Te doare, ba, te doare? Da, ma, ma doare. Ma doare-n...

Verificindu-mi traficul, am vazut ca cineva a ajuns de pe un motor de cautare la una din paginile din perioada aia intensa din noiembrie 2009. Si cum am mintea scurta si memoria subtire, am citit si eu ce scriam acum aproape 2 ani de zile, ca nu mai imi aduceam aminte ce si cum.

Si am citit. Si mi-am adus aminte. Damn it, mi-am adus aminte. Si am ajuns la concluzia ca am cea mai mare dreptate de pe lume. Ca de obicei...

:(

* * *

Noua senzatie de catifelare inerta
4 noiembrie 2009


Stateam in seara asta, imi luam cina, cu laptopul intins pe masa, printre farfurii si furculitze (shtiu, shtiu: prost obicei), citeam, ajunsesem la comentarii, ma uitam sa vad cati ne mai injura, fiind unul din acele site-uri obiective care, ashadar, au in meniul zilei sa ne injure nediferentziat, noroc cu Sheshe care ne-a luat apararea, cand dintr-o data imi dau seama de o noua senzatzie de prospetzime mentala: nu mai imi pasa.

Whaaaat?

Ma opresc din citit si rotesc cu grija prin sinapse catifelarea cinica, incet, incet, sa nu cumva sa-i scutur papadia, sa n-o stirbesc prematur pe la coltzuri si pe la bara de protectie lateral spate stanga, sa nu-i strivesc corola de nepasare. Ia sa vedem: chiar asha e?

Da. Asha e. Ma doare la basca. Nu mai simt nimic: nici furie nici ura nici bucurie nici entuziasm nici scarba nici nimic. Nada. Nada de nada. Doar un oarecare amuzament clinic, precum etologul care priveshte prin binoclu la haita de hiene patate cum hartzuiesc girafa muribunda.

Cuum? Nu mai imi pasa?

Mai stau, mai citesc inca o data, atent la starile interioare, precum scannerii lui Cordwainer Smith, aia de traiau degeaba. Intr-adevar, nu ma inshelasem. Clar, indubitabil si inexorabil: nu mai imi pasa. Stau la masa, mananc, rasfoiesc Opere Complete Dujmani volumul 4, citesc si ma doare la basca. Nu mai imi pasa nici ca ca, nici ca ca. Nici ca ne injura, nici ca ne lauda (mai putzini, acolo vreo doi, innecatzi in marea de spume colerice: Sheshe shi inca unul inaintea lui).

Si, in acest context de seninatate, de zenninatate vecin cu senilitatea, de usurare insuportabila a goliciunii emotzionale, rememorez cu nostalgia pensionarului impotent cat de mult ma durea sufletul cand citeam mai demult cum suntem injurati pe nedrept. Cum simteam nevoia impetuoasa sa ma duc peste ei si sa le dau capete in gura pana le da sangele pe nas. Sa-i calc in picioare, sa-i sfaram, sa le dau borshul de intelectuali rapace, de mama lor de jurnalisti hoitari, de robespierri de scarna si scarba si scursori, de mama lor de justitziari strambi si perpetratori de stereotipuri cu agenda ascunsa, dar atat de transparenta pentru cine stie cu adevarat sa citeasca.

Si imi dau seama, precum ala care tocmai a iesit de la clinica de dezintoxicare: vai, coane, ce entuziasm naiv. Ce trairi inutile. Cata risipa de energie mentala. Ce ficat crescut degeaba. Cate vene apoplectice. Iar acum... Acum, simplu si clar ca vaselina de la ferometal, ma doare la basca.

Plimb prin creier senzatia cea noua, precum Cabernetul prin cerul gurii, precum Laphroaigul pe limba, o gust, o incerc, o invoc si o evoc foaie verde inorog. Si sa moara pisica daca imi displace. E bine. Ma simt nemuritor si nesimtzit si rece. E bine. E bine, si maine vine iarna.

Si imi dau seama ca asta este primul pas spre cinism si spre cainoshenie shi spre moarte. Ca de-abia de acum incolo e posibil sa fiu in stare de orice. Ca de-abia acum am fost dezvirginat si descarnat si dezambulat si politrucizat. Ca de-abia acum am invatzat cu adevarat ce e aia politica. Necesara sfashiere din care sa iasa cainele, ubermenshul, nazistul care canta la violoncel, Bob Geldof in renashterea lui plina de cioburi in palme, dezumanizatul deziluzionatul descarnatul.

Keyser Söze.

Si mai imi aduc aminte de ceva, la fel de recent, tot in seara asta. Seara trairismelor valorice, a iluminarii cu lampa in ochi. Imi amintesc cum nu mai demult decat acum cateva ore le spuneam studentzilor mei (da, da, am shi de-ashtia; go figure) sa nu se blazeze, sa isi pastreze macar si o mica mica farama de entuziasm si de stea polara si de inocentza. Nu sa fie dreptzi shi batzoshi precum Judecata de Apoi, ca nu se poate asha ceva, dar macar sa stie cum si cand si ce fel de compromisuri sa faca, pastrandu-l macar shi partzial pe Ticutza ala mic inauntru, pe d'Artagnan shi pe Olgutza shi pe Batman si pe Miskin shi pe cine mai au ei drept reprezentari fantasmatico-arhetipalo-culturale ale eroului stralucitor si naiv si inocent.

Si imi dau seama ca e greu sa faci ce zice popa, nu ce zice popa. Dar ca e asha de bine, uneori, sa te doara la basca.

Tzinetzi minte: asha incepe drumul spre moarte. Shi e bine. E bine, si maine o sa vina iarna. Cum zicea cineva recent pe-acilishea: if winter comes, can spring be far behind?

Mai sunt trei saptamani si pe urma doua saptamani si pe urma vine iarna. Winter is coming. Sa nu zicetz ca nu v-am spus.