Geografia sacadata a fantasmei obosite

Ma frec obosit la ochi. E zece jumate seara, în sfîrșit am terminat chestionarul de editat, să intre mîine în teren cu el. Marta a adormit de aproape o oră. Andra stă călare pe burta lui mă-sa și cîntă în gura mare Săăăăniuțaaaa fuuugeee, nimeni n-o ajuuuungeeee.... E fericită: de cîteva zile, tocmai a descoperit cîntatul la grădiniță și, de atunci, tot într-un cîntec o ține.

Și, frecîndu-mă la ochi, mi se întîmplă din nou. Ca un calup, ca o lespede, ca o grindină cortină lumină, imaginea din visul de azi-noapte. Tronc! Brusc, without warning, ca o năvălire.

Prundul din ce în ce mai larg de gîrlă, cu pietriș de jur-împrejurul apei, cu coasta despădurită în dreapta, cu firul apei ușor în curbă, cu podul de cale ferată suspendat traversînd peisajul în diagonală. Pentru cei care știu cum arată calea ferată prin preajma Boboliei, după ce iese trenul din gara Cîmpina și cînd intră pe firul apei Prahovei, cam așa ceva. Doar că în vis se făcea că e pe undeva printre Telega și Cîmpina, Doftana cum ar veni.

Mă opresc din frecat la ochi și țin imaginea în spatele retinei, să o degust, să nu fugă. Mă bucur de ea, derulez un pic din firul visului. Nu de multe ori mi se întîmplă ca după atîta timp de la trezire să mai îmi aduc aminte.

Îi povestesc Florentinei. Încerc să îi descriu senzația de deszăgăzuire, de izbucnire.

Și atunci chiar izbucnește. Chiar își dă drumul la năvălire. Amintire de vis după amintire de vis, una după alta, toate clari și iminente și rapide și izbucnite, toate geografii imaginare, într-o cadență mitraliată. Nici nu apare bine una, să o rostogolesc pe papilele gustative ale ochiului din spatele ochiului închis, să mă bucur de ea, și vine alta, la fel de gustoasă.

Imposibila Telegă prea deluroasă și prea în pantă, cu muchii de deal presque munte de zici că ești la Șirnea (ăsta era satul de care nu ne aduceam aminte ieri, Victore, ăla cu S. Mama ei de Șirnea care nu ne venea pe limbă). Telega văzută de sus, de pe tăpșanul acela secret, de pe platforma tăiată în deal, spre Buștenari cum ar veni.

Imposibilul drum în pantă din imposibila pădure de deasupra Telegii, drumul acela care duce spre satele ascunse în munte, dinsus de Telega, pe care mă rătăcisem într-un vis cu mașina..

Imaginarul oraș medieval în pantă, cu străzi înguste și cu piatră cubică și ude și în noapte, un amestec de Paris și de Budapesta și de Ankh-Morpork, cu fluviul mîlos și cu splaiurile largi, monumentale, în piatră, și cu podurile care trec pe malul celălalt, în pantă și cu străzile înghesuite.

Pasajul și orașul vechi din imposibilul New York (uite, pe măsură ce scriu altele noi, dar vechi, răsar în memorie; tot apă, tot oraș, tot străin).

Imposibilii munți ai Pietrei Craiului, ba nu! greșesc! (iar vin imagini noi! cabana din peretele vertical, poteca ascunsă, pe urmă celălalt vîrf, altă cabană, ascunsă în zăpadă), deci mă întorc la crestele muntoase pe care le vedeam din tren, ca și cum ar fi fost munții Californiei din Steinbeck și din Ursula K Le Guin (Always Coming Home) combinați cu Piatra Craiului combinați cu Bucegii. Uite! Văd poteca aceea prin hornul de piatră. Alt vis, alte imagini.

Malul mîlos și plin de țipirig și de păpuriș al gîrlei de pe Valea Telegii.

Altul tot acum venit, pe măsură ce scriu: satul bunicilor de la Moldova, pe ulițele acelea pe care nu am mers niciodată.

Altă stație, de metrou de data asta, tot în curbă, în subteran, un mare spațiu subteran care e o ditamai stația luuungă și în curbă de metrou, și uite, văd și intrarea, cu turnicheții care dau într-un lift, cobori în stație cu liftul, și metroul care nu mai vine, și lumea care așteaptă din ce în ce mai nerăbdătoare să vină dracului metroul ăla, și felul în care mulțimea se întinde din ce în ce mai spre gura tunelului, dincolo de peron, intrînd în tunel, unde este pietriș, de-ăla colțuros și pătat de motorină, exact ca în stațiile CFR de la suprafață.

Și altul, tot pe măsură ce scriu (vin în cascadă, dicteu automat al șuvoiului de vis, geografie imaginară), visul visat de-atîtea ori: capătul acela al uliței de la Lămbești, sus spre Călinet, cu un imposibil salcîm și cu o imposibilă bancă lîngă el, cum sînt băncile alea din fața porților caselor pe la țară, să stea țațele pe ea de vorbă. Și Mami, bunică-mea, mergînd cu mine de mînă pe ulița aia pe care nu am coborît în realitate niciodată.

Elemente comune: nostalgia, locurile nevizitate, pe unde nu am îndrăznit să mă duc vreodată, Telega, munții, copilăria, orașul străin, apa, călătoria. Geografia imaginară a sacadării de zece noaptea, cînd oboseala și destinderea, capătul de etapă imaginară, rup băierile subconștientului și revarsă fantasma prin ochi, pe sub ochi, prin spatele retinei. (Și acum, cînd scriu, senzația de ușurare și de fior în capul pieptului. De nouminos. De spovedanie. De ușurare. De ușurare. )

În timpul ăsta, Andra, triumfătoare pe burta maică-sii, clamează numărînd pe degete, mai întîi degetul mare, apoi încă unul, și încă unul: Cînd o să mă fac maaareee, o să mă fac trei lucruri: unu doctoră doi prințesă și trei piiisiiică.

Ce privire triumfătoare. Ce poftă de viață. Ce inundație de numinous pe milimetru pătrat de sinapsă obosită.

Ce descătușare. Ce privilegiu. Ce vise recuperate.

Unu doctoră doi prințesă și trei pisică.

Fără frică, Andra tată, fără frică…