Covidu și perfecțiunea

Sîntem din ce în ce mai puțin predispuși la risc.

În mod paradoxal, creșterea globală a bunăstării ne-a fragilizat. Ne-a transformat din ce în ce mai mult în niște corcoliți, în niște pămpălăi înconjurați de tehnologia protectoare.

Nu mai demult de-acum 20-30 de ani, era cît se poate de obișnuit să-ți lași copilul să meargă singur la școală. Acuma, dacă faci asta, toată lumea se uită la tine ca la un nebun iresponsabil. În unele țări ești chiar pasibil de amendă.

Neapărat copilul trebuie dus în cele mai sigure condiții cu mașina. Să nu care cumva să pățească puișorul ceva. Să nu-i cadă vreun meteorit în cap. Să nu i se așeze vreo muscă pe gît. Să nu-l mănînce vreun dinozaur cînd coboară din tramvai.

Acest exemplu aparent mărunt este exemplar despre felul în care ni s-a schimbat relația cu realitatea. Găsim exemple de-astea la tot pasul, de la tăiatul verzei la restaurant la cum se aleg subiectele de film la Hollywood. S-au scris cărți întregi pe această temă a felului în care societățile dezvoltate își modifică apetența la risc.

Criza covid de zilele astea e doar un alt exemplu al acestei schimbări valorice generale.

Puțină lume știe că în 1968 – 1969, timp de doi ani, a fost o pandemie de gripă la fel de mortală ca cea de acum.

I-a zis gripa Hong Kong, că de acolo a pornit. Da, tot din Asia. Tot de la liliac și de la pangolin, probabil. O sută de mii de morți doar în SUA, un milion în tot globul. Spitale în carantină, oameni care purtau măști.

S-a răspîndit iute peste tot, o pandemie la fel de globală ca cea din ziua de azi. Și a fost mortală. La fel de mortală. În Berlin, bunăoară, la un moment dat au parcat morții prin tuneluri, că nu mai pridideau cu făcutul gropilor.

Dar, per ansamblu, reacția societății la pandemie a fost cu totul diferită.

Din punct de vedere al măsurilor de prevenire, reacția nu a fost la fel de exagerată. S-au băgat spitale în carantină. Au întărit igiena publică. Au închis prin unele locuri școlile, dar doar punctual. Și cam atît. Gripă, ce să-i faci...

Din punct de vedere al comunicării, a primit atenție secundară, undeva prin paginile de mijloc ale ziarelor, cîteva rînduri, eventual o poză. Nu s-a făcut prea mare tam tam.

Din punct de vedere al interacțiunii sociale, aproape că nu s-a simțit. Afacerile nu s-a închis. Economia și-a văzut de treabă. Nu au fost nici un fel de interdicții.

Elocvent din acest punct de vedere e faptul că celebrul festival de muzică de la Woodstock s-a ținut fix în mijlocul pandemiei, în august 1969. Patru sute de mii de tineri s-au bălăcit vesel în noroi timp de două zile și au ascultat toată floarea cea vestită a muzicii hippie. A fost memorabil. A fost imens.

Repet, poate nu ați reținut cum trebuie: patru... sute... de... mii... de... oameni. Aproape jumătate de milion. Patru sute de mii de oameni strînși unul în altul, unul în alta, toți în toate, dacă înțelegeți ce vreau să spun, în cazul în care nu știți care era specificul vieții de hippiot.

Lumea a tratat gripa de atunci, la fel de mortală ca cea de azi, ca pe un fenomen secundar. A fost atît de insignifiantă, încît manualele de istorie nici că o mai pomenesc atunci cînd se referă la perioada respectivă. Altele erau temele importante ale zilei: războiul din Vietnam, primul om pe lună, războiul rece.

Cît de mult s-a schimbat lumea de atunci!

Acum sîntem paralizați de frică. Sîntem atît de obsedați de perfecțiune, încît reacționăm bolnăvicios de disproporționat.

Ni s-au schimbat standardele de viață bună. Ni s-a schimbat atitudinea față de moarte. Am vrea ca totul să fie perfect, mai mult decît perfect, să trăim într-un rai al vieții ideale. Fără moarte. Fără suferință. Fără probleme. Fără risc.

În 1968, de-abia trecuseră mai puțin de 30 de ani de la al doilea război mondial. Lumea avea experiența morții și a suferinței. Pentru ei, o gripă era o gripă. Un risc asumat. Da, unii oameni mureau. Viața mergea înainte.

Comparativ cu ce orori văzuse generația aceea, cîteva sute de morți pe zi, o sută de mii de morți într-un an nu însemna ce înseamnă pentru noi acum. Oamenii erau vaccinați emoțional. Drept pentru care au și tratat subiectul pe măsură: cu prudență, dar fără mare isterie.

Între timp, standardele de calitate a vieții ni s-au schimbat. Viața trebuie să fie perfectă. Dacă este și doar 0,1% mai puțin decît perfectă, ne panicăm, ne isterizăm, iarba nu ne mai place, gura nu ne mai tace.

Mai mult de-atît, acum fiecare din noi avem o voce publică.

Atunci erau două televiziuni și zece ziare de la care aveai de unde să te informezi ce se întîmplă. Agenda de interes era puternic controlată de filtrul oficial.

Acuma, toți urlăm în gura mare. Și televiziuni – nenumărate. Și ziare – nenumărate. Dar mai ales nenumărate guri pe persoană fizică. Un vacarm în care, cu cît urlă fiecare mai tare spre a se face auzit, cu atît nu se mai aude nimic, decît un mare vuiet isteric.

Nu fac apologia morții. Nu fac apologia lipsei de responsabilitate. Doar vă atrag atenția că sîntem, totuși, mult mai isterici și mai pămpălăi și mai papițoi decît prevede Codul Rutier.

Ne-am învățat cu binele. Cu prea binele. Și această învățătură ne-a moleșit. Sîntem prea pretențioși de la viață.

E ca și cum am fi făcut trecerea într-o generație de la mămăligă cu brînză la caviar cu șampanie. Acuma asta a devenit noua normalitate: caviarul cu șampanie. Nimic altceva nu mai e bun. Nu mai e de nasul nostru. Cum să mîncăm orice altceva decît caviar cu șampanie? Tot ce nu e perfect e cîh și nașpa.

Nu spun că nu trebuie să avem grijă la covid. Doamne ferește. Și cei din 1968-1969 au avut grijă. Spun doar că reacția noastră la criza actuală este totalmente inadecvată. Pentru că am ajuns să avem niște standarde din ce în ce mai greu de menținut.

În căutarea vieții perfecte, am ajuns să nu mai știm să trăim. Reacția noastră la primejdie, la risc, este într-atît de tîmpită încît ajungem să producem mai multe probleme decît dacă n-am face nimic.

De frica covidului, nu mai lăsăm pe alții să se trateze în spitale. Și așa ajung oameni să moară nevinovați, că sîntem noi mai catolici decît papa, mai epidemiologi decît epidemiologii de pe vremea ciumei.

De frica covidului, am ajuns să nu mai facem nimic, să ne blocăm în case panicați și să ne ascundem tremurînd într-un colț, așteptînd să vină covidu’ să ne pape.

Ne transformăm, încet încet, pas cu pas, în niște morloci. În niște pămpălăi. În niște corcoliți. În niște fătălăi.

O societate isterică și infantilizată care la primul bau, la prima zgîrietură din partea vieții începe să se tăvălească pe jos și să strige ca din gură de șarpe.

Strămoșii noștri, trecuți prin atîtea, se uită cu scîrbă la noi de dincolo de morminte. Uită-te și la neputincioșii ăștia. Vai de capu’ lor de fătălăi...

Așa e. Au dreptate. Vai de capu’ nostru de fătălăi...

A, era să uit: să nu cumva să ieșiți afară. E plin de dinozauri pe stradă, care mănîncă oamenii de vii, îi mușcă de cap, le scot mațele cu ghearele alea ale lor de velociraptori și pe urmă îi mai și infectează cu covid, să se îmbolnăvească săracii oameni de boala asta groaznică și mortală.

PS: articolele despre pandemia din 1968 – 1969, cît și despre Woodstock în mijlocul pandemiei, linkuri mai jos

Gripa Hong Kong

Woodstock și pandemia

.