Telling stories hurt. Yer eyes.

FrightFest 2012 Film4 Cinema Advert from Marianna Bukowski on Vimeo.

. Citeste tot...

[...] în formularea cǎrora nu avem vreo altǎ contribuție decît cuvintele [...]

"Modalitǎțile de a conjura destinul sînt multe și aproape toate zadarnice, iar aceasta, de a se forța sǎ se gîndeascǎ la ce era mai rǎu cu credința cǎ avea sǎ se întîmple ce era mai bine, fiind dintre cele mai obișnuite, putea fi o tentativǎ care merita considerație, dar nu avea sǎ dea rezultate în acest caz."

Jose Saramago, Eseu despre luciditate (Ed. Polirom, București, 2008, p. 23)

* * *

"Cine argumenteazǎ în acest mod uitǎ cǎ universul nu numai cǎ își are propriile sale legi, toate strǎine viselor și dorințelor contradictorii ale umanitǎții și în formularea cǎrora nu avem vreo altǎ contribuție decît cuvintele cu care, întîmplǎtor, le numim, dar ne și convinge încontinuu cǎ le folosește avînd în vedere obiective ce depǎșesc și întotdeauna au depǎșit capacitatea noastrǎ de înțelegere [...]"

Jose Saramago, Eseu despre luciditate (Ed. Polirom, București, 2008, p. 25)

* * *

"Pot sǎ spun doar cǎ m-am uitat la ceas, am vǎzut cǎ era ora patru și am spus familiei, Haidem, acum sau niciodatǎ, Acum sau niciodatǎ de ce, Ei, aici e nodul chestiunii, așa mi-a ieșit fraza, Gîndiți-vǎ bine, stoarceți-vǎ mintea, N-are rost, întrebați pe altcineva, poate știe, Am întrebat deja cincizeci de persoane, Și, Nimeni n-a știut sǎ-mi dea rǎspunsul, Atunci, vedeți, Dar nu vi se pare o coincidențǎ stranie cǎ au ieșit mii de oameni din casele lor la aceeași orǎ ca sǎ se ducǎ sǎ voteze, Coincidențǎ, cu siguranțǎ, dar stranie, poate cǎ nu, De ce, Ah, asta nu știu.

Comentatorii care, la diferite televiziuni, acompaniau procesul electoral, fǎcînd presupuneri în legǎturǎ cu lipsa de date sigure de apreciere, deducînd din zborul și din cîntul pǎsǎrilor voința zeilor, deplîngînd faptul cǎ nu mai este permis sacrificiul de animale pentru ca în viscerele lor încǎ palpitînd sǎ se descifreze secretele lui cronos și ale sorții, se trezirǎ brusc din torpoarea în care perspectivele mai mult decît sumbre ale scrutinului îi fǎcuserǎ sǎ se afunde și, cu siguranțǎ, pentru cǎ li se pǎrea nedemn de misiunea lor educativǎ sǎ piardǎ timp discutînd coincidențe, se lansarǎ ca niște lupi asupra extraordinarului exemplu de civism pe care-l dǎduse populația capitalei în acel moment, venind în ajutorul urnelor, în masǎ, cînd fantoma unui nivel al abținerilor fǎrǎ egal în istoria democrației noastre amenința grav stabilitatea nu numai a regimului, dar și, mult mai grav, a sistemului."

Jose Saramago, Eseu despre luciditate (Ed. Polirom, București, 2008, pp. 26-27)

Citeste tot...

În goanǎ, sǎ nu vinǎ toamna peste ele

La geamurile mari avem grilaje. Le-am moștenit de la proprietarul anterior. Fiind la etajul 9, le-am lǎsat în pace. Nu sînt ele prea estetice, dar sînt practice.

De cîteva luni, ne tot chinuim sǎ prindem niște zorele într-un ghiveci pe pervazul ferestrei de la sufragerie. Fiind spre sud, la etajul 9, în buza escarpamentului vǎii Dîmboviței, nu prea avem nimic în fațǎ. Doar soare. Mult soare, toatǎ ziua. Fǎrǎ perdele, cǎ așa ne place.

În consecințǎ, zorelelor le-a venit tare greu sǎ se prindǎ peste varǎ, grilajul pe care le îndemnam sǎ se cațere devenind un soi de grǎtar încins. Lujerele li se ofileau și nu dǎdeau nici un ghies sǎ urce cu vigoare, cum sîntem învǎțați cǎ fac zorelele de regulǎ.

Ei bine, de vreo cîteva sǎptǎmîni, de cînd totuși canicula s-a mai potolit cît de cît, chiar dacǎ e tot aproape varǎ afarǎ, zorelele noastre dintr-o datǎ au prins spor. Vrînd parcǎ sǎ recupereze toatǎ vara pierdutǎ în prea mari fierbințeli, acum le vezi zilnic cǎțǎrîndu-se sus, tot mai sus, împînzind caroiajul de fier beton pus la 45 de grade de sudorii anilor 70 care au fǎcut blocul și, probabil, și grilajul suplimentar. Întîi s-au împiciorogat în lujer. Din ce în ce mai multe tulpini din ce în ce mai îmbîrligate în cele patru colțuri ale ferestrei. Cîrcei și frunze și spirale și tirbușoane vegetale nǎpǎdind fierul.

Pe urmǎ, de cîteva zile, au început din ce în ce mai vizibil sǎ dea semne de floare. Alt fel de muguri, mai țuguiați, mai mari decît cei de frunzǎ. Iar de vreo douǎ zile au început sǎ înfloreascǎ. Mai întîi o floare. O zi. Pentru cǎ dacǎ nu știți, la zorele floarea ține doar o zi, înflorește dimineața devreme și pînǎ spre dupǎ-amiazǎ e gata, pa, ofilitǎ. Apoi încǎ una.

Azi e timpul sǎ înfloreascǎ deja trei dintr-un foc. Trompețici înfǎșurate într-un bine împǎturit sul spiralat care dǎ sǎ se întrezǎreascǎ albastrul-violet al fustiței care mîine, în curs de una – douǎ ore, de la 6 dimineața la maxim 8 dimineața, se va desșuruba și netezi și întinde într-o fustițǎ coloratǎ și pleznind de sǎnǎtate.

Dar acum, acum încǎ, la miezul nopții, sub lumina lunii pline, încǎ e o potențialitate, un muc de floare, un glonț de petalǎ mare înșurubatǎ în sine însuși, împǎturitǎ cu atenție, cum împǎturește parașutistul parașuta, migǎlitǎ într-o spiralǎ trigonometricǎ de trabuc țuguiat, cum migǎlește vînǎtorul aborigen la capǎtul sǎgeții cu care va doborî antilopa.

Frunze și țurțuri de floare, lunǎ și gratii, București și Internet.

Sǎ vǎ fie viața ca zvîcnetul antilopei care fuge de sǎgeata cea otrǎvitǎ a vînǎtorului, ca migala parașutistului cînd trage de firul de deschidere, cǎzînd cu 100 km / hr în mare șuier de vînt pe la urechi, ca deschiderea lentǎ de zorea în zori, trompețicǎ ce ridicǎ slavǎ soarelui orbitor și ucigǎtor de cald, ca seva care încet-încet urcǎ prin vrejii întortocheați ai perdelei de lujeri și frunze, ca luna care alunecǎ în marea ei nesimțire cosmicǎ pe deasupra zbaterilor noastre de gîze, de viermi, de rinoceri și de alte maimuțe cu iluzii de grandoare.

 


Citeste tot...

The horrible clarity of crystal clear thoughts

. Citeste tot...

The sense of them all anti-entropic struggles

. Citeste tot...

De sufletul celor care nu trebuiau sa plece

De sufletul lui David, sîmbǎtǎ 29 septembrie, de la orele 10:00, vǎ așteptǎm sǎ ne întîlnim pe Grivița, la Parcul Copilului, sǎ privim niște rugby, sǎ jucǎm niște rugby și mai ales sǎ vǎrsǎm niște bere pe gazon, de pomenirea morților și de sufletul celor plecați prea devreme.

Nu trebuia, David... :(

Dumnezeu sǎ-l odihneascǎ și sǎ ne ajute sǎ nu-l uitǎm!


. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

[...] les homologies constatées entre les sports et les groupes sociaux [...]

Des enquêtes plus détaillées s'inscrivent dans cette perspective en analysant un groupe de sports ou un seul sport.

Ainsi, nous avons essayé de montrer en quoi les types de « rapports au corps » très différenciés qu'impliquent la pratique de trois sports de combats de préhension, la lutte, le judo et l'aïkido, se trouvent globalement en accord avec le «rapport au monde» et les règles du jeu social des différentes catégories de pratiquants (Clément, 1985).

On comprend («presque trop vite» précise Bourdieu, 1987) que la distance corporelle qui sépare les combattants, le privilège accordé aux techniques d'esquive et d'évitement, la valorisation de l'esthétique et sa mise en relation avec l'efficacité du geste, mettent l'aïkido en accord avec le rapport au corps des fractions les plus cultivées des classes moyennes, tandis que la lutte et le «corps à corps» permanent qu'elle exige attire davantage (ou, si l'on veut, indispose moins) les agents des classes populaires.  Dans la même perspective théorique, PierreFalt (1981) construit l'espace des usages sociaux de la croisière (yachting) et Jacqueline Blouin le Baron celui des activités d'expression (1981), tandis que Pociello à partir du rugby (1983) retrouve les différenciations sociales jusque dans les «manières» de pratiquer le jeu et d'entrer en relation avec les autres joueurs.

Dans la lignée de la «distinction», l'ensemble de ces travaux met en évidence les homologies qui s'établissent entre des sports, au sens large, et des « cultures » ou sous-cultures de classes, à partir d'une caractérisation technique et réglementaire des activités censée être socialement pertinente.  Le système des pratiques sportives proposé par Pociello (1981) comme une « structure hypothétique » et provisoire construite à partir de l'opposition socialement pertinente entre pratiques «informationnelles» et pratiques «énergétiques» achève cette première phase. Néanmoins, si le programme inspiré par Bourdieu exige ce travail préalable d'élucidation, il ne se réduit pas à cela.  Il s'agit en effet d'analyser la dynamique du système.

[...] Les caractéristiques techniques d'un sport sont en grande partie «façonnées» et en tout cas «interprétées» par les différents groupes de pratiquants, ce qui rend très délicat les analyses en terme de logique motrice ou de structure technique.  La notion de «système des sports» implique de prendre en compte l'ensemble de ces rapports différenciés et évolutifs aux pratiques.

Ainsi la valeur distinctive d'un sport ou d'une modalité de pratique s'établit en relation avec les autres pratiques (particulièrement avec des modalités adjacentes dans l'espace des sports), par un système de codage symbolique, et les homologies constatées entre les sports et les groupes sociaux s'ordonnent entre espaces différents, et non entre des points de chaque espace.

[...] Les différences de styles de vie et de «rapport au monde» des pratiquants du squash avec les adeptes de l'aïkido à la fin des années 1970 sont très nettes, malgré la proximité sociale des deux groupes (dans notre échantillon, en 1979, 67 % des pratiquants d'aïkido ont un père cadre supérieur ou profession libérale, 57 % possèdent un diplôme de niveau bac + 3, 47 % ont bac + 4, etc.).

A cette époque, la pratique de l'aïkido s'inscrit plutôt dans une perspective «contre-culturelle» multidimensionnelle,qui s'exprime non seulement par le refus des conceptions sportives «traditionnelles» et l'opposition à leurs principales dimensions, mais aussi par le rejet des valeurs et normes du système social et politique des années de «croissance» perçues comme dominantes.

L'aïkido s'oppose ainsi aux conceptions du judo sportif ou à la «violence» du karaté, en proposant un type d'affrontement combatif, d'une certaine manière «non-violent», plus en accord avec les conceptions de jeunes adultes socialement «déclassés» mais fortement dotés en capital culturel (1985).

[...] Comprendre pourquoi, du point de vue de l'agent et de ses catégorisations, un pratiquant passe du tennis au golf, ou un fils d'immigré espagnol, originaire du sud de la France, commence «comme tout le monde» par pratiquer le rugby, puis le judo (à haut niveau) « découvert » en cours d'étude, puis l'aïkido, parallèlement à une trajectoire universitaire remarquable, permet en réalité de saisir en termes d'itinéraire personnel la dynamique sociale (et historique) du «système des sports» et d'aborder la question centrale de la symbolique des pratiques sportives.

J. P. Clement, Les apports de la sociologie de Pierre Bourdieu à la sociologie des sports



. Citeste tot...

[...] comme le récit cohérent d'une séquence signifiante et orientée d'événements [...]

L'histoire de vie est une de ces notions du sens commun qui sont entrées en contrebande dans l'univers savant; d'abord, sans tambour ni trompette, chez les ethnologues, puis, plus récemment, et non sans fracas, chez les sociologues.

Parler d'histoire de vie, c'est présupposer au moins, et ce n'est pas rien, que la vie est une histoire et qu'une vie est inséparablement l'ensemble des événements d'une existence individuelle conçue comme une histoire et le récit de cette histoire.

C'est bien ce que dit le sens commun, c'est-à-dire le langage ordinaire, qui décrit la vie comme un chemin, une route, une carrière, avec ses carrefours (Hercule entre le vice et la vertu), ou comme un cheminement, c'est-à-dire un trajet, une course, un cursus, un passage, un voyage, un parcours orienté, un déplacement linéaire, unidirectionnel (la « mobilité » ), comportant un commencement (« un début dans la vie »), des étapes, et une fin, au double sens, de terme et de but (« il fera son chemin » signifie il réussira, il fera une belle carrière), une fin de l'histoire.

C'est accepter tacitement la philosophie de l'histoire au sens de succession d'événements historiques, qui est impliquée dans une philosophie de l'histoire au sens de récit historique, bref, dans une théorie du récit, récit d'historien ou de romancier, sous ce rapport indiscernables, biographie ou autobiographie notamment.

Sans prétendre à l'exhaustivité, on peut tenter de dégager quelques-uns des présupposés de cette théorie.

D'abord le fait que « la vie » constitue un tout, un ensemble cohérent et orienté, qui peut et doit être appréhendé comme expression unitaire d'une « intention » subjective et objective, d'un projet : la notion sartrienne de « projet originel » ne fait que poser explicitement ce qui est impliqué dans les « déjà », « dès lors », « depuis son plus jeune âge », etc., des biographies ordinaires, ou dans les « toujours » (« j'ai toujours aimé la musique ») des « histoires de vie ».

Cette vie organisée comme une histoire (au sens de récit) se déroule, selon un ordre chronologique qui est aussi un ordre logique, depuis un commencement, une origine, au double sens de point de départ, de début, mais aussi de principe, de raison d'être, de cause première jusqu'à son terme qui est aussi un but, un accomplissement (telos).

Le récit, qu'il soit biographique ou autobiographique, comme celui de l'enquêté qui « se livre » à un enquêteur, propose des événements qui sans être tous et toujours déroulés dans leur stricte succession chronologique (quiconque a recueilli des histoires de vie sait que les enquêtés perdent constamment le fil de la stricte succession calendaire), tendent ou prétendent à s'organiser en séquences ordonnées selon des relations intelligibles. Le sujet et l'objet de la biographie (l'enquêteur et l'enquêté) ont en quelque sorte le même intérêt à accepter le postulat du sens de l'existence racontée (et, implicitement, de toute existence).

On est sans doute en droit de supposer que le récit autobiographique s'inspire toujours, au moins pour une part, du souci de donner sens, de rendre raison, de dégager une logique à la fois rétrospective et prospective, une consistance et une constance, en établissant des relations intelligibles, comme celle de l'effet à la cause efficiente, entre les états successifs, ainsi constitués en étapes d'un développement nécessaire. (Et il est probable que ce profit de cohérence et de nécessité est au principe de l'intérêt, variable selon la position et la trajectoire, que les enquêtés portent à l'entreprise biographique.)

Cette inclination à se faire l'idéologue de sa propre vie en sélectionnant, en fonction d'une intention globale, certains événements significatifs et en établissant entre eux des connexions propres à les justifier d'avoir existé et à leur donner cohérence, comme celles qu'implique leur institution en tant que causes ou plus souvent, en tant que fins, trouve la complicité naturelle du biographe que tout, à commencer par ses dispositions de professionnel de l'interprétation, porte à accepter cette création artificielle de sens.

Il est significatif que l'abandon de la structure du roman comme récit linéaire ait coïncidé avec la mise en question de la vision de la vie comme existence dotée de sens, au double sens de signification et de direction.

Cette double rupture, symbolisée par le roman de Faulkner, Le Bruit et la Fureur, s'exprime en toute clarté dans la définition de la vie comme anti-histoire que propose Shakespeare à la fin de Macbeth : « C'est une histoire que conte un idiot, une histoire pleine de bruit et de fureur, mais vide de signification. »

Produire une histoire de vie, traiter la vie comme une histoire, c'est-à-dire comme le récit cohérent d'une séquence signifiante et orientée d'événements, c'est peut-être sacrifier à une illusion rhétorique, à une représentation commune de l'existence, que toute une tradition littéraire n'a cessé et ne cesse de renforcer.

C'est pourquoi il est logique de demander assistance à ceux qui ont eu à rompre avec cette tradition sur le terrain même de son accomplissement exemplaire. Comme l'indique Alain Robbe-Grillet, « l'avènement du roman moderne est précisément lié à cette découverte : le réel est discontinu, formé d'éléments juxtaposés sans raison dont chacun est unique, d'autant plus difficiles à saisir qu'ils surgissent de façon sans cesse imprévue, hors de propos, aléatoire ».

Pierre BOURDIEU, "L'illusion biographique" (1994)

  .



Citeste tot...

Deci unde te doare?

Deci unde te doare? Pe stînga? Pe dreapta? Sau în spate, la ceafǎ? Nici o problemǎ: sîntem aici sǎ te ajutǎm, sǎ-ți înțelegem suferința și sǎ o tratǎm de manierǎ naturistǎ, autenticǎ, organicǎ, cu plante și diverse pǎrți ale corpului uman. Omul, aceastǎ minune a naturii. Mîna, aceastǎ minune de complexitate biologicǎ.

Sîntem aici sǎ te ajutǎm. Te doare? Nici o problemǎ. Nu te va mai durea. Vei uita de durere. Îți vom focaliza atenția pe altceva. Pe o durere mai mare. Îți vom înlocui durerea cu una mai mare și gata – s-a rezolvat problema.

That’s why they call it science. That’s why they call it therapy.

That’s why they call it Africa.






 . Citeste tot...

Dragǎ prietene opǎritǎ

Sînt mulți dintre aceia care dau repede nǎvalǎ sǎ corecteze greșalile noastre gramaticale, precum și noi iertǎm greșiților noștri. “Vezi cǎ în ziua de, la ora de, în contextul de, trebuia sǎ spui X în loc de Y”. “Vezi cǎ corect tre sǎ scri așa”. “Vezi cǎ you sucks according to them followin rulz”. Evident cǎ analiza de conținut de rit fantasmatico-resentimentaro-pizmuitor ne ajutǎ sǎ facem urmǎtoarea traducere, de la regimul implicit spre cel explicit: “Știu cǎ tu vorbești / comunici / te ecsprimi mult. Știu de asemenea cǎ de regulǎ le potrivești decent cu vorbele – hai sǎ nu zic tot timpul sau bine, cǎ aș recunoaște ceva pozitiv despre tine și atunci mi-ar sta în gît și mai rǎu indignarea pe care o trǎiesc cînd mǎ gîndesc la mecla ta nesuferitǎ. Știu cǎ nu îți pot spune asta pe fațǎ, pentru cǎ regulile ipocriziei și promiscuitǎții politicoase la români ne interzic sǎ o facem, cǎ ne picǎ nasul și ne bate Doamne-Doamne în viața de apoi. Nu te sufǎr, ah sta-ți-ar în gît sǎ-ți stea, dar n-am curajul sǎ ți-o spun pe fațǎ. Atunci recurg la un șmekerlîc, la o șulfǎrealǎ comunistǎ: mǎ agǎț de toate cǎcaturile de detalii care mi le pui la dispoziție pentru a-ți transmite un mesaj pe care altminteri nu-mi vine s-o fac” “Vaaai, nu se spune așa. Vaai, ai scris greșit. Vaai, ce rușine!” E clar cǎ vorbim despre o situație generalǎ. Nu e aici vorba doar de bicisnica-mi persoanǎ ilustrǎ. Mulți ați pǎțit la fel. Sau ați fǎcut la fel, fiind de partea otrǎvitǎ a admonestǎrii mǎrunte, a gramatlîcului penibil. Genul de chibițealǎ lingvisticǎ ce despicǎ scobitoarea în patru dacǎ se spune chibrite sau chibrituri. Se spune brichetǎ. Se spune cum vrea mușchii limbii mele. Se spune cǎ cine stǎ pe margine face varice și o sǎ moarǎ de diabet zaharat, de pelagrǎ, de ciudǎ și de furie de-aia înnǎbușitǎ, ca la oala minune. Se spune cǎ nu conteazǎ. Cǎ în viața de apoi vom fierbe cu toții la cazan. Da, dar pînǎ tunci unii fierb în suc propriu și se opǎresc dacǎ scrii “sînt”, nu “sunt”. Ah, sfîntǎ oripilare justițiarǎ de rit gramatical. Se spune "cribite". Citeste tot...

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Nu ai voie sǎ intri, fiarǎ

Pentru cine nu stie filmul: The Searchers (John Ford, 1956). Probabil cel mai bun western facut vreodata. Stereotipic si proaspat si cuminte si salbatic si moralizator si rau. Salbaticii ani 50...



. Citeste tot...

Valorile românilor

Societatea româneascǎ a trǎit în ultimii 20 de ani schimbǎri rapide. Dupǎ 1989 românii au fost zvîrliți în modernitatea capitalistǎ fǎrǎ prea mult fason. Am fost nevoiți sǎ ne facem calificarea la locul de muncǎ și sǎ învǎțǎm sǎ înotǎm în timp ce strǎpungem apa, scufundîndu-ne în realitatea necunoscutǎ, perceputǎ preponderent ostil.

Evident cǎ pentru mulți aceastǎ experiențǎ a fost una traumaticǎ. Au fost 20 de ani în care au fost și oportunitǎți, dar mai ales frustǎri și tensiuni acumulate. În consecințǎ, încet-încet trecutul a cǎpǎtat culori nostalgice, de multe ori idealizate. Pe mǎsurǎ ce s-a transformǎ în istorie și ne-am îndepǎrtǎm de el, am început sǎ tînjim dupǎ el, dupǎ felul în care se trǎia viața atunci. Dupǎ tipicul și dupǎ ritmul și dupǎ siguranța acelor vremuri.

E drept cǎ este foarte posibil sǎ avem mai degrabǎ de-a face cu un construct mental cu specificitǎți fantasmatice. Creierele noastre, mînate de nostalgie și evident catalizate într-o bunǎ mǎsurǎ și de elemente de discurs public, au decupat de manierǎ selectivǎ acele bucǎți convenabile din istoria personalǎ și / sau colectivǎ și au construit o imagine idealizatǎ, miticǎ, dǎtǎtoare de nostalgii, nejustificate dupǎ cum spun unii, scoțînd în evidențǎ multele bube ale comunismului ceaușist pe care preferǎm sǎ le uitǎm de manierǎ convenabilǎ.

Nejustificate sau nu, cert însǎ este cǎ acest construct mental are o putere clarǎ asupra multora dintre noi. Dupǎ turbulenții ani 90, în care a fost predominant demonizat, în zilele noastre sîntem martorii unei evidente revalorizǎri pozitive a trecutului. Un trecut cu valențe tǎmǎduitoare. Un trecut de care meritǎ sǎ-ți amintești. Un trecut în care ți-ai dori sǎ te întorci, de-ar fi posibilǎ cǎlǎtoria în timp.

Nu sîntem o excepție. Nu am descoperit noi apa caldǎ. În orice societate care a fǎcut pasul spre modernitatea învolburatǎ și repede schimbǎtoare, unul din componentele ritualizate ale trecutului îl reprezintǎ recursul la tradiție, acest garant, apǎrǎtor al nevoii de stabilitate, de predictibilitate, de siguranțǎ și comfort moral, mental, emoțional.

Evident cǎ și România trece prin aceastǎ nevoie. Avem de-a face cu o tensiune inevitabilǎ și bine definitǎ între tradiție și modernitate, ambele tendințe avîndu-și susținǎtorii sǎi înfocați.

În acest context, ne-am dorit sǎ facem o cercetare care sǎ rǎspundǎ, atît cît poate rǎspunde o cercetare inerent limitatǎ în amploarea subiectelor sale, la întrebǎri despre tradiție în general și despre declinǎrile tensiunii tradițional – modern în particular în diversele domenii ale vieții românilor.

Introducere, "Valorile românilor", cercetare CCSB pentru IMG, mai 2012



. Citeste tot...

はじめまして

De sus in jos si de la dreapta la stinga. Damn it... :)

は
じ
め
ま
し
て

! Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Stance: 2001 A Space Oddisey (1973)

. Citeste tot...

Obsedante, faldurile grele de catifea, ca o moarte à la Rembrandt

Una dintre cele mai obsedante teme muzicale ale acestei realitǎți clasice și simfonice în care ne facem cǎ trǎim. Într-una dintre cele mai tulburǎtor de decadente și de clasice puneri în scenǎ, mama lor de francezi decadenți și apǎsǎtor de rafinați. Ca o prunǎ putredǎ, ca o cangrenǎ putredǎ, ca o istorie putredǎ, ca un sîn putred de dorințǎ. Ce parfum de putreziciune în muzica asta, în interpretarea asta, în viața asta...



PS: Spre comparatie, o alta punere in scena, la fel de eleganta si bine strunita vizual, insa mult mai cuminte.





. Citeste tot...

For those about to click, we salute you

. Citeste tot...

The Who dǎ la Cernica

Deci așa încep toate. În religie, în rugby, în muzicǎ, în politicǎ. Un establishment care pe urmǎ este contestat, reformat, transformat și sublimat, ieșind totalmente altceva din lupta pentru pace din care nu mai rǎmîne cǎrǎmidǎ peste cǎrǎmidǎ.

Iisus așa a început. Luther la fel. Rock’n’rollul la fel. Jimi Hendrix, ce sǎ mai zic. Dar The Who? Cine își mai amintește de The Who, primii care au introdus stricatul chitǎrii în stil en gros pe scenǎ?

Ei bine, iatǎ cǎ istoria își ține totuși la frigider doza inevitabilǎ de ironie și zilele astea a gǎsit de cuviințǎ s-o scoatǎ de la rece, s-o amestece cu doo sute de vodcǎ de-aia proastǎ, din comerțul socialist de stat, și sǎ ne forțeze s-o consumǎm pe de-a nemestecatelea.

Doamnelor și domnilor, se rebelizeazǎ naturelul simțitor. Se scoalǎ tǎrîța revoltei în manea. La costum, la papion, și totuși cît de sǎlbatici.

Ce furie! Ce angst! Ce sǎmînțǎ de potențialitate de Black Sabbath și de Iron Maiden și de Sex Pistols în aceste mișcǎri stinghere, dar sincere și dezinteresate.

Iatǎ istoria, iatǎ primii pași ai omului pe lunǎ, iatǎ cum se ridicǎ geniul de pe olița de la grǎdinițǎ și zvîrle cu hormonul în sus pînǎ atinge nava cosmicǎ de gheațǎ și de sticlǎ.

Damn it. Unde dracu am pus vodca aia? Cǎ așa simt nevoia sǎ sting lumina în cartier, numa numa...





. Citeste tot...

Stance: Tootsie (1982)

. Citeste tot...

Singurele lucruri care merita sa fie invatate pe de rost

Putine versuri stiu pe de rost. Printre ele, primele patru dintre cele de mai jos.

The rest is silence. And fear of death, of course.

* * *

I have lived long enough, having seen one thing, that love hath an end;
Goddess and maiden and queen, be near me now and befriend.
Thou art more than the day or the morrow, the seasons that laugh or that weep;
For these give joy and sorrow; but thou, Proserpina, sleep.

Sweet is the treading of wine, and sweet the feet of the dove;
But a goodlier gift is thine than foam of the grapes or love.
Yea, is not even Apollo, with hair and harpstring of gold,
A bitter God to follow, a beautiful God to behold?

I am sick of singing: the bays burn deep and chafe: I am fain
To rest a little from praise and grievous pleasure and pain.
For the Gods we know not of, who give us our daily breath,
We know they are cruel as love or life, and lovely as death.

O Gods dethroned and deceased, cast forth, wiped out in a day
From your wrath is the world released, redeemed from your chains, men say.
New Gods are crowned in the city; their flowers have broken your rods;
They are merciful, clothed with pity, the young compassionate Gods.

But for me their new device is barren, the days are bare;
Things long past over suffice, and men forgotten that were.
Time and the Gods are at strife; ye dwell in the midst thereof,
Draining a little life from the barren breasts of love.

I say to you, cease, take rest; yea, I say to you all, be at peace,
Till the bitter milk of her breast and the barren bosom shall cease.
Wilt thou yet take all, Galilean ? but these thou shalt not take,
The laurel, the palms and the paean, the breasts of the nymphs in the brake;

Breasts more soft than a dove's, that tremble with tenderer breath;
And all the wings of the Loves, and all the joy before death;
All the feet of the hours that sound as a single lyre,
Dropped and deep in the flowers, with strings that flicker like fire.

More than these wilt thou give, things fairer than all these things ?
Nay, for a little we live, and life hath mutable wings.
A little while and we die; shall life not thrive as it may?
For no man under the sky lives twice, outliving his day.

And grief is a grievous thing, and a man hath enough of his tears:
Why should he labour, and bring fresh grief to blacken his years ?
Thou hast conquered, O pale Galilean; the world has grown grey from thy breath;
We have drunken of things Lethean, and fed on the fullness of death.

Charles Algernon Swinburne, "Hymn to Prosperpine"






.
Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Der Himmel: die deutsche Version

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Pubic be thy eye

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Empty

. Citeste tot...

King Henry the VIII was the last English monarch of Devonian

Știm cu toții cǎ lumea a fost creatǎ de Dumnezeu acum șase mii de ani, pe vremea primelor regate din Egipt.

În consecințǎ, oamenii de științǎ britanici au pus la punct o ilustrare graficǎ a diverselor ere geologice, structuratǎ metodic, pe ani, luni și zile. Dacǎ s-ar fi chinuit un pic mai mult o puneau și pe ore, spre folosul drept-credincioșilor și mai ales al drept-credincioaselor. Dar nu s-au chinuit, drept pentru care se vor chinui mai încolo, pe lumea cealaltǎ, cînd vor arde în Iad pentru pǎcatele lor comise cu fapta, cu gîndul ori cu Photoshopul.

Materialul informativ va fi afișat la loc vizibil, la o înǎlțime de cel puțin 1,5 m deasupra solului, la nivelul ochilor, pe pereții holurilor și locurilor de așteptare și a culoarelor de trecere din spațiile intens circulate: biserici, cǎmine culturale, azile de bǎtrîni, primǎrii, pușcǎrii, unitǎți de pompieri, licee și universitǎți.

Orice intervenție cu pixul, markerul sau alte obiecte care sǎ provoace modificǎri în structura informaționalǎ va fi sancționatǎ contravențional cu ridicarea permisului de mers la bisericǎ, cu trei puncte de pǎcat și cu o amendǎ de la 500 la 1000 de lei sau echivalentul acesteia în lumînǎri, de cearǎ sau de parafinǎ. De preferințǎ de cearǎ, cǎ ard mai curat și mai frumos mirositor.

Lumînǎrile nu este voie sǎ fie achiziționate decît din locuri special amenajate, care au avizul de comercializare al instituțiilor bisericești abilitate.





.

Citeste tot...

Fiți amabil, cît mai e pînă la Buddha?

- Fiți amabil, unde e Buddha?
- După colț, prima ușă pe dreapta. Vedeți că lumina se aprinde pe dinăuntru…

- Fiți amabil, cît mai e pînă la Buddha?
- Două stații. Să aveti grijă la coborîre, că stă puțin.

- Fiți amabil, de ce merge atîta lume la Buddha?
- E cel mai aproape. Toți ceilalți sînt prea departe.

- Fiți amabil, unde e Buddha?
- Aici.

- Fiți amabil, cum e la Buddha?
- Te ușurezi. Dai tot din tine afară.

- Fiți amabil, cum se scrie: Buddha sau Buda?
- Cu pensula.

- Fiți amabil, ce-ți trebuie să mergi la Buddha?
- Hîrtie. Și răbdare. Multă răbdare.

- Fiți amabil: ce urmează după Buddha?
- Insuportabila ușurătate a ființei.

- Fiți amabil, de ce toată lumea întreabă “fiți amabil” atunci cînd întreabă de Buddha?
- Pentru că e o plăcere să te ușurezi.

- Fiți amabil, ce e Buddha?
- Un răspuns la o întrebare. O ușă prin care intri. Ceva pe care să te așezi.

- Fiți amabil, de cînd merge lumea la Buddha?
- De cînd are nevoie. Dintotdeauna.

- Fiți amabil, se merge și în altă parte decît la Buddha?
- Da. Dar tot acolo ajungi pînă la urmă.

- Fiți amabil, de ce vorbește lumea despre Buddha?
- Pentru că fără nu se poate.




. Citeste tot...

Ou sont les mêlées d'antan?

. Citeste tot...

Postermania: Blade Runner (1984)

. Citeste tot...

Those were the days

Poza de invitatie de botez Andra. 2006

Milenii, decenii, secole, chiar ani au trecut de atunci.

Unde naiba o fi plovarul asta, ca nu l-am mai vazut prin casa?




. Citeste tot...

Bel paese, într-adevǎr

Au dreptate, mama lor. O vezi o datǎ, nu-ți mai iese de la inimǎ.

Toscana si Umbria, Italia, 2006.


Spoleto















Orvieto
















Assisi, locul de unde nu ai mai pleca



































Citeste tot...