luni, 11 februarie 2019

N-am răbdare să apună soarele

Privesc. Era un cireș aici. L-au tăiat acum un an. Ba nu: acum doi ani. A rămas doar caisul. Ba nu: e și un vișin amărît, cu crengile într-o parte.

Privesc. Din blocul de alături, de la etajul trei, se deschide o ușă glisantă. Clădire de birouri. Iese o doamnă. Pardon: o fată. Fustă scurtă. Cizme lungi. Cracii la vedere. Vorbește la telefon. Se plimbă agitată pe balcon, de colo colo, și vorbește la telefon. Fusta de blugi. Cracii la vedere. Un mesaj, nu-i așa? O fată, nu o doamnă.

Privesc. Ieșisem pe balcon de fapt să mă uit cum apune soarele, atras de lumina aurie revărsată peste masa de sticlă din mijlocul balconului, acolo unde fumez și citesc și privesc.

Privesc. Nu am răbdare să privesc. Sîntem dependenți de densitatea de informație. De ce nu se întîmplă lucrurile mai repede? De ce nu sînt mai multe cuante de informație pe unitatea de timp? De ce apune soarele atît de încet? De ce doar o femeie cu cracii la vedere care vorbește la telefon și un cireș care nu mai e și un vișin cu crăcile într-o parte și un cais și un soare care apune exasperant de leneș?

Vreau să se miște. Vreau să se întîmple. Nu am răbdare să fiu eu cu mine și cu privirea și cu femeia cu cracii lungi care vorbește la telefon, neștiind că e privită.

Privesc. Pe strada de dincolo de clădirea de birouri trece o fată cu un cîine în lesă. Trecerea ei e scurtă, fulgerătoare. A făcut doi pași, a ieșit din raza vederii mele.

Caisul e tot acolo. Nu se mișcă. Interul e tot acolo. Îi sclipesc geamurile în soare. Ca ieri. Ca alaltăieri, deși alaltăieri nu eram aici, să-i privesc nemișcarea. Ca în fiecare zi.

De ce nu se întîmplă lucrurile mai repede? De ce sîntem drogați cu densitatea de informație? Cînd îmi curăț gîndurile și mintea și creierul și las lucrurile să fie ele, lente, plictisitor de încete? Cînd nu voi mai avea tendința să echivalez lent cu plictisitor?

Privesc. N-am răbdare să aștept să apună soarele. Trebuie să plec de pe balcon și să scriu că n-am răbdare să apună soarele.

E foarte important să vă spun că n-am răbdare să apună soarele. Acum. Acum!

.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Pentru miracolul numit Apus trebuie sa avem rabdare Intotdeauna. Acesta este finalul. Asa se incheie si capitolul #Viata. Mie mi se pare ca apune atat de repede...

Livia spunea...

Buna Mirel,

Cum iti mai merge. Reusesc sa iti citesc contributiile si imi place cum scrii si cum imbini ideile din toate domeniile si cum dai sensuri noi. Ma rog, stim cu totii ca mereu ti-a mers mintea super iute :-)
In acelasi timp ma tot intreb cum de crezi in PSD si/sau "derivatiile" lor - partea asta a politicului din Romania actuala.

Toate bune si pentru tine si pentru fete.
Elena (Tudose)