75%. Trei sferturi din cei plecați peste graniță nu sînt cuprinși în datele oficiale INS / BEC.

Dar de departe concluzia cea mai puternică pe care o putem trage este la adresa stocului total de români emigrați, pe de o parte, cît și la adresa ponderii acestora din total populație română cu drept de vot, rezultat care ne ajută să neutralizăm cea de-a doua potențială eroare de calcul în analiza noastră comparativă a comportamentului de vot: calculul din universuri totale diferite.



Figura 4. Numărul total de români emigrați, 1996 – 2012. Estimări medii 




Figura 5. Procentul românilor emigrați din total populație oficială a României cu drept de vot, 1996 – 2012. Estimări medii




Observăm (Tabelul 1. pentru valorile fiecărui moment de măsurare cantitativă în parte și Tabelele 2 și 3 pentru mediile anuale, cât și reprezentările grafice din Fig. 4 și 5) că românii emigrați încep să capete o pondere mai însemnată după anul 2004, evoluția fiind din acel an încolo vertiginos crescătoare, ajungînd în 2009 la 15%, în 2010 la 16% și în 2012 la 18%. Aproape o cincime din populația României cu drept de vot este la momentul analizei plecată din țară. Aceasta are un efect semnificativ asupra rezultatului alegerilor din România, îndeosebi în privința participării la vot și a validării acelor rezultate electorale ce presupun praguri minime de participare la vot, cum a fost vorba în privința referendumurilor organizate în 2007, în 2009 și în 2012.


* * *
Dincolo de finalitatea operațională internă a acestei analize demografice, scop pentru care am și pornit de altminteri demersul de cunoaștere privind emigrația informală, sper că această ea să fie de asemenea de folos tuturor celor interesați de subiect: demografi, sociologi, reprezentanți ai instituțiilor publice care au de-a face cu fenomenul migrației: INSSE, BEC, AEP, Ministerul de Externe, Ministerul de Interne, Ministerul Administrației și Dezvoltării Regionale și să aducă mai multă informație, mai multă exactitate într-un subiect care pînă acum a suferit de lipsă de agregare a datelor cantitative actualizate, generînd confuzii, decizii instituționale greșite, repercursiuni bugetare, electorale și legislative și multe, multe discuții aproximative.


.