miercuri, 7 octombrie 2015

Mărășeștii mamii voastre de pufoși!

Zilele astea am avut parte de niște meciuri memorabile în RWC 2015, Campionatul Mondial de Rugby aflat în plină desfășurare.

Inevitabil, nu pot să nu fac comparația între două meciuri intense, fiecare în felul său.

Între cel dintre Japonia și Africa de Sud, unde Japonia a realizat surpriza secolului, învingînd dubla campioană mondială, și meciul de aseară dintre România și Canada, două echipe la nivel valoric relativ egal, meci la care ne-a stat inima în loc tuturor celor care l-au urmărit.

Greu găsești două meciuri mai diferite. Și totuși, comparația lor ne relevă lucruri semnificative, nu numai pentru rugby, ci pentru noi toți, ăștia care facem umbră pămîntului în această țară. E din nou un meci cu valențe sociologice.

La vremea respectivă, vorbeam despre meciul Japoniei cu Africa de Sud ca despre o întrupare a spiritului de luptător samurai, a codului Bushido. În meciul respectiv valorile pluteau prin aer, laolaltă cu jucătorii și cu mingea și cu sîngele.

Iar ideea care descria cel mai bine iureșul nebun, dar totuși atît de disciplinat al japonezilor era cel de mushin no shin, “mintea cea fără de minte”, un concept central al filozofiei zen budiste.

Japonezii au fost în ziua aceea un adevărat koan întrupat, iar victoria lor a fost rezultatul unei străduințe de samurai bine antrenați mental.

Nimic mai diferit în meciul de aseară.

Dacă japonezii au fost samurai, românii noștri aseară au fost niște oameni beți care s-au trezit din pumni. O cu totul altă logică de luptă, o cu totul altă stare, concretizată în cu totul alte posturi corporale, priviri, limpezimi ale albului ochiului, rapidități de mișcare a extremităților, coordonări ale mișcărilor.

Au fost două filme total diferite. Dar la fel de intense și de pline de răsplată pentru cei care iubesc rugbyul.

Românii noștri au fost aseară ca fiarele pădurii speriate de vînător. Ca un urs care e scos din bîrlog din hibernarea lui de o haită de cîini dresați să-l mursece. Ca un bețiv care se întoarce noaptea acasă de la crîșmă și e încolțit de golani, să-i fure restul de bani pe care n-a apucat să-i bea.

Bezmetici, necoordonați, total depășiți de situație, total pe lîngă partitura pe care probabil o repetaseră înainte, la vestiar, cu antrenorul, românii noștri au avut o repriză și ceva de hăbăuceală perfectă. Nimic nu le-a ieșit. Și-au furat-o ca la Verdun, de manual.

I-au hărțuit canadienii zglobii pe trei sferturi cum au vrut ei, știindu-le slăbiciunea în această parte a jocului. Mingea a circulat fără efort la canadieni, tot timpul găsind în capătul liniei de atac un om în plus față de cîți aveau ai noștri în apărare.

Aripile lor, și aia de pe stînga – Van der Merwe, unul din cei mai buni jucători ai lor, care a dat un eseu în fiecare meci al grupelor, performanță nereușită decît de un singur alt jucător în istoria Campionatului Mondial, de legenda galeză Shane Williams - și aia de pe dreapta – Hassler, care a primit titlul de om al meciului, deși nu l-a meritat – ne-au tocat mărunt pe trei sferturi, pe lîngă uvertură, pe lîngă centri, pe lîngă fundaș, peste tot pe unde au vrut ei, pînă au dat amîndoi eseu.

Iar ai noștri, în loc să-și valorifice superioritatea pe grămadă, au greșit tot ce se putea greși. Au scăpat toate mingile pe care le-au avut la dispoziție. Cum în sfîrșit puneau și ei mîna pe minge - și a fost al naibii de rar acest prilej în prima repriză! – cum maxim la a treia pasă o dădeau de gard, o mermeleau de ziceai că-i pepene fierbinte, o trînteau, o scăpau, o lua dracu.

Cum aveam o șansă de control a jocului, cum o fușeream. În loc să dăm în tușă cele două lovituri de pedeapsă de care am beneficiat, să fim aproape de terenul lor de țintă, să-i luăm la împins, am dat la bețe și am ratat. Cum am avut și noi o grămadă în cinci metriul lor, cum taloneurul a reușit contraperfomanța să o mermelească, să fie singura grămadă în care ei au fost cît de cît egali cu noi.

Am fost varză.

Era minutul 50, deja repriza a doua, era scorul 15-0 și totul era clar și limpede precum sclipește luna în cuțitul tîlharului, chiar înainte să ți-l înfigă în burtă, să-ți dea lovitura de grație. Totul era pierdut. Nu mai aveam cum să mai recuperăm diferența. Nici o altă echipă nu mai recuperase pînă acum această diferență la vreun campionat mondial.

Și pe urmă am recuperat.

Ne-am trezit din pumni și am recuperat. După 50 de minute de coșmar, au venit 10 minute de cît de cît normalitate, urmate de ultime 20 de minute de vis. România cum n-a fost niciodată, decît la Mărăști și Mărășești.

Pentru că Verdunul din prima repriză s-a transformat în a doua repriză în Mărăști și Mărășești. La fel cum nimeni nu credea în 1917 că biata armată română va face față tăvălugului eficient nemțesc, nimeni nu mai credea că românii noștri aseară vor reuși să-și revină. Și totuși și-au revenit.

Iar bețivii noștri cei țărani și ciobani și urși blegi și somnoroși și vai de capul lor s-au transformat în soldați în izmene și cu uniformele zdrențuite, dar soldați, soldați țărani și furioși și răi, care au dat adversarul cu cracii în sus, atac la baionetă după atac la baionetă, nu contează morții, nu contează răniții, dă-i să plîngă, pe ei pe ei pe ei pe mama lor, hai Ioane, hai Gheorghe, hai Macovei, hai futu-vă rasa voastră, hai că mai avem un pic, hai că sînt căzuți, dacă nu putem acum, atunci cînd?

Și am putut. Paștele mamii ei de viață și paștele mamii lor de jucători, am putut.

Ne-au făcut să facem infarct. Ne-au dus inima la gît. O țară întreagă a asudat și suferit și înjurat și scuipat și urlat și spart televizorul. Și i-am bătut la mustață. Pentru că ne-am trezit din pumni.

Și cînd te trezești din pumni începi să vezi. Să vezi terenul. Să vezi jocul. Să înțelegi ce ai de făcut. Și mai ales, să nu mai greșești.

A fost un mushin noshin foarte balcanic și foarte dacic și foarte ciobănesc. A fost o mermeleală înghesuită, urîtă, dar eficientă. Românii noștri au jucat ce-au știut ei mai bine. Au beneficiat de faptul că li s-a terminat gazul canadienilor. Și au dat cu ei de pămînt.

Ursul a spulberat cîinii care îl hărțuiau. Bețivul, cu trei cuțite în spinare și cu unul în burtă, a înfipt mîna în beregata unuia din tîlhari, l-a transformat în ghioagă umană și i-a zdrobit pe ceilalți, punîndu-i pe fugă. A fost atît de aprig și de furios și de nebun în suferința lui de fiară încolțită încît a băgat spaima în dujmani.

Așa a fost la Mărășești. Cam așa – evident, păstrînd proporțiile – a fost și aseară cu canadienii.

Și i-am bătut cu nici două minute înainte de fluierul final. Canadienilor nu le venea să creadă. Aveau victoria practic în mînă. Și le-a scăpat. Alor noștri nu le venea să creadă. Neam de neamul nostru nu făcuse vreodată așa ceva. Surugiu, scos din teren că se accidentase, plîngea pe margine ca un copil. Tribunelor nu le venea să creadă.

Unei țări întregi nu-i venea să creadă.

Multora dintre noi nici acum nu ne vine să credem, la o zi după.

A fost magnific. Și a fost groaznic de urît și de nașpa. Și de periculos pentru ce ne așteaptă în curînd.

Pentru că, dacă vom juca la fel cu italienii duminică, atunci cînd avem ultimul meci din grupă, ne vor măcelări macaronarii cu grație, cu zîmbetul pe buze, ca un asasin fără milă și fără de greșală. Din vîrful floretei, cu o mînă la spate.

Asta pentru că tipul acesta de berserkărie vikingă și ciobănească de care au dat dovadă băieții noștri aseară merge atunci cînd lupta este de uzură. În acele nobile încleștări smardologice cunoscute sub numele generic de mermelewaza. De ciobăneală. Pricepere de ceafă groasă. Că e MMA, că e trosneală între smardoi, că e box, că e luptă corp la corp, accentul cade pe cine obosește primul.

Pe perseverență și pe încrîncenare și pe capacitatea de a încasa lovituri fără să obosești și fără să mori, fără să fii făcut knock out. Te bazezi că celălalt va fi epuizat și aștepți să revii atunci, pe sfîrșit de meci / de luptă / de trosneală.

A fost chiar și o declarație azi a unuia, nu mai știu dacă jucător sau din corpul tehnic, care cam asta spunea: “dacă în minutul 60 diferența de scor e de maxim 14 puncte, putem reveni, bazîndu-ne pe oboseala lor“. Diferența a fost de 15 puncte, cam pe acolo. Și a dat Dumnezeu și s-a făcut minunea imposibilă și am revenit.

Dar sînt meciuri și meciuri pe lumea asta. Meciuri, ca cel de aseară, unde mermelewaza, ciobăneala de epuizare, smardoiala urîtă, sînt productive, dau rezultate. Și meciuri unde se aplică logica artelor marțiale din Orientul Îndepărtat: China, Japonia, Vietnam, you name it.

Spre deosebire de logica de luptă de epuizare, în logica artelor marțiale asiatice, lupta durează puțin. Se caută rezolvarea fulgerătoare. Cine e tăiat primul, cine cade secerat în cîteva secunde. Nu transpirăm. Nu tremurăm. Nu aproximăm. Clar și limpede, rapid și precis, lovitură fulgerătoare, tăietură ucigătoare.

Și gata. Pac. A căzut pufosul la pămînt și nu se mai ridică. Un pic de sînge pe lama katanei. Șfichiuim lateral lama în aer și sîngele se desprinde. Apoi băgăm sabia la loc în teacă și ne vedem de drum, că avem treabă, să nu se răcească ceaiul verde turnat în bolul de ceramică translucidă.

Știu. Rugbyul se joacă 80 de minute. Știu. De la minutul 50-60 încolo începe să se facă diferența. Dar dacă ne-o luăm în prima repriză de la italienii clar mai tehnici decît noi cu vreo 30-40 de puncte, nu mai recuperează handicapul ăsta nici Superman.

Putem noi să sperăm la zece lupte ca la Mărășești, că vom fi deja făcuți lasagna. Trece sabia prin noi de cinci-șase ori și gata. Sîntem frigărui. Mai lipsesc doar pastele al dente.

Asta e problema cu speranța că ursul se va trezi și se va înfuria. Să nu cumva ursul să moară înainte să apuce să se ambaleze, să se înfurie. Și uite așa să vindem noi blana ursului din pădure cînd afirmăm că avem obiectiv la acest Campionat Mondial să obținem două victorii. Adică și cu Italia.

Greu. Greu. Foarte greu.

Hai, că duminică iar facem infarct. Hai România!

Mama voastră de pufoși care ne-ați băgat în boală aseară, să murim tineri din cauza voastră...





.