miercuri, 1 august 2012

[...] pînǎ ce va veni ceasul de judecatǎ al limbilor, în care e despicatǎ lumea [...]

Numai în cuvintele limbii tale se întîmplǎ sǎ-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învǎţat niciodatǎ. Cǎci orice cuvînt este o uitare şi în aproape oricare s-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii. Cum altfel am putea da folosinţǎ vie cuvintelor? Dar dacǎ în orice cuvînt existǎ o parte de uitare, este totuşi vorba de uitarea noastrǎ şi ea devine propria-ne amintire. Iar acesta e actul de culturǎ : sǎ înveţi noutatea ca şi cum s-ar ivi din tine.

Am vroit sǎ pǎtrundem în „uitarea" româneascǎ. Ce stǎ sub ea poate fi bun, dar trebuie fǎcut cu adevǎrat bun, trebuie rǎs-bunat. Cu istoria noastrǎ, nu am avut întotdeauna rǎsunetul cîtorva popoare mari; cu creaţia noastrǎ de culturǎ, poate nu încǎ ; dar cu rostirea, l-am putea avea. Ar merita sǎ facem astfel încît sǎ ne înfǎţişǎm, cu limba noastrǎ, la judecata istoriei, atunci cînd nǎzuinţele de unificare ale oamenilor şi cerinţele de uniformizare ale
lumii maşinilor vor chema limbile naturale sǎ spunǎ ce drept de viaţǎ mai au. Cu limba noastrǎ, noi dǎm acea „iscusitǎ oglindǎ a minţii omeneşti", cum spunea despre scris Miron Costin, în care gîndul de totdeauna şi omul de pretutindeni sǎ-şi vadǎ chipul. Şi o putem face în termeni proprii, uneori de netǎlmǎcit în alte limbi.

Este însǎ acesta un lucru bun? Nu ar trebui ca universalul sǎ fie universal? Cultura ştiinţificǎ spune cǎ nu e un lucru bun : trebuie sǎ vorbim toţi o singurǎ limbǎ. Cultura umanistǎ spune cǎ este totuşi un lucru bun : universalul trebuie sǎ se întrupeze, de fiecare datǎ, în cîte o limbǎ istoricǎ. La rîndul ei, cultura indianǎ spune cǎ lipsa de unitate nu e un lucru bun : cǎ trebuie sǎ ne topim gîndul şi fiinţa în Marele Tot, ca o statuie de sare cufundatǎ în apǎ. Dar cultura europeanǎ, în linii mari, spune cǎ este un lucru bun : cǎ statuile trebuie sǎ rǎmînǎ statui, persoana umanǎ, persoanǎ, şi cuvîntul propriu, cuvînt.

Nu cunoaştem zbucium mai frumos, în cugetul omului contemporan, decît acesta. De vreme ce zbucium este, sǎ-l sporim cu partea noastrǎ româneascǎ. Dacǎ graiul nostru spune într-adevǎr lucruri ce nu s-au rostit întotdeauna în alte limbi şi care le-ar putea îndemna pe acestea sǎ se mlǎdieze dupǎ cuvîntul nostru, atunci, în mǎsura în care existǎ un rest românesc în cele ale gîndului, sîntem datori lumii cu acest rest.

Dar ne sîntem datori nouǎ, ca purtǎtori ai limbii acesteia şi lucrǎtori în ea. Pînǎ ce va veni ceasul de judecatǎ al limbilor, în care e despicatǎ lumea, noi gîndim şi creǎm în cuvintele noastre, încǎ. Pentru noi ele sînt vii, chiar dacǎ s-au îngropat în uitare. Din aceastǎ uitare – ce adesea e o uitare de sine, în mǎsura în care vorbirea omului este şi fiinţa lui –, noi le putem scoate, pe toate cele care ne par grǎitoare : pe unele spre a ne desfǎta numai, ca într-un muzeu (cine ar mai spune astǎzi „cu smeritǎ mîndrie", cînd mîndrie a încetat sǎ însemne înţelepciune?), pe altele, spre a ne reîmprospǎta şi spori gîndul, din neaşteptatele, uneori uimitoarele lor adîncimi de înţeles.

Cugetarea filosoficǎ nu pare a fi avut şi a avea nevoie de limbaj simbolic sau cod; cu alte cuvinte, foloseşte nu limbajul, ci limba. Filosofia se întemeiazǎ cel mai bine cu termeni ce au o tensiune în ei, în timp ce limbajele şi codurile se desfǎşoarǎ în siguranţa şi destinderea sensurilor univoce. Iar cugetarea filosoficǎ se bucurǎ, cum spunea Hegel, cînd întîlneşte în limbi cuvinte nu numai cu semnificaţii deosebite, dar şi opuse.

Despre aceastǎ bucurie, încǎ nu pe deplin încercatǎ de cultura noastrǎ vie, vrea sǎ vorbeascǎ lucrarea de faţǎ. Ea s-a nǎscut din bucuria de-a vedea în prepoziţia „întru" unul din cele mai sugestive cuvinte-cheie pentru întemeierea filosoficǎ, şi a trecut peste cuvinte ca „sinea", „rostire" şi atîtea altele, peste unele cuvinte ale lui Eminescu, ale lui Varlaam, ale cîtorva dieci, sau ale pǎstorilor şi mocǎncuţelor din Ardeal (care spun troaş, de la Traian, troian, troiǎnaş), ca printr-o interminabilǎ sǎrbǎtoare a gîndului. Dacǎ la început aceste cuvinte vor apǎrea cu adevǎrat ca statui într-un muzeu, gîndul cǎrţii sau nǎdejdea ei ascunsǎ este ca unele dintre ele sǎ nu rǎmânǎ simple statui, dar nici sǎ se topeascǎ în universalul culturii, ci sǎ treacǎ pe nesimţite, din muzeul lor, în inimi şi cugete.

Ce e de fǎcut, la drept vorbind, cu asemenea cuvinte, nu ştim : un Eminescu al gîndirii româneşti n-a apǎrut încǎ. Dar atîta vreme cît se vorbesc limbile popoarelor şi nu ale maşinilor, sîntem datori sǎ credem cǎ s-ar putea ivi unul
.”

Constantin Noica, “Cuvînt împreunǎ despre rostirea româneascǎ” (1987, Ed. Eminescu)

1 comentarii:

individul_x spunea...

wow.. pe bune wow.. ce-o mai însemna şi asta..

Poate ar fi fost mai potrivit "ioi"..

Eu unul.. mulţumesc pentru această frântură completă...