... care nici nu au voie în şcoală decât pe scări separate ...

[...] să descriem cele trei falimente majore ale educaţiei preuniversitare înseşi în ansamblul ei, incluzând în asta reformele recente şi mai vechi. Primul e cel democratic. A doilea e cel economic şi al treilea - cel social.

În primul rând, concepţia noastră asupra şcolii rămâne autoritară; vedem elevii ca pe nişte supuşi mici şi natural recalcitranţi, care nici nu au voie în şcoală decât pe scări separate, ceea ce ne face să ratăm întreaga noastră abordare pedagogică. Nimeni nu învaţă bine cu sila. Buna educaţie se fondează pe interes, fie că e vorba de interesul de a învăţa o meserie sau de a te distra.

[...]

Cine i-a întrebat vreodată pe angajatorii din România de ce fel de absolvenţi au nevoie? De produsele unui sistem autoritar şi ierarhic nu are, de fapt, nevoie nimeni, că şi armata obligatorie de pe vremea comunismului s-a desfiinţat.

Pe vremea când predam în România, în general studenţi din familii înstărite, sechelele şcolii erau clare. Îmi lua două trimestre să învăţ studenţii să pună întrebări sau să dea dovadă de minimă iniţiativă pentru că ieşeau din clase organizate ca mici dictaturi, în care rolul dezbaterii era zero. Limba română era un dezastru absolut, iar ca să atrag studenţii la clasele mele de statistică făceam scamatorii peste scamatorii, că le era o frică mortală de algebră, destul de elementară de altfel.

[...]

În sfârşit, a treia inadecvare este cea socială, la fel de dramatică şi strâns înrudită cu celelalte. Co--munismul a promovat nu doar o educaţie autoritară şi abstractă, ci şi una în care asocierea spontană era înlocuită cu mobilizarea forţată. Organizaţiile de pionieri au dispărut, dar ele nu au fost înlocuite cu nimic. Oamenii nu se asociază nici măcar informal, pentru pescuit sau mers la munte - maximum zece la sută o fac.

Or, vă pot spune ferm, din o mie de studii statistice şi antropologice, fără acţiune colectivă nu există capitalism şi bună guvernare, acest gen de individualism meschin în care excelează societăţile de supravieţuire le opreşte să evolueze.

Asta nu se învaţă din cărţi, tot aşa cum nu prinzi credinţa la ora de religie, comunicarea la ora de comunicare, civismul la ora de civism etc. (autorii manualelor de educaţie civică au format la fel de rapid o mafie a manualelor ca şi ceilalţi autori), ci făcând.

Perioada de şcoală trebuie să fie aceea în care oamenii tineri învaţă să coopereze, făcând sport (de echipă!), excursii, cor, dans, activităţi civice, presă, montat teatru, organizat concerte, gătit, protestat, orice! De la materii la activităţile extraşcolare, efortul trebuie să fie de a forma echipe care să construiască ceva împreună!

Un milion de oameni care aduc fiecare o cărămidă pentru a construi o catedrală devin o comunitate sau făuresc o naţiune. Un milion de oameni care se uită la TV cum, din banii lor, politicieni veroşi dau tainul la biserică să pună de o „catedrală a neamului" sunt nimic, un milion de gângănii cu telefon celular care vor fi strivite.

[...]

Şcoala trebuie deci să facă trei lucruri: să înveţe pe fiecare să se descopere ca individ şi să-l îndrume spre ce poate face mai bine (istoric, şcoala vocaţională, nu universitatea, a făcut din Germania cea mai mare putere economică din Europa), să-i ofere fundamentele existenţei sale economice şi să-l facă o piesă de bază a comunităţii, nu una care nu se lipeşte de nimic.

Tristeţea e că eu nu cunosc nici un copil care să meargă la şcolile astea. Copiii cunoscuţilor mei din România merg la şcoala germană, sau franceză, sau americană, asta în situaţia în care nu pleacă rapid în Occident la o prep school chiar dinainte de colegiu. Asta arată, o dată în plus, cum România privilegiată (prin faimă sau proprietăţi recuperate, că eu nu cunosc nou-îmbogăţiţi) se separă pe tăcute, lăsând în urmă România de rând, cea fără voce, prinsă în cercul vicios al imposturii sau indiferenţei. Cu atât mai dramatic cu cât asta e România care rămâne, că nu are unde se duce.

Alina Mungiu Pippidi, Cele trei falimente ale educaţiei la români (România Liberă, 14 iulie 2011)