Animal. Animal.

Seară. Palatul Mogoșoaia. La restaurantul din curte. Sînt la masă cu o seamă de psihologi, colegi de-ai soției, după un congres de-al lor. Atmosferă faină. Discuție telectuală. Oaspete special: un psihoterapeut din Londra, destul de cunoscut în breaslă, italian de fel și filosof prin vocație și studii, pe lîngă cele de psihoterapie.

După cum spuneam: atmosferă faină. Înserare. Dăm să plecăm. Cînd colo, o ploaie de-aia grozavă, de tip rupere de nori, de tip furtună. Unde să te duci? Ne-ar fi făcut ciuculete într-o jumătate de minut. Evident că decidem să mai stăm un pic. Eram cu masa pe un soi de pridvor, în dreptul unor coloane. Prin fața noastră, de pe acoperiș curgea o perdea aproape neîntreruptă de ploaie. Un spectacol impresionant.

Toată lumea admira dezlănțuirea elementelor. Ne oprisem din discuții și priveam în tăcere iureșul ploii. La un moment dat, îmi trece prin minte, căci oricum discutasem mai devreme cu italianul despre filme și despre Tarkovski: măi să fie, plouă ca în Tarkovski. Dau să mă întorc să-i spun. Mă rețin. Gîndurile, în cap.

Hai, dă-o dracu, nu fi mai pedant cultural decît e cazul. Stai dracu și privește ploaia. Plouă că plouă, nu plouă ca-n Tarkovski. Potolește-te cu referințele astea culturale care-ți strică trăirea. Cealaltă voce lăuntrică însă, aia pedantă și snoabă și drăcușor, nu se potolește, nici chiar certată: nu numai că plouă ca-n Tarkovski, plouă ca-n Rashomon. Dă-te dracu de snob, zice vocea admonestatoare.

Mă întorc cu fața de la perdeaua de ploaie. Între timp, lumea reîncepuse să vorbească. Italianul englez psihoterapeut filosof îmi face semn din cap și zice zîmbind: plouă ca-n Tarkovski.

Mda. Îmi cade fața, mă bufnește rîsul, îi povestesc că tocmai asta gîndisem și eu și încercasem să mă abțin să o spun. Uite bre cum gîndesc oamenii la fel. Ai dracu oameni de cultură, ce culți la cap sîntem noi cu toții. Vocea din cap: spune-i că plouă ca-n Rashomon. Nu-i spun. Taci naibii din gură, nu te mai da în stambă.

Mda. Știu că sînt vanitos. Însăși faptul că recunosc că sînt vanitos îmi conferă o vanitate și mai scîrboasă, o vanitate de ordin secund. Snob. Înfumurat. Cu capul plin de referințe culturale.

Sîntem năpădiți de cuvinte. Sîntem năpădiți de idei. Trăim realitatea printr-o pîclă de referențiale, de simboluri, de straturi peste straturi de musaca de simboluri. O pîclă ce ne împăienjenește creierul și ne îmbîcsește realitatea.

Nu numai că sîntem tentați să vopsim realitatea în cuvinte. Mai mult. Sîntem tentați, pe măsura bagajului cultural pe care-l purtăm după noi în cap, să ne tapițăm lumea interioară într-o nebuneală adolescentină de reprezentări suprapuse, afișe peste afișe peste afișe de referințe culturale, palimpsest de îmbîrligături inutile care adulterează, modifică, strică ce vine spre noi dinspre exterior.

Lumea nu mai e lume. Percepția nu mai e percepție. Este o filtrare continuă și o continuă colorare întru valorile care băltesc în noi. Ploaia nu e ploaie. E fie rupere de nori, o sărăcie de stereotip verbal care fute tot fengșuiul descrierii. Sau e ploaie ca în Tarkovski, știți voi, acolo în Andrei Rubliov cînd intră ăia în bordei cînd se adăpostiseră de ploaie și era ăla care țopăia prin ploaie pe de-afară și ploua de la streașină,

vedeți?

vedeți?

nici acuma nu mă lasă în pace, nu pot trăi ploaia ca o simplă ploaie, trebuie să vină tăvălugul de imagini asociate, v-am spus că în Rashomon era templul ăla sub streașina căruia se adăpostiseră un tăietor de lemne, un preot și parcă mai era unul, curgea de la streașină și unul din ei povestea că...?

Ne îmbîcsim mintea cu referințe culturale. Această marmeladă de imagini străine vine să se lipească precum balega de paie de trăirile noastre, să le mînjească iremediabil, să nu ne lase să ne trăim realitatea în pace, fără filtre, fără intermediari, fără cuvinte.

Fără cuvinte.

Doar imagini. Doar instinct. Animalul care se uită la ploaie și ploaia este ploaie și nimic altceva. Mai tare. Mai încet. Fără trecut. Fără comparații. Un continuu prezent. Animal. Animal.

Pe urmă ploaia parcă s-a mai potolit un pic și am ieșit printre picături să mă duc să aduc mașina, să-i scot și pe ceilalți de acolo. Aveam umbrela în mînă. N-am deschis-o, că doar picura. Am mers printre picuri, pe întuneric, în ritm grăbit. Și pe urmă ploaia a pornit din nou mai tare. Și am deschis umbrela. Și simțeam cum ploaia pătrunde prin țesătura pantalonilor. Aveam blugi pe mine. Blugii erau negri. Mi se udau blugii. Și pantofii. Pantofii erau negri și ei. Asfaltul era și el negru. Lucios.

Animal. Animal. Instinct. Fără cuvinte. Apă. Ud. Întuneric. Pași grăbiți. Respiră. Mișcă. Mașina e acolo. Pași grăbiți. Apă.

Am ajuns la mașină. Am pornit înapoi. Asfaltul lucea lucios. Ca într-un film noir. Ați văzut The Killing? Ba nu, pardon, care era? Ăla cu Burt Lancaster. Stai, că nu-mi aduc aminte titlul. Imediat, să caut. Sweet Smell Of Success. Acolo, la un moment dat, e o secvență în care Tony Curtis se urcă într-un taxi și taxiul pornește și asfaltul e ud și lucios și toate sclipesc în noapte și Tony Curtis își aprinde o țigară și atu

Animal. Animal.

.

.