"Tot am același vis.
Mǎ tot îmbie cu dulce-amǎrǎciunea lui, mǎ tot întoarce acasǎ la bunicǎ-miu, unde am fost nǎscut pe masǎ acum 40 de ani.
Ceva nu mǎ lasǎ sǎ intru.
Tot visez visul ǎsta.
Cînd îi visez pereții de bîrne și magazia cea întunecatǎ, simt cǎ e doar un vis. Și pe urmǎ bucuria mi se umbrește, pentru cǎ știu cǎ mǎ voi trezi.
Cîteodatǎ se întîmplǎ ceva și mǎ opresc din visat casa și pinii de lîngǎ casa copilǎriei mele.
Și atunci tînjesc și-mi aștept visul, visul care sǎ mǎ facǎ din nou copil, și sǎ fiu fericit din nou știind cǎ toate sînt încǎ sǎ se întîmple, și nimic nu-i imposibil..."
Zerkalo
.
Citeste tot...
vineri, 31 august 2012
Minutul 01:01:13
miercuri, 29 august 2012
Vin alegerile!
Despre incredibila poveste a lui Vivian Maier, aceasta mare artista necunoscuta, cit si alte fotografii de-ale ei, aici.
.
Citeste tot...
marți, 28 august 2012
duminică, 26 august 2012
sâmbătă, 25 august 2012
Fare thee well, mate!
Dupa citiva ani de cind s-a convertit de la League la Union, timp in care a demonstrat ca nu e doar pretext de coperti de revista de gagici, ci chiar intelege sportul asta, fiind o adevarata forta a naturii,
dupa ce a pus deja o tusa distinctiva pe acest sport cu pasele sale ciudate cu o mina, pe la spate, din placaj, surprinzator de exacte,
dupa ce a cistigat tot ce putea sa cistige: campionatul intern, Super 15, Bledisloe Cup, Tri Nations si mai ales World Cup,
dupa ce a demonstrat ca se pricepe la fel de bine si la box, fiind campion national la categoria grea,
iata-l ca pleaca in Japonia dupa bani, ca si multi altii inaintea lui, urmind ca mai apoi sa se intoarca la prima meserie, la League, inapoi in Australia.
Cel putin 2 ani de zile n-o sa mai fie pe radarul nostru. Pacat.
Dar, dupa cum spunea capitanul Ritchie McCaw: nu e timpul trecut. Sigur o sa-l mai vedem in tricoul negru :)
La revedere, Sonny Bill. Te asteptam inapoi!
PS: Si un articol la fel de elogios din presa neo-zeelandeza, doar cu o tifla la sfirsit: "Loyalty is the only concept you are yet to grasp."
.
Citeste tot...
joi, 23 august 2012
Back to Țuruck
- Stai așa! Stai așa! Dǎ înapoi! Repede!
Mergeam încet pe un drum secundar, printr-o suburbie a orǎșelului Keramoti, proaspǎt ieșiți de pe bacul care ne zgornise din Grǎdina Raiului Thassos, înapoi spre canicula și mermeleala zemoasǎ și jegoasǎ a Bucureștiului nostru balcanic unde ne trǎim traiul, ne mîncǎm mǎlaiul, ne acrim mațele, ne înveninǎm fierea și ne rotunjim burțile.
Cînd, dintr-o datǎ, m-a lovit necruțǎtor la ochi. Precum soarta. Precum una bucatǎ pǎliturǎ de ghioagǎ de zmeu dupe ceafǎ. Drept în ochi. Drept în privire. Muuuamǎ, ce cool!
Ascultǎtor-bombǎnitoare, doamna Flo a dat înapoi mașina.
- Parcheaz-o aici! Așa! Un pic mai în fațǎ! Stai așa! Chiar aici!
Pac! Și Pac! Am scos sǎpuniera de iPhone din dotare și gata: colorata minunata. Douǎ poze, una pe lat, una pe înalt, la aceastǎ minune de retoricǎ vizualǎ greceascǎ. Pozǎ de întoarcere. Numai bunǎ de pus pe blog. Chintesența lu’ chintesența lu’ acest august fierbinte, dar cald.
- Gata, nevastǎ! Dǎ-i bǎtaie! Hai acasǎ la Românica noastrǎ, cǎ ne așteaptǎ ǎia cu isteria caldǎ pe masǎ...
Vrum, vrum, spuse ascultǎtor motorul sub capotǎ, nepotul de avion de vînǎtoare Zero, visînd la portavioane la apus strǎpunse de kamikaze în picaj. Japonezii ǎștia, mama lor de japonezi.
Vrum, vruuummm...
.
Citeste tot...
Despre lucrurile cu adevarat importante
Weekendul trecut a inceput varianta steroidizata a fostei competitii de rugby 3 Nations, adevarata Mama Omida a lumii rugbystice. Toata floarea cea vestita a stralucitorilor din emisfera sudica, i.e. Noua Zeelanda, Australia si Africa de Sud, a fost imbogatita cu a patra sudica, Argentina, challengerul care vine pe aceeasi pozitie pe care venea Italia acum 20 de ani, la inceputul anilor 90, in zona de nord, transformind 5 Nations Cup in 6 Nations Cup.
Si chiar daca spin doctorii de marketing au gasit un nume cam nepotrivit pentru toata afacerea asta: The Rugby Championship, totusi tot rugby se cheama. Top notch rugby. The best of the best.
Ceea ce va doresc si Dvs, stralucitorilor balcanici aproximativi si politrucizati si caniculizatzi si trishti.
Enjoy
Pina joi
Cind este programata in direct
Judecata de Apoi
(First Rerun Vineri de la orele 3:00 A.M.
Second Rerun Simbata dimineata de la orele 10:00 A.M.
in cadrul programului pentru copii
Inger Ingerashul Meu
Cu Paloshul Ascutzit si Greu)
.
Citeste tot...
miercuri, 22 august 2012
It's alive!
Stimabililor,
Stiu ca pret de o saptamina unii dintre voi v-ati intrebat: "Chiar l-a omorit?"
Nu. Inca il tin, mama lui. Sa-l fac de rusine. Doar ca am fost in concediu. Primul concediu in care chiar n-am folosit Internetul (decit ieri, dar nu se pune).
Deci avansam inainte, da? Deci the show must go on.
Deci.
PS: Tocmai am aflat care este etimologia cuvintului "tîrlic". Asta in cazul in care chiar stiti ce sint aia "tîrlici".
lol. Stiti semnul cu mina, de trei ori vertical de sus in jos si o data orizontal, ca o taietura, ca un verdict?
Nici pe-asta nu-l stiti... :)
Citeste tot...
luni, 13 august 2012
duminică, 12 august 2012
Cuvîntul cînd îl despică lama de spirit a toporului minții
Cînd, adolescent fiind, în perioada aceea tulbure de după 1989, tulbure și pentru mine, în focul cărnii și al sfîrșitului de liceu, tulbure și pentru țară, am descoperit Cuvînt înainte despre rostirea românească, ajutat de Cornel, anticarul subversiv care vindea cărți în piața Cîmpinii și alături de care am descoperit gustul chiulului și libertății,
atunci m-am îndrăgostit cu adevărat de cuvinte.
Nu poezia. Nu literatura. Nu tot ce citisem pînă atunci, hăbăuc și haotic și cu mare sete, ca pămîntul cel uscat de secetă. Poate doar la nivel inconștient presimțeam despre ce e vorba, ca un Jourdain care vorbea în proză fără să știe și care iubea cuvintele fără să-și dea seama.
Însă doi au fost cei care mi-au deschis ochii cătră ele de manieră explicită, rostită, rostuită, la lumina zilei: Noica și Tolkien. Tolkien, cel care m-a ajutat de asemenea să învăț să iubesc copacii. Noica, cel căruia nu i-am mai citit nici o altă carte, dar a fost suficient.
Cuvînt înainte despre rostirea românească este un monstru de carte. E o întreprindere de zăticnire a minții, de scoatere a sa de pe făgașurile umblate și de zvîrlire în infinit, de mise en abyme.
Îți arată cuvîntul, ți-l despică, ți-l învîrte, îți deschide ochii să-l înțelegi, să-l guști, să-l plimbi prin cerul minții cum mai tîrziu am învățat să plimb vinul și whisky-ul prin cerul gurii, să-i simți gustul, să-l desfaci ca pe nucă, ca pe butucul de fag cînd toporul cade fulgerător și-l despică iarna pe frig cînd tai lemne în curte, atent să nu agăți culmea de rufe.
De cînd m-a molipsit Noica, cuvintele n-au mai fost la fel pentru mine. Ca în iluminările zen cînd munții dintr-o dată nu mai sînt munți, nici apele ape ori pietrele pietre, așijderea vorba, cuvîntul, cu-vîntul a început să capete aripi suplimentare, sufluri noi și istorii pînă atunci opace.
De aici a început totul. Etimologie, indo-europeni, Avis akvāsas ka, mitologie și celți, poezie, Borges, post-modernism, Jabberwocky, Geertz, Nichita, Brian Aldiss, chiar și Brel, multă din zidirea mea intelectuală n-ar fi fost aceeași fără ziua în care am descoperit consternat că de fapt cuvîntul cuvînt este cu-vînt și dintr-o dată este altceva, mult mai larg și mai aproape.
Îmi doresc ca, pe măsură ce îmbătrînesc și-mi pe-trec zilele pe pămîntul ăsta, să fiu în stare să transcriu, cu-vînt cu cu-vînt și trecere de pe-trecere, inutil meșteșug în aceste zile ale scannerelor și softurilor OCR, precum inutile sînt caligrafia, trasul cu arcul și privitul flăcării în întuneric, Iliada în traducerea lui Murnu, Doisprezece scaune de Ilf și Petrov, Levantul lui Cărtărescu și Renart Vulpoiul.
Și Cuvînt împreună despre rostirea românească a lui Noica, deși se găsește relativ ușor pe Internet, pentru cei cu priceperi electronice de mîna stîngă.
.
Citeste tot...
[...] A rosti rostuieşte aşadar rostul [...]
Rost și rostire
Cuvintele „rost" şi „rostire" au căpătat o neaşteptată înzestrare filosofică, în limba noastră. În particular, rostire este singurul termen care poate reda logos-ul grec, acest princeps al gîndirii, ce acoperea singur jumătate din ea. Logos însemna şi cuvînt, şi raţiune, şi socoteală, şi raport, şi definiţie, şi rost. La rîndul ei, rostire ar putea acoperi o bună parte din echivocul fecund al lui logos: de la flatus vocis pînă la „rostul ultim al lumii”. De aceea: „La început a fost Cuvîntul" ar putea mai bine fi redat prin: „La început a fost Rostirea", adică punerea în rost, rostuirea lucrurilor. (*)
Cum a ajuns modestul rostrum latinesc să dea atît de mult în limba română? S-a întîmplat un lucru miraculos în laboratorul limbii noastre, cîndva prin secolul al XVI-lea sau al XVII-lea: s-a trecut de la un sens concret la unul de speculaţie ultimă.
De fapt, sensul concret iniţial s-a dedublat: rostul ca gură a sfîrşit prin a însemna deopotrivă deschizătură. Pe ambele linii cuvîntul a evoluat, independent pare-se, şi din fiecare sens concret s-a putut ajunge, în limba noastră, la sensuri speculative. (**)
(*) De la latinescul rostrum = bot, cioc, vîrf încovoiat, gură; care dă la plural: rostra, tribuna din for împodobită cu pliscuri de corăbii (fig. tribună, piaţă publică).
(**) După analiza ce urmează, a lui „întru", vom putea spune încă mai bine: „Întru început a fost Rostirea". Căci „la început" are doar sens temporal, pe cînd textul grec spune: în principiu.
== pag. 20 ==
Să urmărim deci: rost ca gură, rost ca deschizătură, rost pur şi simplu, rostire.
1. Dacă luăm cuvîntul rost în sensul lui originar de gură, el are folosinţe alese în limba română şi se păstrează cu acest sens pînă aproape de zilele noastre, fireşte însă ca o formă învechită. O Psaltire spunea: „Rostu au şi nu grăescu", iar acest lucru îl putem spune despre vorbitorii din filosofia românească. O altă Psaltire traduce: „Şi fie-ţi spre voie cuvintele rostului mieu". Poetul de astăzi s-ar putea bucura citind în Coresi: „Să mă sărute din sărutarea rostului lui"; prozatorul poate citi, în traducerea lui Herodot din 1645: „Crisos a chemat pe Adrist, cel cu rost de moarte"; iar istoricul găseşte în Miron Costin gînduri ca: „Din rostul direptului izvorăşte înţelepciunea". – Sensul de gură pentru rost se păstrează la Şincai şi Budai-Deleanu; reapare la Odobescu, în cuvintele solemne spuse despre Alecsandri: „Se simte acum în drept şi în putere de a deschide, prin rostul său fatidic, orizonturi de nemărginită mărire ţării noastre", ba poate fi în-tîlnit pînă şi la Creangă ori Coşbuc uneori. (*)
Solidare cu sensul de gură sînt expresii ca „rost aurit" sau „rostul de aur" (în: Ioan Rostul de aur, pentru gură de aur), sau expresia „de rost", cu verbe ca a grăi, însemnînd: prin viu grai, verbal, în opoziţie cu: în scris, de pe carte – ca şi expresia „pe de rost", care s-a păstrat şi se foloseşte încă, sau „a lua la rost". De la gură s-a putut lesne trece la facultatea de a vorbi, de a avea glas şi grai. „Asinul... grăi cu rost omenesc", traduce Biblia din 1648. Mai aproape de noi, Iacob Negruzzi poate scrie: „Să strigaţi într-un rost"; şi chiar un Coşbuc scrie versurile:
De-abia trăieşte-n pomenirea
Poveştilor cu dulce rost.
La limită, sensul acesta de „facultate de a vorbi" a trimis pînă la fel de a vorbi, mod de a se exprima în scris, stil. Se citează în acest sens locul din Şincai: „Nu te mira de cumva îmi voi muta rostul, şi altmintrelea de cum am obişnuit voi scrie".
(*) Indicaţiile de aici şi de mai sus sînt în majoritate din preţioasele fişe, încă inedite (1968), ale Dicţionarului limbii române.
== pag. 21 ==
În sfîrşit, de la gură şi facultate de a vorbi s-a trecut la sensul de limbă – „Şi era tot pămîntul un rost şi un glas la toţi" (Biblia, 1688) – cu trimitere la materializarea limbii în cuvînt, spusă, vorbă. Aici pare a fi locul, după Dicţionarul limbii române, al spusei aceleia admirabile a lui Miron Costin: „Moisi au avut pre singur Dumnedzău dascăl, rost către rost", dacă nu cumva rost înseamnă şi „faţă" (aici: faţă către faţă). În orice caz, rost poate însemna vorbire, discurs; şi expresia lui Cantemir, „rost de bun ritor", nu e mai puţin inteligibilă şi reuşită pe cît este, în contemporaneitate aproape, spusa lui Sadoveanu: „îi ascultam rostul greu şi încîlcit".
Rostul a devenit limbă, vorbire, discurs; a urcat de la concretul gură spre abstract. Dar n-a dezminţit încă sensul său de origine.
2. Cu totul alta e evoluţia rostului ca deschizătură. Ea se începe cu un sens nu numai concret, dar limpede material, şi rămîne în planul concretului şi al materialului.
Se cunoaşte, din vorbirea încă folosită, sensul „rostului" de la războiul de ţesut: deschizătura prin care se aruncă suveica. Materialul adunat pentru Dicţionarul limbii române arată că nici măcar în materie de ţesut rostul nu denumeşte doar atît. El e folosit şi pentru:, distanţa de la sulul de dinainte pînă la spată; distanţa din cinci în cinci coţi la pînza ţesută; locul unde se încrucişează firele pe răşchitor sau pe urzitor; prin extensiune: încrucişarea firelor, jurubiţă, grup de zece ighinţi de fire încrucişate pe răşchitor sau urzitor; crestătura, raza urzitorului; vergea de trestie care se pune în urzeală ca să nu se încurce firele; urzeala înfăşurată pe sulul dinapoi al războiului. Iar în legătură cu toate acestea există expresia: „a porni rostul", a începe ţesutul.
Însă sensul material din rost nu priveşte doar ţesutul. Nu numai luat drept deschizătură, dar şi ca un fel de gură cu dinţi, rostul denumeşte partea unui obiect care taie, tăişul; de exemplu, rostul, dinţii fierăstrăului. Aici, a pune rostul, a rosti, înseamnă pur şi simplu a face gură fierăstrăului. Există şi substantivul rostar, însemnînd unealta cu care se înclină dinţii fierăstrăului de o parte şi de alta a pînzei lui: dinţar. La plural, rostare înseamnă, cuiele mici, de care se servesc rostarii.
== pag. 22 ==
Încă mai promiţător pentru evoluţia şi înnobilarea cuvîntului, chiar dacă se rămîne la sensuri materiale, este rostul ca deschizătură în construcţii, apoi folosinţa lărgită a sensului. Astfel, se numeşte rost: spaţiul îngust dintre cărămizile unui zid, dintre ulucii unui gard, dintre scîndurile unei duşumele, dintre ţiglele unui acoperiş, dintre piesele ce trebuiesc sudate; deci orice interval, crăpătură. Se mai numeşte aşa crestătura făcută în piciorul de sus al prispei, sau (regional) uşorul de la uşă. În unele părţi se numesc rosturi şi cele două orificii tăiate în cutia viorii. Un sens mai cunoscut este cel de rost ca jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o fierăstruică, o uşă, un capac. În schimb, mai specială pare denumirea pentru laturile formate din filele unei cărţi închise, pe unde se pune uneori aur, la legarea cărţilor.
Am trecut astfel de la uluci şi cărămizi la cărţi, dar am rămas, prin rostul-deschizătură, la lucruri şi materialitatea lor.
3. Cum s-a putut trece de la rost-gură şi rost-deschizătură la rost-rînduială, dicţionarele nu ne-o mai spun. Saltul acesta de la concret la abstract şi de la sens material la sens speculativ trebuie însă înregistrat şi subliniat, chiar dacă nu poate fi explicat pînă la capăt. Este puţin probabil că pe linia sensului de rost-gură se putea ajunge aci: am văzut că evoluţia semantică sfîrşea cel mult la limbă, vorbire, discurs; şi, oricît ar dovedi termenul grec „logos" că de la cuvînt se poate trece la raţiune iar de aci la ordine raţională, nu pare defel a se fi întîmplat aşa la noi. Mai degrabă de la rost-deschidere, pe linia lui independentă, se putea urca spre ideea de rînduială. Ţesătura a fost întotdeauna un model pentru structură şi ordine („ţesătura lumii"), după cum zimţii unui fierăstrău şi aşezarea pe rînduri a cărămizilor şi ţiglelor de pe acoperiş sau a " gardurilor dau o imagine a ordinii. Deschiderea regulată şi revenirea ritmică a intervalurilor, punctarea a ceea ce este cu pauzele locurilor goale, iată o sugestie pentru ordine.
Oricum s-au întîmplat lucrurile, rost a însemnat, probabil încă de timpuriu: întîi ordinea, apoi modul de a-şi întocmi viaţa, în fine sensul, înţelesul, raţiunea.
Rostul ca ordine priveşte – după fişele dicţionarului – ordinea, materială sau logică, succesiunea faptelor,
== pag. 23 ==
orînduirea, rînduiala, organizarea, planul. Se spune: a şti de rostul a ceva, a fi în rostul lui, a pune în rost, ceva cu rost, rost de viaţă, a-şi pierde rostul (cumpătul), a nu-şi afla rost, a şti de rostul bogăţiei (cît are cineva), a lua sau a trage la rost.
Rostul ca mod de a-şi întocmi viaţa priveşte situaţia social-materială şi de familie a cuiva. În construcţiile cu verbul a avea, a face, a găsi, a pierde o ocupaţie, un post, o sursă de cîştig, el are limpede acest sens. Există regional şi substantivul rosteală (a face rosteală), însemnînd a începe, a porni, a pune la cale, a rosti de.
În ultim rînd, rostul ca sens, tîlc, noimă, scop, ţel, menire, raţiune, justificare, scoate cuvîntul cu desăvîrşire din orice angajare materială. Ordinea şi sensul de viaţă priveau încă situaţiile reale, lucrurile şi oamenii; acum rostul s-a desprins de real şi a devenit legea lui mai adîncă sau sensul ideal al realului. Versul lui Vlahuţă:
Adîncul rost din ochii tăi,
ca şi „rostul cel bun al tăcerii" (valoarea ei), sau rostul omului şi al lucrurilor vorbesc despre înţelesuri atît de adînci încît pot fi adevărul însuşi, sau amăgirea însăşi. Există expresia a da de rost, a desluşi, a da de capăt. Putem oare spune că am dat de rost rostului, cu descrierea de mai sus? I-am acoperit întreg registrul, de la forma concretă de gură, bot, deschizătură şi pînă la sensul, evanescent uneori, de raţiune şi noimă, dar nu l-am pus în ordine parcă. În orice caz, sensurile acestea toate nu ţin laolaltă, cum ar trebui. Iar în timp ce sensurile de gură şi deschizătură au avut filiaţii independente, sensul ultim al rostului a venit cu alt orizont decît al amîndurora, sprijinindu-se incert doar pe unul dintre ele. Înţelesurile cuvîntului rost nu s-au rostit cum trebuie, încă.\
4. În chip nesperat, un derivat al rostului vine să pună ordine în propria lui casă: este verbul rostire. Dintr-o dată, cu rostirea, se unifică toate înţelesurile disparate. Rostul pierdea, pînă la urmă, sensul originar al lui rostrum; rostirea îl regăseşte. Dar, revenind la el, nu pierde nici sensurile materiale ale rostului şi urcă în acelaşi timp spre sensurile speculative. Este chiar izbitor să vezi cum,
== pag. 24 ==
în fişele Dicţionarului limbii române, cele trei grupe de sensuri – ce se ridică spre verbul „a rosti" – corespund , exact celor trei grupe de sensuri ale cuvîntului rost: sensul de gură, cel de deschizătură materială şi cel de rînduială, strînse acum laolaltă de aceeaşi vocabulă.
Întîi, ni se spune, a rosti înseamnă a articula, a pronunţa sunete, cuvinte, cu ajutorul organelor vorbirii. Verbul înseamnă de asemenea a spune, vorbi, glăsui, sau a exprima prin vorbire, a ţine un discurs, a expune, iar la reflexiv înseamnă a se pronunţa, a se exprima, a-şi spune părerea, a comunica o dispoziţie, o sentinţă. Acestea sînt, toate, sensuri pe linia rostului-gură.
Apoi, pe linia rostului-deschizătură, cu sens material, verbul a rosti (uneori a rosta) înseamnă: a face rost pînzei, a trece suveica cu firul de bătătură prin rost, a schimba* iţele sau rostul pentru a prinde firul de bătătură, a face începutul ţesăturii. Regional înseamnă şi: a rări, a strîmba dinţii fierăstrăului într-o parte şi în alta, ca să poată tăia; alteori, a reteza pieziş capetele draniţei ca să se scurgă mai uşor ploaia, a reteza şindrilele pentru a avea aceeaşi mărime; a netezi gura unui vas de lemn; a lărgi o gaură cu sfredelul.
În al treilea rînd, corespunzător celui din urmă sens al rostului, a rosti înseamnă a pune în ordine, a rîndui, a aranja (înţelesuri pentru care există şi forma a rostui), după cum înseamnă a stabili locul sau atributele cuiva; în fine, a face rost de ceva, a procura, a se îngriji de, a pregăti.
A rosti rostuieşte aşadar rostul. Aşa făcînd, termenul rostire reintegrează aceea ce rostul pierduse, anume cuvîntul. Iar acum, în rostire, poate rămîne în umbră, ca fiind numai de folosinţă specială, sensul material de a rosti ca a rosta; în folosinţă vie, rostirea evocă în general doar primul şi al treilea sens.
„Rostesc ceva" spune, deopotrivă: enunţ un lucru şi pun în ordine unul. Cu verbul a rosti te ridici deci la o expresivitate filosofică neaşteptată (chiar dacă dicţionarele n-o învederează încă). Cînd Adam era pus să dea nume fiecărui vieţuitor, ni se spune că le dă şi un rost, că le rosteşte întru fiinţa lor. Cu fiecare „rostire" potrivită se evocă acest gînd, în limba noastră. Iar cînd, pe cu totul
== pag. 25 ==
alt plan, ştiinţa de astăzi vine să vorbească despre ur* „cod genetic", un limbaj al vieţii care dă varietatea controlată a organismelor, poţi încă vorbi în termeni de rostire, în sens de rostuire genetică.
Este în orice caz o întrebare, cîte alte limbi posedă un termen care să fi păstrat sau regăsit miraculoasa legătură antic-greacă dintre cuvînt şi ordine raţională. Modestul verbum, folosit în lipsă de altceva, nu este un astfel de termen. Sensul adînc filosofic al spusei raţionale, de punere sau regăsire a ordinei prin atribuirea de nume, coduri, legi, îl ştie şi-1 redă din plin „logos "-ui. Dar în timp ce alte limbi l-au pierdut, limba aceasta românească, în care filosofarea n-a triumfat încă îndeajuns, a ştiut să-1 păstreze ori refacă.
Aşa făcînd, rostul şi rostirea românească te ajută să înţelegi mai bine rostul filosofiei. Heidegger a crezut potrivit să spună că problema ultimă a filosofiei a fost, în bine sau în rău: de ce există ceva în loc de nimic. E însă excesiv: căci dacă spui „de ce”, înseamnă tocmai că există ceva. Cu privire la acest ceva, abia, te poţi întreba de ce e aşa, ce rost are. Iar românescul „ce rost are lumea" ni se pare că stă, mai potrivit decît unele vorbe riscate, ca temei al filosofiei. Căci problema ce se ridică astfel este: De ce există ordine în loc de totală nerînduială? Şi e problema pe care a regăsit-o chiar ştiinţa de astăzi: De ce nu rămîne sau nu intră totul în entropie? Cum e cu putinţă ceva care să se opună entropiei?
Căci lucrurile au un rost, ba încă poţi să le şi dai un rost; găseşti un rost în lume, sau îi atribui unul. Rosteşti ce s-a spus prin lucruri sau le „rosteşti" pe ele, aşa cum face logos-ul matematic astăzi. Iar dacă pătrunzi cum trebuie în Cartea lumii, sfîrşeşti poate prin a te întreba: „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?", adică spune totul după o rînduială, şi nu doar pe dinafară.
Trăim într-o lume a rostirii, de la rostirea genetică pînă la cea matematică şi metafizică a omului. Nu numai că ştiinţa reprezintă o rostire potrivită, cum s-a spus, dar datorită unei astfel de rostiri s-a ajuns astăzi să se refacă ceva din natură şi să se facă noutăţi în sînul ei, cu limbajul cel nou, care nu mai e al glasurilor şi al undelor sonore, ci al celor mute din spectrul electro-magnetic.
== pag. 26 ==
Rostirea omului este, dacă e potrivit gîndită, solidară cu rostul lucrurilor. La capătul ei, deci, rostirea devine, într-un fel, tăcerea fiinţei.
* * *
Constantin Noica, “Cuvînt împreunǎ despre rostirea româneascǎ” (Ed. Cartea Româneascǎ, 1987, pp. 19 – 26)
.
.
Citeste tot...
Loialități
La început a fost sîngele.
Frăția în sensul cel mai biologic al cuvîntului. Ai genă cu mine sînt frate cu tine. Nu intru în concurență pe resurse cu tine, ci te ajut, cooperez. Specie socială, ce naiba!
La rigoare, chiar îmi vărs sîngele, îmi sacrific existența, succesul de supraviețuire și, pe cale de consecință, succesul reproductiv, pentru a-i ajuta genei tale pe care o împărțim. Gena mea moare, a ta merge mai departe, dar de fapt și a mea. Trupul e slab, bagajul genetic să trăiască. W.D. Hamilton a explicat cum funcționează calculul din spatele gîndirii altruiste, de la copii și frați la veri și nepoți și la veri de-a doua ș.a.m.d.
În mai toată natura, așa merg lucrurile. Nature red in tooth and claw. Gena, această fioroasă genă. Și liantul care decurge din asta, sfoara, lipiciul, odgonul, the mighty binder: relațiile de rudenie. Agregările sociale din natură bazate pe înrudirea genetică. Sociobiologia, ca să ne atragem critici.
Agregări mai mult sau mai puțin riguros genetice, de la turmele vag definite care împărtășesc doar parțial bagajul genetic pînă la rigurozitatea cvasi-nepămînteană a stupului de albine și a mușuroiului de furnici, unde majoritatea indivizilor renunță la succesul reproductiv individual pentru a maximiza succesul reproductiv de grup, întrupat în regina care împuiază, împuiază, împuiază, înconjurată de lucrători și soldați sterili.
Dar noi nu sîntem doar natură. Creierul nostru ne-a făcut pocinogul și ne-a dat brînci întru umanitate, întru post-biologic, întru cultură și succes de supraviețuire și de reproducere mult mai mare decît al altor specii și întru control al naturii. Mediul înconjurător, acest mare dușman pe care încet-încet, de 100 de mii de ani încoace, tot îl răzbim, învingem, supunem, mai recent, de vreo cîteva sute de ani, chiar și sugrumăm, violăm cu mare viol.
Creierul ne-a împins de la genă la memă, de la biologie la cultură, de la sînge la limbă și lance, la scris și arc, la roată și șa, la dig și plug, la ulcior și la velă, la ac și la tanc.
Și dincolo de toate parafernaliile cu care ne înconjurăm pentru a supune pe Mama Natură cu mare putirință și aroganță, parafernalii cît se poate de necesare, dar nu și suficiente, dincolo de componenta materială a culturii, de infrastructură, cum ar zice marxiștii – apropos: v-am zic că deunăzi un popă m-a acuzat că sînt marxist? lol, era să izbucnesc în rîs în studio – dincolo de ac și de tanc tronează măreață componenta simbolică a culturii. (Atenție! Cultură în sensul larg, antropologic al cuvîntului, nu în cel agricol ori în cel elitist, de producții artistice de excepție).
De fapt, sînt unii antropologi care spun că nu putem vorbi de cultură dincolo de simboluri, dincolo de valori, dincolo de componenta ideatică. Ei consideră acul și tancul doar niște biete consecințe inevitabile ale acestora, doar niște întrupări bicisnice ale ideilor. Platonici, mama lor de antropologi reducționiști, care alungă din poignet toată componenta tehnologică.
Dar să revenim. De la sînge, creierul ne trece la idei. De la genă, facem pasul la memă, via acest măreț, genial transmițător non-chimic, limbajul. În consecință, loialitatea și separarea în grupuri și grupulețe se desprinde încet-încet de relațiile de rudenie și se focalizează pe idee, pe credință. De la grupurile de sînge la comunitățile imaginare, cum spunea Benedict Anderson. La cele în care credem, în care principalul liant, the mighty binder, este gîndul, cuvîntul, credința, dorința, mintea, nu sîngele, nu instinctul, nu fidelitatea bazată pe gonade.
Și, vorba poetului, pentru că toate trebuiau să poarte un nume, i-a zis tot liant. Cel care leagă la loc. Re-legare. Re-ligare. Religia. Marele lipici ideologic, credința întru o idee comună, într-o năzuință comună, într-o izbăvire comună. Mare putirință. Aspru lipici. De 30 de mii de ani încoace tot ne leagă și ne va lega și în continuare, cu siguranță.
Celălalt mare lipici post-genetic care ne ține laolaltă de atîtea mii de ani împreună este cel etnic. Tot o credință, tot un grup de idei, tot o comunitate imaginată. E drept că etnicitatea este la jumătatea drumului între sînge și idee, ea este de fapt pasul intermediar care face trecerea de la genă la memă, care extinde aria de acoperire biologică dincolo de vărul de spița a șaptea și de trib și de gintă și de clan, agregările cu încărcătură biologică densă.
Pasul de la trib și gintă și clan la popor și grup etnic și nație este făcut prin extinderea puterii de convingere și de loialitate a sîngelui în jurul unui liant non-biologic, sau cvasi-biologic, sau biologic și ceva în plus. Un mănunchi de caracteristici post-biologice care să ne țină laolaltă. E vorba îndeosebi de limba comună, principala caracteristică ce definește de cele mai multe ori un grup etnic. Dar și de religie. Dar și de tradiții și obiceiuri.
Dar mai ales de credința într-o origine comună, într-o vreme mitică și într-un erou sau o mînă de eroi eponimi de la care ne tragem cu toții, chiar dacă nu prea semănăm unii cu alții și chiar dacă nu prea sîntem veri și unii sînt mai blonzi, alții mai bruneți, unii cu pomeți mai proeminenți, alții cu capul mai lunguieț pe verticală, alții cu oasele mai groase ori cu pielea mai rozulie și mai pistruiată.
Decebal și Traian, Cyrus cel Mare, Deukalion și Pyrrha, ori mai recent la greci Theseus, Albert cel Mare sau Carol cel Mare sau Clovis sau Ghingis sau Qin Shi Huang sau Jinmu-tennō. Lista este atît de lungă, n-are rost să ne pierdem în detalii pedante aici. Să nu pierdem firul călăuzitor. De la genă la memă și mai ales și mai ales de la loialitatea genetică la loialitatea etnică și / sau religioasă. Loialitatea de memă tradițională.
De unde și trosnelile interminabile ale secolelor istoriei noastre recente din viața noastră de specie de om, de acum zeci mii sau șapte mii de ani încoace, de cînd am învățat să stăpînim orezul și grîul și orzul și ovăzul și toate celelalte rezervoare de energie calorică ce ne-au permis să ne răspîndim pe toată fața pămîntului. De la ac la tanc, zece mii de ani de trosneală în numele zeului idee.
De ceva timp încoace, să tot fie de vreo două-trei sute de ani, grupul etnic s-a coagulat în națiune, adică în deținătorii de monopol asupra unui teritoriu bine definit, și în stat național. Granițe, violență legitimă, instituții autonome, suzeranitate, infrastructură, ideologie, tot tacîmul. Michael Mann a sintetizat bine totul in teoria sa.
Și întru loialitate națională tot trăim de atunci încolo, vărsîndu-ne sîngele pentru idee. Am extins conceptul de frate dincolo de sînge și ne-am făcut frați de sînge cu milioane de alți frați și de alte surori, deși nu le-am văzut neam de neamul nostru și deși e destul de puțin probabil să împărtășim măcar vreo umbră de reziduu de cod ADN cu dînșii / dînsele.
Iată însă că fierberea mulțimilor și creierelor nu stă deloc pe loc și că oamenii fac tot timpul pasul un pic mai departe, un pic mai dincolo de carne. Fidelitatea genetică se varsă în fidelitatea națională ori religioasă iar acestea, încet-încet, de ceva timp încoace, încep să se verse și să se transforme în fidelitate rațională. Weber, ah nemernicul de Weber, sociolog cîinos și necruțător și limpede și alambicat!
Ubi bene ibi patria, spun unii. Alții urlă indignați: trădătorilor! Vînzătorilor de neam și de țară!
Și totuși, milioane de irlandezi și de italieni și de sîrbi și de vietnamezi și de chinezi și de peruani și de mexicani și de greci și de ruși și, mai recent, și de români, se vîntură de colo colo pe fața acestui pămînt în căutarea acelui tărîm unde să-și pună sarsanaua și să-și sprijine fruntea și să ofteze: Ubi bene, ibi patria.
De la loialitatea de nație la loialitatea de eficiență, de valori ale bunăstării, cum ar zice cîinește sociologul. Te duci unde vezi cu ochii, pentru că tînjeala și fiorul pe care ți le dau patria s-au răcit încet-încet și gîndești cu ochii burții, ai eficienței, ai banului și ai rigorii.
Care e statul care îmi oferă cel mai bun raport calitate – preț? Unde îmi sînt convertite cel mai bine eforturile mele de cetățean, taxele mele, renunțările mele de libertate în servicii publice de calitate? Unde este eficiența instituțională cea mai bună? Unde este nivelul de trai cel mai ridicat? Unde umblă cîinii cu covrigii post-modernității strălucitoare și eficiente în coadă?
Acolo! Uite acolo!
Acolo? Acolo să mergem atunci! Înspre Canada, oștenii mei! Pe cai, moldovenii mei de la Gurahonț! Să dăm năvală în America, în Australia, în Noua Zeelandă, să jurăm credință altui steag, să ne fie bine să nu ne fie rău...
Cuuum? Nu ne (mai) primesc acolo? Bine, atunci în Spania și Italia, oștenii mei! Pe cai, pe microbuze, pe avioanele low-cost, în dubițe, pe tren, sub tren, pe deasupra trenului, pe oriunde numai să schimbăm această loialitate națională, de teritoriu și tradiție, cu una nouă, strălucitoare, de eficiență și respect.
Și așa se întîmplă de ceva vreme încoace. Nu numai la noi. După cum vă arătam înșiruirea de grupuri etnice de mai sus, nu noi am descoperit apa caldă și roata cea rotundă. Au plecat și alții din alte țări, făcînd pasul de la loialitatea națională spre cea a eficienței, a raționalității și a banului și fericirii. Vezi Inglehart pentru schimbarea valorică inter-generațională.
“We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.”
Pursuit of happiness, bre. Pursuit of happiness. În căutarea fericirii. Altfel de loialitate. Și s-au dus. Moartea datoriei naționale, a sacrificiului. De la sînge la religie și la nație și de la acestea la rațiune, matematică, ban, calcul de eficiență.
Știu, știu: s-au pierdut niște chestii. Multe. Hooo! Nu săriți cu gura, că le știu! Singurătate, tristețe, viață între străini, depresie, tînjeală și dor. Sodad, acest cuvînt specific românesc. Tînjeala după meleagurile natale, cum duios spune maneaua și cînticu popular.
Și totuși, milioane au plecat și nu se vor mai întoarce. Emigranții cei eficienți și plecați în căutarea fericirii au în vedere și această componentă de cost emoțional și o trec pe răboj, la socoteală, o pun în balanță și celor mai mulți le dă cu plus. Și atunci nu se întorc, rămîn acolo, le e bine, deși le e cam rău prin suflet. O rană cu care se învață să trăiască cu ea.
I-auziți aici o conversație recentă cu o prietenă din Germania, pe FaceBook, zilele astea:
Ea: habar nu ai cum e sa traiesti fara prieteni.. afara de copii nu am pe nimenea… na, si pe voi, prietenii vechi in internet.
Eu: Hai inapoi atunci in Romania
Ea: haha, si [c]e dracu sa fac acolo? aia mica are nevoie de terapie, ce nu stiu, cum sa-i pot gasi si plati acolo... si scoala... si tot... si stii cum e, unde ar fi un loc de munca, de unde sa platesti chiria, unde ar fi chiria mai ieftina, nu sunt locuri de munca. asa raman in Germania, copiilor le merge bine si daca e sa fie, mai vin pe la voi candva in vizita...
Deci vin în vizită, cu sufletul sînt aici, dar cu viața și cu proiectele de viitor sînt acolo. De la loialitatea de sînge la cea de tradiție la cea de calcul.
Banul. Bunăstarea. Cuantificarea fericirii. Nivelul de trai. Știința. Economia. Raționalitatea. Calculul eficienței. ROI.
Astea încet-încet înlocuiesc steagul și zvîcnirea de corason cînd auzi imnul și cînd auzi pe cineva vorbind în română lîngă tine în străinătate, de te întorci din drum și-l apuci de mînecă, să-l bagi în lipituri de sperietură, nu alta, doar să auzi pe cineva vorbind în română după ce luni de zile ai auzit doar engleză în jur, din sculare pînă în culcare.
Eu sînt dintre aceia care au ales. Fidelitatea mea este aici și acum. În România, în patria mea limba română, cum spunea poietu, în Telega, la platanul sub care sper că fetele mele vor fi suficient de pricepute să dea șpagă cui trebuie pentru a mă îngropa sub el, așa cum îmi doresc.
Aș fi putut să rămîn în America. N-am rămas. Mă seca dorul. De ai mei: fidelitate de sînge. De prieteni și de Telega și de București și de vorbitul în limba română, în limba în care visez. Fidelitate națională. Știu: poate m-aș fi descurcat și în State. Mulți se miră și acum cum de n-am rămas acolo. N-am putut să fac pasul. Nu m-a lăsat inima.
Și totuși, pe mulți i-a lăsat inima. Acest calcul de amestec de emoție și rațiune, habits of the heart and crispness of the mind i-a împins pe mulți, milioane de români, să plece în Italia și în Spania. Prea puțini se vor mai întoarce.
Aud pe mulți profețind, fie în bine, fie în notă catastrofică, întoarcerea hoardelor de români. Sînt fie niște naivi, ca să mă exprim blînd, fie niște dobitoci, ca să mă exprim sociologic. Majoritatea românașilor noștri din Malaga și din Perugia și-au înfipt suficient de bine rădăcinile motivaționale în solul patriei noastre Imperiul Decadent Roman încît să-i mai poți întoarce în această gubernie primitivă și sub-optimală din punct de vedere al infrastructurii și serviciilor publice numită Republica Isterică România.
Doar dacă nu cumva se va întîmpla vreo catastrofă, doar atunci se vor refugia înapoi aici, cu coada între picioare, mulțumind zeului cel ortodox că i-a scăpat și de data asta. Însă istoria ne învață că în general prin părțile astea de lume catastrofele vin de la est la vest și că lumea fuge de aici înspre malul Atlanticului și nu invers.
Cînd acest Imperiu Neo-Bizantin numit Uniunea Europeană nu va mai rezista presiunii demografice musulmane, cînd zidurile Constantinopolului se vor dărîma din nou, ne vom retrage în reduta vestică, abandonînd Europa de Est, dacă ea nu e în stare să facă față. Să se descurce, dă-i încolo de împiedicați și de ciobani. Cum s-au descurcat pînă acum, să se descurce și de aici înainte.
Dar stați așa, că povestea nu e terminată. Mai e o loialitate. Loialitatea post-rațională, post-calcul cost / beneficiu. Loialitatea spirituală. Cea a conștiinței că sîntem toți la fel și călătorim în aceeași barcă, pe aceeași plută a Meduzei, corabia Pămînt.
Mai încolo, mult mai încolo, ne vom da seama din ce în ce mai mulți de asta. Și atunci nu va mai conta atît de mult sîngele ori religia ori nația. Arabi sau greci, români sau chinezi, musulmani ori ortodocși, catolici, atei sau budiști, va conta mai puțin. Capitaliști sau comuniști, ban sau idee, cînd marea zăticneală ne va ajunge din urmă sper că ne vom da seama că de fapt sîntem cu toții frați.
De la frăția de sînge la cea de idee la cea de matematică la cea de după profit. Frăția de spirit, de lumină, de Geea. The great turning.
Vă aștept, deci, o frați post-materialiști și post-capitaliști și globaliști și înțelepți și triști,
vă aștept într-o viață viitoare, după ce cenușa îmi va fi fost ventilată prin rădăcinile platanului și prin crengi și prin frunze înapoi la Mama Pamînt,
cînd agregarea de carne și sînge care sînt acum va fi intrat din nou în marele ciclu al carbonului în natură,
un viermișor, un pitpalac, o vulpe, un șobolan, un cîine și un corb,
vă aștept să ne întîlnim dincolo de furia sîngelui, dincolo de patima limbii și a religiei, dincolo de cîinoșenia banului, dincolo de petrol și de portavion și de CIA și de KGB și de tanc,
într-o lume în care mielul se pupă cu tigrul și fratele alb se pupă cu sora cea neagră și cu copilul de aur și în care toți trăim în Telega spiritului nostru de oameni întregi la cap,
înțelepți și blînzi și fioroși și luminoși precum balaurul.
Am zis!
Imagine there’s no heaven
It’s easy if you try
No hell below us
Above us only sky
Imagine all the people living for today
Imagine there’s no countries
It isn’t hard to do
Nothing to kill or die for
And no religion too
Imagine all the people living life in peace
You, you may say
I’m a dreamer, but I’m not the only one
I hope some day you’ll join us
And the world will be as one
Imagine no possessions
I wonder if you can
No need for greed or hunger
A brotherhood of man
Imagine all the people sharing all the world
You, you may say
I’m a dreamer, but I’m not the only one
I hope some day you’ll join us
And the world will live as one
.
Citeste tot...
sâmbătă, 11 august 2012
[...] şi cu şerpi de muşchi pre spete, că lucrează în grădină [...]
Se rǎsucește Eminescu în mormînt de plǎcere. Mai e un pic și ajunge ventilator la cîrtițe. Ai dracu’ post-moderni cu șmecheriile lor...
:)
El zărea dîn mii de unghiuri a Eladei neferice
Cum se mişcă ca o mare, cum se-nvolbură ca bice
D-uragan, de ploi, de tropot, cete-cete palicari.
El privea cum snopi de lăncii sunt purtate de măgari
Şi în clinchete de săbii şi-n foşnit de fustanelă
Şi-n cruntare de ochi aprigi vine oastea cea rebelă
Zbuciumată ca torenturi ce din mii de petre cad.
Caii au argint pe frîne şi împroaşcă stropi în vad.
Muntenegrii cu ţepoaie se azvîrl în foc ca demoni,
Croaţii cei cu zer în plete preste luncă sunt heghemoni
Şi-aşa seceră asabii din genunchi şi din gîtlej
Cum retezi bostanii putrezi de pe stafiditul vrej.
Ce vuire, ce urlare, ce urgie! Cad spahiii
Retezaţi din brîu de coase în vultoarea bătăliii,
Năclăiesc în sînge cioturi miralaii, rag avan.
Zdrenţe-zdrenţe zbor prin ceriu rămăşiţe de Coran
(Zugrăvite sunt cu aur literile, dar ce mint)
Se cabrează armăsarii pre sub nori de mărgărint.
Tropotind în tropot mare vin bulgarii groşi la vînă
Şi cu şerpi de muşchi pre spete, că lucrează în grădină
Tot plecaţi pe roşii grele şi pe-ardeii graşi buluc:
Cu aracii tari de piersic miruiesc pre başbuzuc.
„O, Alah, Alah!" s-aude-n tînguire de tulumbă,
Cînd dodat, pe cînd în slava luna pune mare umbră
Şi lumină ca dulceaţa de naramză cade-n glod,
Se aude glas de bucium şi bătaie de zăvod
Şi din codru miriade ies valahii, ies şoimanii
Călărind nu cai, ci pardosi pre subt flăcările stranii
Ale înstelării grele de pe ceriu-ncovoiat:
Ei dărîmă corturi mîndre de gevrea şi fir brodat,
Ei sfîşie marţelinul şi pun foc: cu feţe roşii
Fug cu groază bairactarii, se înăbuşă leproşii
Lîngă carele cu bivoli, încărcate cu huzmet.
Se pîrlesc chişiţe-n spuză, taie-n pîntec un stilet.
Fug periţi de groaza morţii, cu şalvarii la genuche
Pre cînd vine, vine oastea rumânească, ca o muche
De hanger arzînd în soare, ca şi colţi de leu turbat:
Pînă-n zori plecă Balcanul capu-n faţa lui Carpat.
Mircea Cărtărescu, "Levantul"
.
Citeste tot...
vineri, 10 august 2012
Cine are puța mai lungă? Ungurii e de vină!
Sîntem patetici. Suferim de un continuu și de neoprit complex de inferioritate. Sîntem precum adolescentul nesigur pe el care își măsoară puța la veceu cu ceilalți urangutani ai liceului și peste care dă fandacsia cînd vede diferența dintre fantasmă și realitate.
Și la această Olimpiadă, ca și la celelalte, trăim o intensă jale mediatică națională privind cine am fost și în ce hal am ajuns, ce lei și parazmei am fost și ce javre sîntem acum, dar la handbal, dar la rugby, dar rapița, ai văzut rapița cum s-a uscat, dar cei de la scrimă, ah, Doamne, fac infarct, cei de la scrimă au mîncat bătaie de la coreeni, cei care s-au antrenat cu noi,
Doamne ce fraieri sîntem, ce popor de căcat, ce rateuri cosmice, ce papagali naționali, ah Doamne, unde este trecutul de aur, unde este Nadia, unde este echipa de rugby care i-a bătut pe francezi, auzi tu, i-am bătut pe francezi o dată, o singură dată și de atunci în asta stă toată mitologia noastră națională.
Of, Doamne, proști mai sîntem. Atîta patimă, atîta energie, atîta implicare emoțională care cauzează la ficat. În loc să admirăm seceta, fluturii, mașinile care trec pe roșu, munții văile emisiunile isterice de divertisment, cracii de femeie și rufele întinse la uscat între blocuri, în loc să ne preocupe orice altceva, noi trăim într-o continuă depresie auto-indusă, băgăm lemne pe focul supărării și resentimentului pentru niște pseudo-motive, pentru niște invenții.
Sîntem pe locul 23 în lume. Vai, dezastru. Vai catastrofă. Unde am pus lama, să mă tai încet pe burtă, să curgă sîngele, osînza, sîntem niște nemernici, niște cîini turbați, nu merităm să facem umbră pămîntului, de ce ne mai ții Doamne pe spinarea ta, omoară-ne Doamne cu mare fulger și cu aspră pedeapsă, ah mai repede Doamne, de ce ne mai ții pe lumea asta?
Sîntem pe locul 23 în lume în momentul de față în clasamentul pe medalii. Am luat doar doo medalii de aur. Ungurii, ah, ungurii, ține-mă Mițo că leșin, ungurii au luat opt. Opt! OPT! MOOOOR! Mă ia la lingurică. Mițo, nu ți-am zis fă să mă ții că cad? Unde am pus pușca? Flinta? Cureaua lată unde e? Să mergem în munți să omorîm unguri. Vreau sînge de ungur cald. Vreau sînge cald de ungur rece. Vreau sînge. Au luat ungurii opt medalii. Sînt înaintea noastră. Vreau crimă!
Sîntem pe locul 23 în lume la medalii la Olimpiadă. Poate că o să mai scădem. În același timp, Brazilia, ditamai semi-continentul de 200 milioane de locuitori, una din marile forțe ale naturii geostrategice pe Pămîntul ăsta de căcat – aaaaargh! doar doo medalii de aur! aaaargh! sînt ungurii înaintea noastră!! aaargh! leșin!!! – Brazilia e pe locul 26. Pe locul 26. Doar pe locul 26. Damn it. Doar pe locul 26.
În momentul de față, mari procesiuni de sinucidere colectivă se organizează pe infrastructura carnavalului de la Rio. Brazilienii își taie venele în ritm de samba. Ah, ce dureros! Uită-te la ei ce frumos dansează și se distrează și mor, ah ce brazilieni depresivi, uită-te la ei cum se scaldă în sîngele doar la doo medalii de aur. Auzi tu, 200 de milioane de carioca și doar doo medalii de aur.
Sîntem pe locul 23 în lume. În același timp, Polonia, continua noastră comparație în nașpa pentru noi, premianta clasei post-comuniste, aroganta de la nordul Europei care și-a permis să nu treacă prin criză, care și-a permis să intre în NATO înaintea noastră, care își permite nesimțirea să aibă mai multe autostrăzi decît noi, PIB pe cap de locuitor mai mare decît noi și oameni mai mulți și mai fericiți decît noi – ah, Mițo, ține-mă că leșin iarăși! – are tot doar, DOAR doo medalii de aur și e pe locul 28.
În acest moment, fics în acest moment, polonezii ies disperați în stradă smulgîndu-și cu metodă nemțească și cu patos slav părul din cap, șuviță de păr bălai după șuviță de păr bălai. Într-o mînă cu halba de bere, în cealaltă cu pistolul ruginit ascuns de bunicu de ruși, îngropat în fundul curții și dezgropat azi în scopul de sinucidere colectivă că sînt doar pe locul 28.
Ah, Mițo, stai nu mă omorî chiar acum, mai lasă-mă încă 3 minute, să admir cum mor polonezii înaintea noastră. Mama lor de unguri...
Sîntem pe locul 23 în lume. Sîntem varză și pentru asta ni se umflă ficatul și facem spume mediatice la gură și ne crește tensiunea și ni se acumulează colesterolul în creer și sinapsele ne iau foc.
În tot acest timp Elveția este pe locul 30 – ai dracu de unguri, cum fură ei toți banii la lume, în băncile lor masonice, huooo! muriți!,
Norvegia, țara cu cel mai ridicat nivel de trai din lume și care stă cu curul pe tone de petrol, e doar pe locul 35 – lasă că vin ele olimpiadele de iarnă, vor fi înaintea noastră ai dracu unguri, nu-i corect, nimic nu-i corect pe lumea asta.
Nu-i adevărat, sociologule! Ne faci din vorbe, ne păcălești cu cifre falșe, ne minți statistic, și Elveția și Norvegia au populație mult mai mică decît România, nu-i corect, noi trebuie să suferim că sîntem 22 de milioane, 23 de milioane și restul căpșuni.
În tot acest timp, Turcia, ah, Turcia, cu 75 de milioane de suflete intense și musulmane și dedicate propășirii jihadului pașnic, altă forță geostrategică semnificativă, cît trei patru Românii puse călare una peste alta, Turcia are doar DOAR DOAR o medalie de aur și e pe locul 38.
E clar: toți turcii acum se întorc cu fața la Mecca și își fac seppuku în mod organizat, ai dracu unguri, ai văzut ce ordonați se omoară ei acolo ca niște japonezi ordonați, nu ca rahații ăștia de români care se omoară în mod dezorganizat, inestetic, dezordonat,
Doamne ce balcanici sîntem, n-avem nici o șansă, Mițo ține-mă că mor. Ai dracu’ unguri! Ei e de vină pentru toate. Auzi tu: opt medalii. OPT medalii. Mițo, mooor!
Să continui? Mexic cu ale sale peste 100 de milioane de suflete pătimașe, Mexic, spaima Statelor Unite și chiar și a cucurbitaceelor, Mexic e pe locul 45. Nici o medalie de aur. NICI O MEDALIE DE AUR. Egiptul, alt pogon de suflete, e pe locul 47. Nici o medalie de aur. NICI O MEDALIE DE AUR.
Iar acum țineți-vă bine. Apocalipsa e mic copil pe lîngă ce vă voi spune în continuare. Senzațional. Demențial. Esclusiv! Doar la OTV și la Turambar mai aveți parte de asemenea dezvăluiri cutremurătoare. Epocal. Fenomenal. Paranormal. Patibular. India e pe locul 48. India nu are nici o medalie de aur. India este la 25 de locuri sub noi.
Să vă spun cine e India? Cîți oameni mici și mulți și proști și slabi și nemîncați are? Cîte portavioane are? Cîți zei are pe cap de locuitor? Să vă spun? Nu vă spun, dați-vă încolo de fraeri. Nimic nu știți. Ungurii e de vină.
Stai așa, că am mai găsit: Argentina pe locul 70, doar cu o medalie de bronz. Deci simplu: ungurii e de vină. Sînt pe locul 8 pe națiuni. Au 8 medalii de aur. Sînt peste noi. Nu mai pot. Simt că mă sufoc.
Fuck. Doamne, proști mai sîntem. Repede, unde am pus stricnina? Să murim cu toții, că sîntem proști. Sîntem pe locul 23 și asta ne ocupă tot timpul și toată energia și toată speranța. Sîntem proști. Sîntem proști! Sîntem proști!!!
Și evident că tot ungurii sînt de vină și pentru asta...
.
Citeste tot...
joi, 9 august 2012
O Telegă e tot globul. Despre vot și domiciliu
După cum probabil deja știți, sîntem din Telega, și eu și soția mea și – prin extensie, deși sînt născute în București - și fetele noastre.
Chiar dacă de aproape 20 de ani ne-am legat viața de București, acest mare Ankh-Morpork balcanic murdar și viu și isteric și urît și vesel și plin de oportunități, chiar dacă de aproape 10 ani am obținut și “buletin de București”, am rămas totuși cu casă și aici, la Telega, pe care o întreținem mai ceva decît pe cea de la București și la care venim destul de des – chiar acum scriu de pe terasa făcută pe locul fostului grajd, în dulce susur de manele de Bach (da, știu: sînt snob; ăsta să-mi fie păcatul).
De cînd ne-am făcut mari și adulți și responsabili și triști, si Bucureștiul a devenit “acasă”, dar și Telega a rămas “acasă” și va rămîne cu siguranță. Vom îmbătrîni aici și vom fi îngropați aici, lîngă ceilalți ai noștri – cemetiile ne așteaptă cuminți și tăcute.
Dar un lucru cel puțin nu-l mai facem: nu mai votăm în Telega. Deși încă sîntem legați de comunitate, deși investim binișor în economia locală la cîte ziduri și pereți și îmbunătățiri constructorale am tot făcut de vreo șapte ani încoace, deși grătarele și curentul și benzina și lemnele și tot ce mai cheltuim pe aici îngrașă economia locală, totuși nu mai avem drept de vot aici. Local, evident. Acesta este cuvîntul cheie: local.
Am plecat la București, să ne fie de cap: nu mai avem dreptul să ne spunem părerea despre mersul lucrurilor în această mirabilă comună cu oameni leneși și cu multă sare, multă cătină și restul rămășițe de petrol și tone de prune care se tranformă în țuică eftină și proastă.
Evident că această introducere pășunistă este pretext pentru a discuta referendumul și implicațiile mișcărilor demografice din România asupra mersului politicii. Nu este un subiect trivial, de la sine înțeles, pe care să-l expediezi din poignet. De la demografie la filosofie politică, e un subiect fertil.
Ambele tabere care își varsă patima discursivă au dreptatea lor. Ca la judecata înțeleptului rege Solomon, și cei care clamează dreptul inalienabil de a vota al celor care sînt plecați în străinătate au dreptate, cum de asemenea au dreptate și cei care, rămași în țară, își văd ploile electorale modificate, stricate, încurcate de către cei din Italia, Spania et ailleurs.
Tabăra lui Băsescu este indignată pînă la amenințarea cu închisoarea. “Cum să interzici unui cetățean al României să voteze?” Și au dreptate. Evident că au dreptate: nu poți ridica dreptul de vot al unui cetățean. Dar, cum se întîmplă de obicei în asemenea situații încurcate, nu au dreptate total. The devil is in details.
Cetățeanul României din Castillon, chiar dacă a rămas cu buletinul de Mizil sau de Drăgășani, dacă vrea să voteze la alegerile locale, trebuie să-și miște fundul acolo unde are domiciliul și unde MAI îl numără pe listele electorale permanente. Nu poate vota pentru primarul de Drăgășani de la umbra palmierului din Valencia. Trebuie să se prezinte în persoană cu bolentinul în dinți la secția de votare unde este arondat.
Adică acolo unde are domiciliul stabil. El, cetățeanul din Castillon de Valencia, chiar dacă are drept de vot - și nimeni nu i-l ia – e obligat de specificul alegerilor să-mi miște fundul la Drăgășani dacă vrea să aibă un cuvînt de spus asupra mersului urbei locale.
Sistemul de vot local nu implică cvorum – cel puțin recent, după ce s-a renunțat la sistemul în două tururi. Prezența sau absența lui Dorel de Castillon nu încurcă, nici nu strică mersul lucrurilor electorale de la Drăgășani.
Dacă vrea să voteze, să vină acasă. Dacă nu vrea – cel mai probabil, căci costă totuși un drum de acolo aici – atunci nu votează și cu asta basta. Non-implicarea sa nu încurcă. Are dreptul să voteze, dar dreptul său nu impietează zona geografică bine delimitată pe care a hotărît s-o părăsească.
La parlamentare, așijderea: deși are buletin formal în Drăgășani, dacă nu-și mișcă fundul pînă acasă, atunci în cel mai bun caz votează în însorita și secetoasa Spanie și atunci votează pe liste suplimentare.
Nimeni nu-l împiedică să voteze, e dreptul său cvasi-inalienabil, doar dacă nu-l bate cumva gîndul să înnebunească sau să comită nemernicii penale și să-și piardă dreptul de vot. Doar că votează pe liste separate și – atenție! – votul său se pune nu la numărătoarea parlamentarului de Drăgășani, ci al celui de Castillon, sau de Europa, sau cum se numesc ele circumscripțiile externe: 4-5 parlamentari la ditamai droaia de milioane de români de peste hotare.
S-a hotărît să-și mute soarta în altă geografie, atunci se arondează acelei geografii și nu încurcă cu absența sa la vot – după cum știm, participarea la vot în rîndul românilor din străinătate este cronic foarte redusă, în jurul a maxim 5% - 7% la alegerile cu miză, cum sînt cele prezidențiale (100 mii – 150 mii din aprox. 2,5 milioane), iar în cazul celorlalte alegeri în jurul unui bicisnic 1% 3%.
Cuvintele cheie care definesc dezbaterea se învîrt în jurul geografiei și locuirii: “circumscripție”, “domiciliu stabil”, “liste electorale permanente” și, mai nou, “validitatea listelor electorale permanente”.
Vine acum discuția privind cel de-al treilea tip de alegeri, cele prezidențiale. În acest caz, teritoriul României nu mai este fragmentat prin nici un fel de împărțire administrativă. De colo colo este o singură circumscripție, Republica Isterică Electorală România, y compris teritoriile de peste mări și tări, the overseas, cum ar zice imperialiștii britanici, l’outre mer, cum ar zice imperialistul eșuat francez.
Doar că în cazul imperialistului de Mizil lucrurile sînt încurcate. Avem de-a face cu milioane de români care de cînd s-au deschis granițele, de prin 2000 dar mai ales și mai ales de prin 2004 – 2007, au dat năvală nu să cucerească utrămerurile și să aducă aurul mayaș ori pe cel al maharajahilor înapoi acasă, ci să le colonizeze cu brațele lor harnice de sclavi voluntari, de furnicuțe dornice de o viață mai bună pe bază de muncă manuală prost remunerată la negru.
Și astfel ne trezim cu mai multe numărători.
Avem în primul și în primul rînd numărătoarea cea mai foarte completă, făcută de MAI și de BEC, cea care spune că sîntem aprox. 18,3 milioane de români cu drept de vot.
Nu contează unde este acum fizic, cu trupul, ei cu spiritul sînt români de cînd s-au născut și, în consecință, după CNP-ul de cetățenie și care garantează că este în viață :) au dreptul de a vota în circumscripția unică Republica Isterică Electorală România.
Următorul nivel de numărătoare oficială este cel al INS, și el cu vreo două arome distincte. Amîndouă se referă la o subcategorie distinctă de români, românii din România, cel puțin cei formal în România, cu acte de domiciliu stabil în România.
Aroma întîi este cea de pe site, dinainte de actualizarea controversatului Recensămînt de anul trecut. Conform acesteia, am cam fi aprox. 17,6 ... 17,7 milioane de români adulți cu domiciliul stabil în România.
Adică din cei 18,3 milioane îi dăm deoparte pe cei care sînt cu acte în regulă în Canada, SUA și în alte țări unde de obicei, datorită asprelor reguli de imigrație și a barierelor fizice, geografice, nu prea puteai să pleci decît pe cale formală, cu acte, în văzul autorităților, permițîndu-le astfel acestora să facă modificările de rigoare în catastifele Evidenței Populației.
Da, dom’le, a plecat în Australia. Știm că și-a schimbat domiciliul, e în continuare român, are dreptul să voteze la Consulat, dar INS să facă bine să-l scoată din scriptele de domiciliu stabil în România.
După cum vedeți, aceștia ar cam fi 18,3 – 17,6 = aprox. 0,7 milioane români în străinătate cu acte în regulă, prezenți în scriptele de emigrare formale.
Buuun. Doar că pe lîngă aceștia sînt hoardele de alte milioane de Doreli și de Vasile din Castillon și din Allicantes și din Roma și Brescia care cu buletinul sînt în continuare vajnici cetățeni aprigi de Mizil și Drăgășani și Dorohoi și alte localități semi-fantomă din România. Însă ei de fapt sînt plecați la construcții, la văruit, la taximetrizat, la șterslacurizat și la menajerizat și la ospătărizat și la curvisizat prin Europa, îndeosebi prin Italia și Spania.
Ei, conform sondajelor noastre, căci aici deja altă socoteală nu se mai poate face, o numărătoare riguroasă precum și-ar fi dorit-o cei de la USL fiind practic imposibilă, sînt undeva cam la 15% din populația adultă oficială a României.
Dacă vreți detalii metodologice, ei de fapt pe sondaj la nivel declarativ (“Este vreo persoană din gospodăria Dvs care în momentul de față să fie plecată în străinătate, pentru o perioadă mai lungă de timp (minim 3 luni de zile), nu doar în concediu sau vacanță?” sînt ceva mai mulți undeva spre 20%, dar cînd recalculezi ținînd cont și de numărul mediu de persoane în gospodărie și însăși de ei în calcul, îți iese în mod constant această valoare: 15%.
Asta înseamnă aproximativ 15% x 17,6 = aprox. 2,6 milioane de emigranți recenți, după Recensămîntul din 2002, plecați cu motivație preponderent economică, al treilea val, spre deosebire de primul val, de dinainte de 1989, sau de cel de-al doilea val, după persecuțiile minerești, unde motivațiile au fost preponderent politice / ideologice.
Deci 17,6 – 2,6 milioane (noi folosim 2,5 milioane, pentru ușurința memorării, cît și pentru a fi prevăzători) ar însemna aprox. 15 milioane de suflete adulte cu domiciliul stabil în România. Adică de români care chiar mai sînt în România.
Mai nou, recent, INS a venit deja cu o nouă aromă de cifre, cu varianta b), cu o valoare revizuită a românilor cu domiciliul stabil în România, valoarea provizorie de la Recensămîntul 2012, cvasi-oficială dar nu îndeajuns de oficială încît să fie luată în seamă la calculele electorale ale acestui an. Valoarea este din total populație, y compris copiii, și este de 19 milioane.
Dacă aplicăm coeficientul de aprox. 82,5% care sînt adulți în ultimul timp în România (tot conform datelor oficiale INS în rîndul populației cu domiciliu stabil), asta ar însemna cam 15,5 milioane.
Iată cum, pe două căi diferite, una privată, pe bază de date de sondaj, alta administrativă, pe bază de recensămînt, ajungem aproximativ la aceeași valoare: 15 milioane și ceva. Un volum foarte asemănător cu cel obținut anterior, după ce-l dăm deoparte pe Dorel de Castillon din sondaj.
Deci tot acolo ajungem. Undeva între 15 și 15,5 milioane de români care chiar sînt în România. Total diferit atît de cele 18,3 milioane ale BEC-ului, cît și de cele 17,6 milioane ale INS de dinainte de ajustarea prin recensămînt.
Bun, veți zice. Și ce-i cu asta?
Păi acum mă întorc înapoi la analogia cu Telega. Acești oameni au plecat din România (Telega) și acum, deși păstrează drept de vot în România (Telega), participă foarte puțin la trebile cetății. Undeva sub 100 mii la turul 1 al prezidențialelor din 2009 (85 mii, dacă nu mă înșel). Undeva în jur de 150 mii la turul 2 al prezidențialelor din 2009 (Mihaela, dragostea mea!). Acum, la referendum, în jur de 70 mii de participanți.
Din cele aprox. 2,5 milioane + 0.7 milioane = 3.2 milioane de români în străinătate, asta înseamnă undeva între 5% și 2%.
E oribil de puțin între 2% și 5%. Înseamnă că nu-i mai interesează. Înseamnă că de fapt nu mai sînt legați cetățenesc de țara lor decît în proporție de 2%, de 5%, de un pic la sută.
Păi dacă nu mai sînt legați, să nu mai încurce. Să nu mai fie contabilizați la cvorumuri șî la de-alde socoteli de-astea formale, căci ei sînt plecați informal și nici un recensămînt de tip Rus a la nea Vasile nu-i va socoti cu exactitate. Dacă nu mai vor să mai joace acest joc numit “de-a România”, să nu mai fie numărați atunci cînd se face echipa.
Nimeni nu spune să li se ridice dreptul de vot, căci într-adevăr e un drept obținut prin naștere, nu prin alt efort moral, acțional ori material. Dar nici să nu-i mai încurce pe cei de aici, din Republica Isterică Electorală România.
Cum există deja regulile de strictă delimitare spațială de la locale ori de la parlamentare, cum că dacă vrei să votezi trebuie să fii spațial prezent în zona respectivă ori, dacă nu votezi, nu se ține cont de non-votul tău, la fel și în orice altă situație de tip electoral, dacă nu ai chef de votat decît în măsură reziduală, de 2% sau de 5%, atunci nu mai încurca soarta blambecilor bizantin-balcanici care au ales să-și continue existența bicisnică în mirabilul spațiu bicisnic carpato-danubiano-pontic (na, că nici aici nu scăpăm de Ponta!).
Evident că subiectul prezintă și alte implicații, cele mai multe dintre ele deja scoase în evidență în spațiul public.
De la fondurile de convergență primite de la Maica Generoasă UE, care sînt și ele socotite pe cap de cetățean furajat, pînă la numărul de europarlamentari pe care îi trimitem pe scaunele parlamentare la aceeași Maică Generoasă UE pînă la fondurile locale distribuite de Maica Semi-Generoasă București spre administrațiile locale, tot în funcție de capete de Vasile furajați, pînă la numărul de parlamentari aici în Republica Deosebit de Electoral-Isterică România, toate se lovesc de de numărul de votanți, de corpul electoral stabilit cu deosebită precizie aproximativă de către instituțiile abilitate să numere steagurile a la Pristanda, în bună tradiție ceaușistă, cînd eram meșteri la raportări la hectar.
Și totul se lovește de cvasi-imposibilitatea numărării exacte – deocamdată, cel puțin, pînă nu vin datele INS, la anul.
E un subiect al naibii de delicat și de filosofic în esența sa. Ai plecat dintr-un loc, ce drept mai ai să decizi asupra locului respectiv?
La prima vedere, nu prea, după cum de altminteri am și început acest articol cu analogia cu Telega.
Pe de altă parte ai, pentru că te naști cetățean al României și mori cetățean al României, chiar și de-ai fi în Mozambic, atîta timp cît tu de manieră voluntară nu renunți la cetățenie.
În consecință, compromisul ar putea fi undeva printre cele trei soluții deja vehiculate și ele:
1. Una moale, care să spună că poți vota, dar că nu trebuie să încurci cvorumul prin non-combatul tău – soluție care de altminteri începe să se întrezărească în eforturile conjugate trans-partinice ale administrațiilor Tăriceanu, Boc, Ungureanu, Ponta de a face trecerea de la sintagma “liste electorale” la “liste electorale permanente”.
2. O altă soluție tare, represivă, care să spună: vrei să votezi? vino în țară și votează fizic aici. Ca la primărie. Și așa mai sînteți interesați doar maxim 5% de mersul trebilor electorale din țară.
3. În fine, cea de-a treia soluție, liberală și tehnică și globalizatoare: votul prin corespondență, votul electronic, soluție care diluează legarea de glie, care topește distanțele și face tot globul o Românie mai mare, un sat mai mare, o Telegă mai mare, de la urșii polari ai Groenlandei pînă la pinguinii Polului Sud.
Fig. 1. Evoluția emigranților români în ultimii ani în principalele două țări de emigrație, Italia și Spania:
Fig. 2. Evoluția emigranților români pe tot globul, plecînd de la cifrele oficiale deținute în cazul Spaniei și Italiei
Notă: 60% reprezintă o estimare de pondere de emigrare în Italia și Spania din total emigrare pe baza mediei sondajelor CCSB din ultimii ani (întrebare: cîți sînt plecați? în ce an? în ce țară?)
SURSE STATISTICE:
INS: populația adultă cu domiciliul stabil în România
BEC: populație cu drept de vot
BEC: voturi în străinătate
Migranți români în Italia
Migranți români în Spania
.
Citeste tot...
Nu sintem noi unici
Deci sa nu va mai auz ca noi sintem exceptionali in prapastiozitatea noastra mediocra. Si italienii sint fics la fel, doar ca trebuia sa vina nasoii de nemtzi sa ne-o spuna. Enjoy the Latin apocalypse, now in a new presentation.
“Italians have two explanations for their dilemma: gerontocrazia, rule by the elderly, and raccomandazioni, recommendations. Both ensure that jobs are passed on to friends and family. Universities -- an educational institution that was invented here and helped establish Italy's worldwide fame -- have become intellectual wastelands, not least because of the antiquated concorsi, the selection process for senior positions at schools and universities, in which applicants are crammed into gymnasiums and forced to write essays like elementary school students.
The country is also suffering from a cultural decline, says Savaglio, the physicist. There is an almost adolescent form of anarchy, in which motorists don't stop at red lights because no one does, as well as a paralyzing fatalism; it's always been like that and there's not much you can do about it. "We wallow in our glorious past," she says, "but what good are the old Romans if the buses aren't running?" What is missing, she argues, is respect and a sense of civic responsibility -- fellow citizens who feel not only responsible for themselves, but also for the common good, the "res publica".
[...]
Labate says that Italians lack seriousness and speed, and that they have an allergic reaction to everything new. She groans over the endless bureaucratic formalities, the record tax rate of up to 55 percent and 60-year-old CEOs who don't know what Facebook is. She longs for Silicon Valley, where she sometimes flies because she "accomplishes more in one month there than in Italy in half a year." Why did she nevertheless return? "Because Italy's crisis is an opportunity," she says, and because it's more satisfying to see lemons growing on your own soil, no matter how barren it may be. "Anyone who remains abroad only clears the stage for those from whom he once fled."”
Fiona Ehlers, "Italy's Lost Generation. Crisis Forces Young Italians to Move Abroad" (Der Spiegel, 6 august 2012)
.
Citeste tot...
miercuri, 8 august 2012
Martians, Go Meme!
E pe cale sa se nasca o noua mema inutila si faina, asa cum sint inutile si faine mai toate nascaturile post-modernitatii in care 80% din treaba e facuta de robotii care maninca petrolul dinozaurilor, in timp ce noi, din sfera noastra cea post-materialista si din coconul de rasfatz consumerist avem timp si resurse sa ardem gazul incet si hedonic si po-mo.
E vorba de mema "poze de pe Marte facute de Curiosity si filtrate de serpilienii de la NASA care ne ascund adevarata realitate". Philip K Dick ar fi furios si in acelasi timp incintat de aceasta abordare pratchettiana a irealitatii cosmice. Iar noi, noi rinjim fasolea si ne bem cafeaua, inutili si consumeristi si post-materialisti si snobi. Si punem meme pe Internet.
Dinozaurii isi ard grasimea de pe burta in motorul in patru timpi :)
.
Citeste tot...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
