joi, 30 martie 2017

Dumnezeu și tehnologia

Zilele astea mi s-a propus să susțin o prelegere publică pe tema “Noua globalizare. Dumnezeu și tehnologia”. Estimând că restul vorbitorilor se vor focaliza pe zona de legătură dintre noile fundamentalisme și tehnologia informației, am preferat să vorbesc la modul general, sociologic și istoric. În rândurile care urmează, textul susținut.

* * *

Știu, tema zilei de azi este Dumnezeu și tehnologia. Permiteți-mi însă să mă uit la ea dinspre partea ailaltă, să schimbăm sensul sintagmei: de la tehnologie spre Dumnezeu. Întrebarea mea pentru Dvs, astăzi, este: ce-are tehnologia cu Dumnezeu?

În rândurile care urmează, vă propun patru teme de discuție privind relația dintre tehnologie și Dumnezeu:
- tehnologia îl gonește pe Dumnezeu
- tehnologia îl schimbă pe Dumnezeu
- tehnologia îl ajută pe Dumnezeu
- tehnologia este Dumnezeu.

Metodologice: limitare la sfera creștină occidentală
Din considerente de familiaritate, permiteți-mi să mă restrîng la aria creștinătății și lumii occidentale, cea în care trăim și ale cărei tribulații, sacre au profane, le cunoaștem cel mai bine.

E clar că și Allah, Buddha ori ceilalți mari zei ai umanității pot fi incluși în aceeași discuție. E clar că și ei trec prin aceeași relație complicată cu tehnologia.

În textul acesta, însă, atunci cînd vorbesc despre Dumnezeu, mă voi rezuma să mă refer la Dumnezeul tradiției iudeo-creștine.

Oricum, sînt mulți cei care consideră că Zeul e unul, fațetele sale dogmatice nefiind decît niște oglinzi locale.

Tehnologia îl gonește pe Dumnezeu
Să intrăm în pîinea discuției.

Cînd vorbim de relația dintre tehnologie și Dumnezeu, primul lucru care ne vine în minte este cel de excludere. În primul rînd, tehnologia îl gonește pe Dumnezeu.

Asta pentru că știința îl gonește pe Dumnezeu din realitate.

De la Tycho Brahe și de la ceilalți eretici inovatori ai secolului XVI, și mai înainte, dar mai ales de la ei încolo, cu cît s-a dezvoltat tehnologia, cu atît Dumnezeu a fost împins mai spre marginea existenței, a universului.

Mai întîi afară din sistemul solar, apoi din galaxie, apoi spre marginile creației, pînă i-a fost contestată chiar și această primă, esențială contribuție la realitate.

Dumnezeu, astfel, din marele bărbos omnipotent al gîndirii medievale, figura paternă mistică și de neînțeles, necuprins și de negîndit, a început încet încet să se transforme fie într-un leneș Deus otiosus, cel care doar a creat și pe urmă s-a tras la umbră, să lase realitatea să-și vadă de treabă, să se ducă pe toboganul inevitabilității legilor fizicii, fie și mai rău, într-un zeu mort.

Să nu uităm: clamarea morții lui Dumnezeu din partea lui Nietzsche a fost o consecință a răsăritului modernității, modernitate definită esențial prin prevalența științei și tehnologiei asupra omenirii.

* * *

Sîntem primate, deci preponderent animale vizuale. Ne luăm cea mai mare parte, aproximativ 80% din informația din și despre realitate prin intermediul ochilor, al văzului. Nu e de mirare atunci faptul că prima mare zăticnire dintre tehnologie și Dumnezeu a venit pe calea tehnologiei vizuale. A celor care apropie, respectiv a celor care îndepărtează.

Principalele două științe care de trei-patru secole încoace sapă la edificiul Dumnezeirii sînt fizica și biologia. Ambele o fac preponderent prin intermediul a două tehnologii vizuale: telescopul, respectiv microscopul.

Telescopul, de la Tycho Brahe și de la Galilei încoace, l-a gonit pe Dumnezeu din zona lui “foarte mare”, a Universului. L-a împins afară, la marginea galaxiilor.

Cu cît am avut parte de telescoape mai performante, ajungînd în secolul nostru la bijuteriile tehnologice care se uită la Univers de pe orbita Pămîntului, cu atît Dumnezeu a fost împins mai departe, la ani lumină, apoi la milioane de ani lumină, apoi la miliarde de ani lumină. În momentul de față, diametrul universului observabil e de aprox. 46,5 miliarde de ani lumină, și în toată sfera asta nu l-am găsit pe Dumnezeu.

Singurul loc unde nu putem să ne uităm după Dumnezeu cu mijloacele tehnologice actuale este altarul găurilor negre, unde lumina nu intră, privirea nu răzbate. Nimic nu iese de acolo. Doar acolo mai cred unii că ar fi Dumnezeu, dintre fizicieni.

În rest, cei mai mulți îmbrățișează gîndirea lui Laplace, acest mare matematician și fizician al secolului XIX, ce care, cînd a fost întrebat de Napoleon cu privire la sistemul său teoretic despre Univers “Dar unde este Dumnezeu în toate astea?”, i-a răspuns: “Maiestate, n-am avut nevoie de această ipoteză în teoria mea”.

Instrumentul paradigmatic al celeilalte mari științe care l-a alungat pe Dumnezeu din realitate, biologia, este tot un instrument de optimizare a percepției vizuale, doar că pe dos decît telescopul. Nu spre “foarte mare”, ci spre “foarte mic”.

E vorba de microscop. Darwin l-a alungat pe Dumnezeu din om cu teoria sa. Toți cercetătorii biologi care au pus lupa microscopului pe frunze, celule, oameni, vaci, rechini, bacterii și alte ființe vii l-au alungat pe Dumnezeu din misterul vieții cu străpungerea privirii microscopice.

Microscopul, de altminteri, mai ales la nivelul microscopului electronic, a ajutat și fizica să-l-alunge pe Dumnezeu la capătul celălalt al realității, înspre “foarte mic”, în zona cuantică, acolo unde nu au găsit nimic altceva decît întîmplare – creație spontană de bule primordiale. Întîmplarea, marele dușman ontologic al lui Dumnezeu. Și iată cum fizica pune realitatea, inclusiv creația sa, pe baza întîmplării, nu a unui mare scop ultim – teleologia zeului.

Pe lîngă spațiu, pe lîngă “foarte mare” și “foarte mic”, fizica l-a alungat pe Dumnezeu și din timp. De la începutul lumii. Teoria unificată a fizicii, cea care include și ipoteza Big Bangului, nu mai are nevoie de unitatea și perfecțiunea lui Dumnezeu. Cel mult doar în ideea primă, de singularitate. Restul este consecință, lege fizică, inevitabilitate și combinatorică întru complexitate.

Nu mai vorbim de teoriile ciclice ale universului, care consideră că Universul există dintotdeauna, deci nu mai e nevoie de creație. Altă manieră, și mai radicală, de a-l scoate pe Dumnezeu din ecuație. “Maiestate, n-am avut nevoie de această ipoteză în teoria mea”.

Tehnologia îl schimbă pe Dumnezeu
Declinarea tare a relației dintre fizică și Dumnezeu este clamarea inexistenței acestuia, după cum am discutat pînă acum.

Dar există și o declinare moale a acestor consecințe teologice pe baza fizicii.

Este vorba despre cea de-a doua relație a tehnologiei cu Dumnezeu. Este vorba despre schimbarea substanței lui Dumnezeu. "Jana nu e moartă, Jana se transformă".

Dumnezeu, pentru unii, nu dispare atunci cînd tehnologia scurmă prin realitate. Doar se transformă.

Se transformă din bărbosul omnipotent și antropomorf al triburilor semitice și indo-europene din Epoca Fierului la neîntrupatul, esențializatul Dumnezeu al lui Spinoza. Din bărbos în arhitect. Din emoție în rațiune. Din trup și om în natură și realitate. Dumnezeu, de la Marele Bărbos la Marele Arhitect Al Universului și mai apoi la Univers Pur și Simplu.

Spinoza spunea: Deus, sive Natura. “Dumnezeu, sau Natura”. “Acea ființă eternă și infinită căruia noi îi spunem Dumnezeu, sau Natura, acționează din aceeași necesitate cu care există”.

Pentru Spinoza, Dumnezeu este substanța infinită, unică, în mod necesar existentă, deci fără de altă cauză, din Univers. Nu există decît o substanță în univers, și aceea e Dumnezeu, și toate celelalte care sînt, și alea tot Dumnezeu sînt. Deci totul e Dumnezeu. Deci Natura, Universul e Dumnezeu.

Gata. S-a schimbat. Nu mai e bărbosul care se preocupă de poporul cel ales, care stă sus pe norișor și vede tot știe tot simte tot, doar că are din cînd în cînd bîzdîcuri de emoție, de furie sau de iubire. Dumnezeu este tot. Tot și gata.

Nu e o coincidență faptul că această schimbare radicală de gîndire, la vremea aceea nepermis de eretică, a apărut chiar în perioada în care tehnologia telescoapelor cunoștea un avînt deosebit, chiar sub nasul lui Spinoza.

Ad literam sub nasul lui: Spinoza șlefuia lentile să-și cîștige existența. Spinoza mai mult, a trăit în Olanda, țara lui Tycho Brahe, cel cu telescoapele, la aproape un secol după acesta. Felul în care mintea lui Spinoza l-a schimbat pe Dumnezeu s-a datorat în bună măsură dezvoltărilor tehnologice ale acelor vremi.

Același lucru se întîmplă și în zilele noastre, cînd fizica, îndeosebi fizica cuantică, cu accentul său pe creația spontană la nivelul infinitesimal al realității, pe împletirea dintre probabilitate, adică întîmplare, și realitate, schimbă din nou percepția și definiția lui Dumnezeu.

Unde e cauza, dacă toate se nasc din întîmplare? Cum se face trecerea de la întîmplarea cuantică la legitatea necruțătoare a domeniului supra-cuantic? Cum putem să reconciliem ideea de Dumnezeu cu cea de întîmplare, la nivel ontologic?

Ce e dincolo de incertitudinea infinitesimală a lui Heisenberg, distanțele și timpii foarte mici? Ce facem cu relația dintre observație și realitate la nivel cuantic, dintre potențial și certitudine, cea care nu omoară pisica lui Schroedinger decît cînd deschidem cutia?

Iată tot soiul de întrebări dinspre fizica modernă care modifică ideea de Dumnezeu cu care sîntem obișnuiți din Biblie.

* * *

Un alt fel prin care s-a schimbat Dumnezeu în funcție de tehnologie vine nu dinspre știință, ci dinspre presă, dinspre tipar, una din primele mari invenții tehnologice ale modernității.

Să nu uităm că Dumnezeu cel protestant, adică un Dumnezeu creștin schimbat față de versiunile sale anterioare, a apărut doar atunci cînd tehnologia a permis asta, cînd s-au tipărit cărți ieftine și în număr mare, Biblia tradusă în limbile naționale ajungînd ușor la masse.

Gutenberg a dat naștere lui Calvin, lui Luther, celorlalți mari gînditori protestanți. Același lucru s-a întîmplat și cu valul de protest mai recent, cu neo-protestanții din secolele XIX și XX, cînd am avut de-a face cu o democratizare în stil concurențial a ideii de Dumnezeu și datorită dezvoltării tehnologiilor de comunicare.

Tehnologia îl ajută pe Dumnezeu
În al treilea rînd, tehnologia îl ajută pe Dumnezeu. Clar în mult mai mică măsură decît îl încurcă, așa cum am discutat la punctele precedente, dar totuși. Există o oareșce catalizare în acest sens.

Avem pe de o parte exemplele clasice deja menționate ale dezvoltării protestantismului pe baza răspîndirii tiparului. Dar și în zilele noastre se întîmplă același lucru. E vorba de felul în care Cuvîntul Domnului ajunge mai repede la masse prin intermediul cărții, al radioului, al televizorului, mai nou al Internetului.

De altfel, etimologia cuvîntului “religie” este edificatoare în acest sens. “Religie” vine de la “religare”, adică de la “a lega la un loc”. “A pune oamenii împreună”. Exact ceea ce fac mijloacele mass media din ziua de azi, cînd catalizează punerea laolaltă a feluritelor feluri de comunități cărora altminteri le venea mai greu să se găsească, să se recunoască, să fie împreună.

Chiar și cele mai conservatoare comunități religioase, cele care de multe ori disprețuiesc tehnologia și o consideră demonică, se folosesc totuși de aceasta. Uitați-vă la talibani sau la ISIS: cum comunică pe Internet, în numele lui Dumnezeu Allah. E o ironie în asta, dar e o ironie care produce consecințe cît se poate de reale.

Tehnologia e Dumnezeu
Nu în ultimul rînd, ar fi cazul să discutăm dacă tehnologia nu duce cumva la Dumnezeu. Nu în sensul cunoașterii Sale, ci în sensul cît se poate de concret al înlocuirii sale. Nu cumva tehnologia va ajunge Dumnezeu?

Întrebarea nu e prostească. Multă lume înțeleaptă discută serios zilele astea despre acest scenariu. Dacă o ducem tot așa exponențial cum am dus-o pînă acum în ultimele două secole, e foarte posibil sa ajungem la Singularitate, în acel punct al dezvoltării tehnologice cînd toate vor face vavavoum, cînd invenția superinteligenței artificiale, alta decît mintea omului, va schimba în mod radical jocul social, ducînd la schimbări impredictibile pentru umanitate.

În bine? În rău? Dumnezeu știe.

Nu știu ce va fi. Nimeni nu știe. Știu doar două butade care se potrivesc acestei situații în care e posibil ca tehnologia să ajungă un soi de mic Dumnezeu pentru omenire. Ambele vin dinspre înțelepciunea cît se poate de laică și de teologofobă a literaturii science fiction.

Una, cea scurtă, îi aparține lui Artur C Clarke. Ea spune că “Orice tehnologie suficient de avansată, nu poți să faci diferența între ea și magie”.

Cealaltă butadă e ceva mai lungă. E o povestioară. Una din cele mai scurte lucrări science fiction scrise vreodată. Nu mai știu cine a scris-o. N-o să reproduc lucrarea fidel. Doar o să o povestesc.

Zice că oamenii de știință inventează, după multe tribulații, cel mai inteligent calculator de pe pămînt. În ziua inaugurării sale, cînd să fie băgat în priză, se face coadă mare la terminalul acestuia, fiecare savant dorind să-i pună cele mai dificile întrebări, la care căutau răspuns de-o viață.

Se face coada. Se bagă calculatorul în priză. Uruie, bubuie, i se aprind beculețele. Primul om de știință, cel care avea privilegiul să pună prima întrebare, e scurt. Întreabă doar atît: “Există Dumnezeu?”

Moment în care un fulger se desprinde din nori, cade fix asupra heblului de alimentare al calculatorului, sudează iremediabil firele, iar o voce dinlăuntrul calculatorului tună “Acum există!”

Să ne ferească Dumnezeu de așa viitor...



PS: Intre timp, am aflat. Nuveleta SF este a lui Frederick Brown. Se numeste "The Answer". O gasiti aici. Multumesc prietenului anonim necunoscut care m-a ajutat sa o identific. That's why the friends are for. Spasiba, mate!

.

3 comentarii:

Anonim spunea...

http://www.roma1.infn.it/~anzel/answer.html

Frederik Brown, unul din preferatii mei :)

Turambar spunea...

Aha. Frederick Brown. Aha. Txs for the tip, mate :)

ADRIAN spunea...

mai e si: "dumnezeii ma-sii de tehnologie" ...