luni, 8 iulie 2013

Emigranții din România care nu sînt surprinși în datele oficiale: 1998 - 2013

În contextul interesului redescoperit de opinia publică pentru temele demografice și consecințele lor electorale, redescoperire datorată publicării recente a datelor de Recensămînt 2011, cred că e util să vă prezint rezultatele cercetării pe care am realizat-o în ultimii ani pe tema asta care stă pe buzele multora preocupați de subiect: cîți români sînt cu adevărat în țară? Care sînt diferențele dintre datele oficiale și realitatea de la firul ierbii, din Mizil și de la Copșa Mică?

Textul de mai jos reprezintă o variantă restrînsă și simplificată (fără note de subsol și referințe bibliografice) a Capitolului 5 din lucrarea mea de doctorat susținută în primăvară “Votul la români: de la vorbǎ la faptǎ. Analiza diferenței dintre declarațiile de vot mǎsurate prin intermediul sondajelor de opinie și comportamentul de vot în contextul percepției de cîștigǎtor în alegerile generale din România, 2008 – 2012”. E vorba de o selecție centrată îndeosebi pe început, adică pe justificarea sa, și mai ales pe sfîrșit, adică pe rezultatele și concluziile studiului.

Justificarea acestei analize metodologice e simplă. Avînd nevoie să cercetez comparativ rezultatele sondajelor de opinie pe o perioadă mai lungă de timp, de 4 ani de zile, m-am lovit inevitabil de nevoia unei baze comune de comparație. Aceasta m-a făcut să trebuiască să convertesc toate rezultatele în procente dintr-o bază comună: total populație cu drept de vot din România, pentru că acesta a fost universul cercetărilor cantitative realizate în toți acești ani. Doar că această bază comună de comparație s-a dovedit a fi, după cum știam deja, ca o fundație construită pe nisipuri mișcătoare, pentru că tot timpul se schimba.

Dincolo de schimbările formal înregistrate, adică de modificările de populație consemnate în statisticile oficiale, cele ce reprezintă baza analizei fluxurilor migratorii: nașterile, morțile, imigrările și emigrările, toate fenomene consemnate oficial, undeva într-o hîrțoagă de registru de stare civilă ori într-o bază de date de evidența populației, ne lovim de un curent subteran, invizibil ochiului documentului oficial, de o dimensiune mai mult decît semnificativă: cei care pleacă din România fără să declare aceasta, mai ales după ce s-au deschis larg granițele ca urmare a intrării României în Uniunea Europeană în 2007.

Drept pentru care, pentru a putea compara mere cu mere și nu mere cu șuruburi, am fost nevoit ca înainte de a face analiza propriu-zisă pe care mi-am propus-o în titlul lucrării: diferența dintre declarațiile de vot și comportamentul de vot, să trebuiască mai întîi să mă înham la muncă de chinez bătrîn, de curățat aproximativitatea, un soi de Augias demografic. Cîți români sînt cu adevărat în țară? Care e baza de calcul comună pe care să-mi baze comparația dintre declarațiile de vot, identificate prin sondajele de opinie, și comportamentele de vot, identificate prin rezultatele oficiale de la diversele runde de alegeri generale din ultimii ani?

Ce a rezultat vă prezint pe scurt în paginile care urmează. “Pe scurt” e evident un eufemism, un oximoron, un răutăcism, căci deja doar prezentarea asta de dinainte de textul propriu-zis depășește o pagină de text A4. Dacă vreți să consultați varianta lungă, formală, vă recomand fie să consultați lucrarea mea de doctorat de la biblioteca SNSPA, fie să citiți o variantă a acestei cercetări apărută în formă de articol de sine-stătător în revista Perspective Politice, numărul din aprilie-mai 2013, cu titlul “Identificarea volumului de emigranți români care nu sînt cuprinși în statisticile oficiale din România. Analiza comparativă longitudinală a datelor estimate prin sondaj și a surselor oficiale străine din Italia și Spania. 1999 – 2013”.


* * *

Preambul metodologic: efectul emigrației asupra validitǎții cercetǎrii comparative
Mirel Palada

1. Justificare: nevoia de baze de comparație comune în cazul analizei comparative a sondajelor de opinie electorale
Subiectul relevanței și validitǎții rezultatelor sondajelor de opinie electorale este unul care preocupǎ evident atît opinia publicǎ și formatorii de opinie, cît și comunitatea științificǎ, mai ales în perioadele de dinaintea alegerilor, cînd devine mai vizibil ca de obicei.

În acest articol voi propune o manierǎ de neutralizare a douǎ dintre capcanele în care putem cǎdea atunci cînd facem analize longitudinale ale estimǎrii intenției de vot pe baza unor serii de mǎsurǎtori probabilistice, pe bazǎ de eșantion: capcana folosirii unor baze diferite de comparație și capcana ignorǎrii emigranților informali, cei care nu sînt cuprinși în statisticile oficiale românești.

Cu aceastǎ ocazie voi face o analizǎ comparativǎ a acestui efect de migrație, pe baza a douǎ surse independente: sondaje de opinie CCSB pe de o parte cît și datele oficiale puse la dispoziție de institutele statistice naționale din Italia și Spania, locul principalelor comunitǎți de emigranți informali români. Voi demonstra cum aceste douǎ serii de date independente se valideazǎ reciproc, identificînd volume și evoluții comune și voi confirma cu aceastǎ ocazie cifra des vehiculatǎ în dezbaterile publice de români necontabilizați în statisticile oficiale ale țǎrii noastre: 3 milioane.

2. Despre limitările metodologice ale sondajelor de opinie electorale
Analiza sondajelor de opinie electorale, îndeosebi acele componente privind estimarea intenției de vot, este probabil aspectul cel mai vizibil cu care se confruntǎ opinia publicǎ atunci cînd vine vorba despre sociologie și îndeosebi despre sociologia cantitativǎ, mult-pomenitele “sondaje de opinie”. Înseosebi în anii electorali acest subiect capǎtǎ vizibilitate semnificativǎ, cǎpǎtînd repede încǎrcǎturǎ emoționalǎ, preponderent criticǎ. Îmi propun sǎ mă concentrez în acest articol pe douǎ dintre capcanele în care se poate cǎdea în aceastǎ analizǎ publicǎ și maniera în care putem evita aceste capcane: necesitatea unei baze comune de analizǎ: populația oficialǎ a României și îndeosebi efectul emigrației asupra acestei baze comune de analizǎ.

Autorul este conștient cǎ nu poate epuiza subiectul limitǎrilor metodologice și de validitate ale sondajelor de opinie electorale. Pe lîngǎ cele douǎ limitǎri discutate în acest articol, ce graviteazǎ în jurul discuției privind populația oficialǎ a României, autorul este conștient de celelalte tipuri de limitare a validitǎții sondajelor de opinie electorale: limitarea statisticǎ matematicǎ datǎ de mǎsurarea incompletǎ, pe bazǎ de eșantion; limitarea metodologicǎ ce rezultǎ din construcția instrumentelor de culegere a datelor; limitarea de resursǎ umanǎ ce rezultǎ din maniera în care operatorii de interviu aplicǎ interviurile pe bazǎ de chestionar; limitarea de conformism ori lipsǎ de cooperare, ce vine dinspre subiecții cercetǎrii (rǎspunsurile false ori refuzurile de rǎspuns ale acestora), limitarea de competențǎ profesionalǎ analiticǎ (de ex. slaba pricepere de analizǎ statisticǎ a datelor culese), limitarea deontologicǎ (de ex. raportarea parțialǎ ori eronatǎ a rezultatelor cercetǎrii), alte limitǎri ce vin din afara spațiului de cercetare (de ex. frauda electoralǎ).

Îmi propun sǎ îmi concentrez în acest articol discuția asupra analizei limitǎrilor ce survin din gestionarea inadecvatǎ a bazei comune de analizǎ statisticǎ, și anume populația oficialǎ a României. Sînt douǎ tipuri de capcane: sǎ nu fim conștienți de nevoia unei asemenea baze comune de analizǎ longitudinalǎ ori sǎ nu stǎpînim suficient de exact informația privind aceastǎ bazǎ comunǎ de raportare, îndeosebi datoritǎ ignorǎrii efectului emigrației informale, necontabilizate în datele statistice oficiale.

[...]

4. “Cǎpșunarii”: capcana emigrației necuprinse în datele oficiale
Am arǎtat pânǎ acum cum putem și de ce trebuie sǎ neutralizǎm capcana bazei de comparație diferitǎ, a sub-universurilor variabile din care se calculeazǎ structurile de comportament electoral, procentele. Mai este însǎ una mai insidioasǎ, care foarte ușor ne poate scǎpa vederii.

Dacǎ în primul caz eram preocupați sǎ avem pǎmântul sub tǎlpi, o bazǎ solidǎ comunǎ de calcul, odatǎ înfipți solid în stabilitatea sa reconfortantǎ, ce ne facem dacǎ încet-încet simțim cum pânǎ și pǎmântul ne fuge de sub picioare? Ce se întâmplǎ dacǎ analizǎm o bazǎ comunǎ care de fapt încet-încet se modificǎ?

Avem de-a face cu o evoluție lentǎ pe moment, ce pe termen scurt nu produce modificǎri semnificative de calcul, dacǎ ne mulțumim doar cu analize pe termen scurt. Este vorba despre plecǎrile necontabilizate din țarǎ, cele care, îndeosebi dupǎ 2002 dar mai ales dupǎ 2007, odatǎ cu deschiderea granițelor cǎtre UE și cu relaxarea libertǎții de mișcare intracomunitarǎ, nu mai sunt surpinse în calculele oficiale ce țin contabilitatea numǎrului oficial de români.

Acest subiect a fost inițial unul dificil de promovat pe agenda publicǎ. Încǎ de acum aproape 10 ani de zile se discutǎ în spatele ușilor comunitǎții științifice, între demografi, sociologi, economiști, despre efectele migrației necontabilizate și despre discrepanțele dintre statisticile populaționale oficiale, propuse de diversele organisme ce se ocupǎ cu acestea: Institutul Național de Statisticǎ (INSSE), diversele Birouri Electorale Centrale (BEC), Autoritatea Electoralǎ Permanentǎ (AEP), și realitate, cât și despre efectele acestor discrepanțe în diverse domenii ale societǎții românești: politici publice, calcule electorale, mǎsurǎri de audiențǎ, indicatori economici.

Din 2005 – 2006 încoace, odatǎ cu semnalele trase dinspre Administrația Prezidențialǎ, dar îndeosebi în ultimii doi ani, odatǎ cu organizarea Recensǎmântului 2011 și pe urmǎ cu apariția primelor rezultatelor sale preliminare, cît și cu alegerile din 2012 și îndeosebi cu organizarea referendumului pentru demiterea președintelui Bǎsescu și cu controversele privind baza de calcul oficialǎ pentru pragul de 50% + 1 necesar pentru validarea rezultatelor referendumului, acest subiect a strǎpuns în cele din urmǎ “sticla”, a intrat în atenția reprezentanților mass media și, de acolo, pe agenda de discuție publicǎ și în atenția publicului larg.

În privința analizei noastre, aceste discrepanțe dintre datele oficiale și cele din realitate ne pot afecta validitatea comparațiilor în douǎ feluri.

În primul rând, pentru cǎ demersul nostru este pe perioade mai lungi de timp. Din 2007, de la primele sondaje utilizate pânǎ la sfârșitul lui 2012 este suficient timp pentru ca efectul incremental al migrației sǎ modifice puternic baza de calcul comunǎ, dupǎ cum de altminteri vom și vedea asta în rândurile urmǎtoare. În acest caz riscǎm sǎ comparǎm procente calculate dintr-un total cu procente calculate dintr-un total diferit, și iar putem trage concluzii greșite, precum în cazul primului tip de capcanǎ prezentat mai sus. Trebuie sǎ evitǎm asta.

În al doilea rând putem avea dificultǎți atunci când comparǎm datele de opinie cu datele de comportament. Pentru fiecare dintre cele trei alegeri analizate, pentru a identifica dacǎ au loc sau nu efectele de bandwagon, de underdog și de spiralǎ a tǎcerii, în mod inevitabil trebuie sǎ ne raportǎm la rezultatele oficiale, sǎ ne comparǎm cu ele. Doar cǎ aceste rezultate oficiale nu țin cont de emigrația informalǎ recentǎ, dupǎ cum bine știm din constanța cu care Birourile Electorale Centrale includ în corpul electoral toți cetǎțenii cu CNP, baza de calcul a BEC atunci când genereazǎ rezultatele oficiale fiind populația cu drept de vot, în mod constant situatǎ în jurul a 18 milioane de cetǎțeni, indiferent dacǎ au domiciliul stabil sau nu în România. Conteazǎ doar dacǎ au cetǎțenie românǎ.

În schimb, cei care realizeazǎ sondaje în mod inevitabil nici nu își propun, nici nu pot intervieva decât respondenții din România, din motive de limitǎri logistice ce împiedicǎ extinderea efortului de mǎsurare cantitativǎ și în alte țǎri, cum ar fi bunǎoarǎ vorba de comunitǎțile de imigranți recenți din Italia și Spania. În consecințǎ,baza de analizǎ atunci când se calculeazǎ și raporteazǎ acele procente din “total populație” este de fapt una incompletǎ, un “total populație” minus emigranții. Adicǎ 18,ceva milioane minus...Minus cât? Aici e întrebarea.

Problema o reprezintǎ emigranții informali, cei care nu sunt cuprinși în statisticile oficiale. Emigrația formalǎ, rezultatǎ fie în urma schimbǎrii rezidenței, a domiciliului permanent din țarǎ cu unul din strǎinǎtate, fie în urma renunțǎrii la cetǎțenia românǎ, este riguros formalizatǎ și contabilizatǎ în cifrele oficiale ale statului român. Problema este cǎ de dupǎ relaxarea controalelor de granițǎ, începând din 2002 și mai ales din 2007, cei mai mulți dintre cei care pleacǎ peste hotare pentru o perioadǎ mai mare de timp, stabilindu-se practic în alțǎ țarǎ, de regulǎ cu scop lucrativ, o fac fǎrǎ a comunica autoritǎților acest lucru. În consecințǎ nu sunt cuprinși în statisticile oficiale. Ei dispar pur și simplu de pe radarul statului român: din acte rezultǎ cǎ domiciliazǎ în Mizil sau în Pitești, însǎ ei sunt de mult timp plecați în Castillion sau în Umbria.

Aceastǎ modificare de domiciliu evident cǎ atrage și modificǎri de comportament, dintre care cel care ne intereseazǎ îndeosebi este comportamentul electoral. Știm cǎ nu sunt în țarǎ. Dar doar informal ori de manierǎ indirectǎ, nu și scriptic, oficial. Este foarte probabil ca aceștia sǎ nu vinǎ la vot, datoritǎ experienței procentelor foarte scǎzute de participare la vot în strǎinǎtate la ultimile alegeri. Cu siguranțǎ nu-i gǎsim la domiciliu pentru a fi incluși în universul de analizǎ, în universul cercetǎrii. Însǎ ei sunt încǎ formal cuprinși în statisticile oficiale, în consecințǎ toate informațiile statistice oficiale socio-demografice pe baza cǎrora se construiesc mai întîi eșantioanele, apoi se valideazǎ în analiza statisticǎ îi iau în calcul.

Cum facem sǎ-i scoatem din calcul, dacǎ ei între timp nu mai sunt în baza de analizǎ, pentru a nu mai genera acel efect de eroare, de modificare a volumului total de votanți din care apoi sǎ calculǎm indicatorii de comportament electoral? Cum estimǎm aceastǎ emigrație informalǎ, necontabilizatǎ oficial la sursǎ, în documentele statului român?

Avem douǎ surse de estimare a emigrației necontabilizate din strǎinǎtate. Pe de o parte, date oficiale dinspre țǎrile de destinație. Fie cifre oferite de cǎtre institutele statistice din principalele țǎri de destinație ale emigrației românești, țǎrile unde știm cǎ avem cele mai mari comunitǎți de români plecați recent la muncǎ: Italia și Spania. Fie pe baza informațiilor disponibile public fie la instituțiile statistice internaționale care se ocupǎ cu fenomentul migrației. Fie din alte surse publice, academice ori mass media. Pe de altǎ parte, chiar din rezultatele sondajelor realizate de CCSB, institutul pe care îl coordonez, în cadrul cǎrora – nu în toate, dar în majoritatea [...] – am introdus și întrebǎrile privind emigrația recentǎ, care dupǎ toate probabilitǎțile nu este contabilizatǎ în datele oficiale ale instituțiilor române.

[...]

8. Concluzii
Tabelele și graficele de mai jos ne ajutǎ pe de o parte sǎ înțelegem amploarea fenomenului migrației informale, nesurprinse în datele oficiale ale instituțiilor românești, și sǎ estimǎm evoluția emigrației totale românești. Pe de altǎ parte ne ajutǎ sǎ surprindem puternica suprapunere, concordanța aproape perfectǎ dintre cele douǎ surse de analizǎ utilizate. Putem vorbi despre o validare reciprocǎ a acestora, cvasi-suprapunerea lor surprinsǎ grafic în Figurile 1, 2 și 3 fiind remarcabilǎ.


Tabelul 1. Estimarea numǎrului de români emigrați, pe baza datelor de sondaj.
Trecerea de la % la N și înapoi la % pe baza datelor oficiale BEC, INS și a sondajelor CCSB





Figura 1. Evoluția emigranților recenți, inclusiv a celor necontabilizați oficial. Comparație date oficiale țǎri de destinație vs date de sondaj CCSB, date CCSB decalate cu trei luni




Fig. 2. Evoluția emigranților recenți, inclusiv a celor necontabilizați oficial. Comparație date oficiale țǎri de destinație vs date de sondaj CCSB decalate cu trei luni, medie mobilǎ 2




Tab. 2. Evoluția emigranților recenți, inclusiv a celor necontabilizați oficial, medii anuale de stoc de migrație. Comparație date oficiale țǎri de destinație vs date CCSB decalate cu 3 luni




Tab. 3. Identificarea procentului de români emigrați din populația oficialǎ cu drept de vot


(*) Notǎ: extrapolǎri liniare pe baza datelor oficiale din anii electorali


Fig. 3. Evoluția estimǎrilor emigranților informali, incluzis a celor necontabilizați oficial, medii anuale de stoc de migrație. Comparație date Italia / Spania vs date CCSB decalate cu trei luni





Vedem astfel cum de la jumǎtatea anilor 1990 încoace numǎrul de români emigrați crește de la o valoare cvasi-rezidualǎ de cîteva zeci de mii de persoane (27 de mii în 1996, 49 de mii în 1997, 53 de mii în 1998) la un volum de 3 – 3,5 milioane de persoane, comparabil cu al unor țǎri precum Lituania, Uruguay, Armenia, Mongolia sau Rep. Moldova. Din țara România identificǎm o sub-țarǎ emigratǎ! 3 milioane de suflete, preponderent de vîrstǎ activǎ (90% între 18 și 59 de ani, conform acelorași sondaje CCSB), care în ultimii 10 ani de zile au plecat în altǎ parte, din considerente preponderent economice (spre deosebire de valurile anterioare de migrație din perioada comunistǎ sau de la începutul anilor 90, cu motivații preponderent ideologice / politice).

Mai mult, elucidǎm deopotrivǎ întrebǎrile privind evoluția emigrǎrii în trei momente recente semnificative: eliminarea vizelor Schengen în 2002, intrarea României în UE în 2007 și efectul crizei economice asupra comunitǎții de români emigrați în țǎrile occidentale.

În primul rînd, identificǎm, dupǎ cum ne așteptam de altfel, saltul semnificativ de sold migratoriu din preajma momentului 1 ianuarie 2007, cînd România a intrat în Uniunea Europeanǎ și astfel ganițele comunitare au devenit mult mai permeabile pentru români, iar locurile de muncǎ mult mai disponibile. Acest salt s-a petrecut atît dupǎ 2007, cum ar fi de așteptat, dar și înainte cu un an, pe durata anilor 2002 ... 206. Un semn cǎ odatǎ știut faptul cǎ România s-a înscris pe drumul convergenței instituționale occidentale, prin intrarea în NATO în 2004 și în anticiparea intrǎrii în UE în 2007, rigorile de control la granițǎ ale statelor europene au fost relaxate, permițînd românilor sǎ treacǎ în numǎr din ce în ce mai mare încǎ dinainte de momentul formal 1 ianuarie 2007, cînd dintr-o datǎ se putea trece simplu, fǎrǎ vizǎ, doar cu buletinul.

Dar primul moment important identificat pe grafic îl reprezintǎ anul 2002. Începînd cu 2002, odatǎ cu eliminarea vizelor Schengen, din ce în ce mai mulți români au trecut granițele spre a se stabili, mǎcar și temporar, în alte țǎri, depǎșind pragul de 100 de mii plecați în fiecare an, ajungîndu-se la aproape 600 de mii în 2005! În acest tǎvǎlug al plecǎrii, doar anul 2006 a reprezentat un hiatus, o scǎdere înapoi la aprox. 100 de mii români plecați în acel an. Însǎ per ansamblu, din 2002 cînd tendința de emigrare din România a cǎpǎtat cu adevǎrat pantǎ ascendentǎ, pînǎ la intrarea formalǎ în 2007, un numǎr de 1,4 milioane de români au plecat peste granițe, adicǎ grosso modo jumǎtate din toți cei identificați a fi emigrat dupǎ 1990.

În al treilea rînd, putem sǎ rǎspundem preconcepției existente în spațiul public privind relația dintre criza economicǎ globalǎ din 2008 – 2011 și fenomenul migratoriu românesc. Ipoteza des întîlnitǎ în discursul public este cǎ criza i-a determinat pe emigranții români sǎ se întoarcǎ acasǎ în țarǎ.

Analiza cifrelor din Tabelul 3 vine însǎ sǎ invalideze aceastǎ ipotezǎ: pe tot parcursul crizei economice globale, fie cǎ o socotim din 2008 încoace, cum și-a fǎcut ea efectul în țǎrile occidentale, fie din 2009 sau 2010 încoace, cum a reverberat cu oareșce întîrziere aceastǎ crizǎ în România, fluxul migratoriu este în continuare negativ pentru România și pozitiv pentru țǎrile de destinație.

Într-adevǎr, nu ne mai confruntǎm cu aceleași cifre ca și în perioada de boom economic din 2004 – 2008, care a coincis cu relaxarea procedurilor de primire a românilor în țǎrile occidentale. Însǎ nici nu ne confruntǎm cu un reflux migratoriu, cum multǎ lume s-ar fi așteptat. Rezultatul dintre cele douǎ fluxuri contrare, românii care au plecat în continuare din România în perioada crizei și cei deja plecați care sǎ se fi întors acasǎ între timp, a rǎmas defavorabil României.

O altǎ concluzie, pe care o putem trata drept beneficiu secundar, este cǎ putem de asemenea sǎ identificǎm ponderea emigrației necontabilizate oficial din total emigrație (coloana 11 din Tabelul 1). Observǎm astfel cǎ pînǎ la intrarea României în Uniunea Europeanǎ și, astfel, la deschiderea granițelor, ponderea celor necuprinși în statisticile oficiale era undeva în jur de 50%. Cam jumǎtate din cei plecați din țarǎ nu intrau în scriptele oficiale. Cum s-au deschis granițele, ponderea “necontabilizaților”, a emigranților informali a crescut la aprox. 75%. Trei sferturi din cei plecați peste granițǎ nu sînt cuprinși în datele oficiale INS / BEC.

Dar de departe concluzia cea mai puternicǎ pe care o putem trage este la adresa stocului total de români emigrați, pe de o parte, cît și la adresa ponderii acestora din total populație românǎ cu drept de vot, rezultat care ne ajutǎ sǎ neutralizǎm cea de-a doua potențialǎ eroare de calcul în analiza noastrǎ comparativǎ a comportamentului de vot: calculul din universuri totale diferite.



Figura 4. Numǎrul total de români emigrați, 1996 – 2012. Estimǎri medii 




Figura 5. Procentul românilor emigrați din total populație oficialǎ a României cu drept de vot, 1996 – 2012. Estimǎri medii




Observǎm (Tabelul 1. pentru valorile fiecǎrui moment de mǎsurare cantitativǎ în parte și Tabelele 2 și 3 pentru mediile anuale, cât și reprezentǎrile grafice din Fig. 4 și 5) cǎ românii emigrați încep sǎ capete o pondere mai însemnatǎ dupǎ anul 2004, evoluția fiind din acel an încolo vertiginos crescǎtoare, ajungînd în 2009 la 15%, în 2010 la 16% și în 2012 la 18%. Aproape o cincime din populația României cu drept de vot este la momentul analizei plecatǎ din țarǎ. Aceasta are un efect semnificativ asupra rezultatului alegerilor din România, îndeosebi în privința participǎrii la vot și a validǎrii acelor rezultate electorale ce presupun praguri minime de participare la vot, cum a fost vorba în privința referendumurilor organizate în 2007, în 2009 și în 2012.


* * *

Dincolo de finalitatea operaționalǎ internǎ a acestei analize demografice, scop pentru care am și pornit de altminteri demersul de cunoaștere privind emigrația informalǎ, sper cǎ aceastǎ ea sǎ fie de asemenea de folos tuturor celor interesați de subiect: demografi, sociologi, reprezentanți ai instituțiilor publice care au de-a face cu fenomenul migrației: INSSE, BEC, AEP, Ministerul de Externe, Ministerul de Interne, Ministerul Administrației și Dezvoltǎrii Regionale și sǎ aducǎ mai multǎ informație, mai multǎ exactitate într-un subiect care pînǎ acum a suferit de lipsǎ de agregare a datelor cantitative actualizate, generînd confuzii, decizii instituționale greșite, repercursiuni bugetare, electorale și legislative și multe, multe discuții aproximative.


.

5 comentarii:

Daniel spunea...

Emigratia cum se contabilizeaza oficial? Statul in care omul a plecat si s-a inregistrat trimite datele inapoi catre Romania?

Ștefan A. spunea...

Mister Turambar
Eu ca emigrant de lunga data ma mai chinui sa citesc niste date statistice a unor institutii oficiale de peste hotare .
Romanii erau in 2011 si in Spania in numar de 798.104. Cu 10 ani in urma (2001 ) erau doar 57.533 . Cresterea a fost de 1.287,2 % . (o mie doua sute optzeci si sapte virgula doi la suta ) !!!!!!!!!

Institutul italian de statistica a dat ca numar de romani prezenti in Italia in 2011 , cifra de 968.576 .

Institutul elvetian de statistica da numarul de 7.187 romani prezenti in acesta tara in 2011.

Institutul de statistica a RFG certifica ca in 2011 erau 159.222 romani prezenti in aceasta tara .

Nu ma mai chinui sa caut la alte institutii de statistica din alte tari . :)

Daca in RO un emigrant e ca atare doar si exclusiv dupa un an de la plecarea din tara , peste hotare acelasi cetatean devine imigrant cu acte in regula ( documente ca cod fiscal , carte identitate ) dupa doar 90 zile de sedere . Deci, intre baremul romanesc de 12 luni si cel din vest de 3 luni , diferenta e colosala ca si eroarea generata . Curios , exista si statistici in Italia privind numarul de copii romani nascuti din familii de romani sau familii cu doar mama romanca . Sint publice si statisticile privind numarul de morti romani sau citi se afla in puscariile italiene si pentru ce fapte . :) Statistica e afascinanta cind e facuta de profesionisti . In RO statul nu are printre angajati asa ceva . Din pacate . Puteti sa cautati in cele 28 institute de statistica din tarile UE si veti gasii exact populatia romana cu domiciliul in acele tari . Pe sex , virsa , pregatire scolara .

acuvio spunea...

Câţi suntem? Câţi am rămas? Rezultatele recensământului :)

Anonim spunea...

Sunt romani care initial au emigrat in Spania (sa zicem), insa, la un moment dat, din cauza crizei, au re-emigrat in alt stat UE. Pe acestia cum ii numaram?

Turambar spunea...

Nici o statistica nu e perfecta. Imediat cum ai numarat ceva, deja rezultatul e perimat. Numeri nasteri? In secunda urmatoare s-a perimat numaratoarea, ti s-au mai nascut niste copii. Numeri emigranti? In secunda urmatoare iar s-a stricat socoteala. Tot ce este surprindere a unui proces, a unui flux, e inevitabil limitat. La fel si cu masurarea emigrantilor informali, nesurprinsi in statisticile oficiale. Cum ii numar pe cei care s-au mutat din Spania in Germania? Simplu: tot pe baza declaratiei rudelor de acasa, singurele pe care le pot contacta sa le intreb. Daca ele surprind in declaratia lor aceasta schimbare de destinatie, bine. Daca nu, intra la limitari. In orice caz, e o aproximare mai buna decit nimic. Scopul il reprezinta nu exactitatea absoluta, ci minimizarea erorii. Trecerea de la gindirea de stiinte exacte, de aroganta cognitiva de tip semi-zeu victorian, la gindirea probabilistica. Schimbare de paradigma cognitiva, cum ar spune mestecatorii de limbaj de lemn.