Dă, mamă, cu osu’n mine

Fiind noi de la Telega, adică de la țară, adică un pic cam cu mintea în colțuri, dacă e să te iei după prețioșii de orășeni care-și țin animalele în casă, ce naiba, orășeni eleganți, să le pută prin casă, de-aia sînt orășeni, să aibă standarde estetice ridicate, vorba aia, mai au un pic și bagă și porcul și calul în sufragerie,

avem tot soiul de obiceiuri de la țară, adică ciudate.

Pe lîngă faptul că ne aducem aminte cum e aia să te dai pe sanie pe drumul principal, ocolind babele care se întorc de la biserică și avînd grijă să nimerim, totuși, gura podului, să nu sărim cu sania în gîrlă,

pe lîngă faptul că ne descălțăm cînd mergem la cineva în vizită, chiar dacă părem incurabil de țărani și de melteni și de provinciali,

pe lîngă faptul că știm ce e aia vacă, și ce e ăla fîn, și cum e aia să îndrepți un cui cu tesla,

(nu, tesla nu e nici mașină electrică, nici unitate de măsură a fluxului magnetic, nici savant croat genial cu dubioase origini românești; tesla e chestia aia cu coadă și cu un cap metalic complicat, cu care scoți cuie, îndrepți cuie, îți dai în dește și în alte părți sensibile, dar semnificative ale corpului),

pe lîngă faptul că ne mai aducem aminte cum e să porți ciorapi de lînă pe piciorul gol și să te julești în genunchi și să lipești pielea la loc cu scuipat și să treacă,

pe lîngă faptul că încă mai știm să mai culegem prune, tundem pomii, crăpăm lemne, facem sarmale, vinete și ardei copți, zacuscă și magiun,

să mai plivim buruianul, la nevoie chiar și să mulgem vaca (deși mă cam îndoiesc de această pricepere demult timp neexersată),

avem o fobie în a arunca mîncarea.

Nu ne iese întotdeauna, fiind de fapt și niște orășeni de import. Dar de cîte ori putem, facem eforturi. Culminînd cu obiceiul ciudat și totalmente neecologic, pentru care probabil Greta Trotineta deja se zbate în chinuri virtuoase,

să nu aruncăm oasele ci să le băgăm în frigider, într-o pungă, de fapt chiar la congelator, să le păstrăm pentru cîinii de la Telega.

Da, știu: nu sîntem întregi la cap.

Dar să vezi răsplată și bucurie pentru kilowații prăpădiți în mod absolut neecologic pe oasele congelate în congelator. Cînd scoți oasele din pungă și le dai cățelelor, cum se dau ele peste cap de fericire, mînca-le-ar mama și ursul și lupul pe ele de cățele zbanghii. Și cum după aia zile întregi rod la oasele alea de zici că este cea mai foarte comoară de pe lumea asta. Stau întinse prin curte și rod la cîte o chestie gustoasă. Hmmm. Os adus de la București. Hmmm. Trufanda.

Cum aduc alții bomboane la copii, așa aducem noi oase la cîini. Oase păstrate cu grijă, în jungla urbană, în cutia aia contrapțioasă care produce frig pe bază de curent electric, de moare Greta de oftică atunci cînd o băgăm în priză să păstrăm oasele pentru cîini.

Da, știu: nu sîntem întregi la cap.

Ah, ce bine e să fii de la țară și să nu fii întreg la cap.



. Citeste tot...

Corpul meu, acul vostru

Substratul biologic
al mișcării antivacciniste
din ziua de azi

Stau întins pe burtă, pe masa de masaj, frămîntat în mod foarte…

Stop. Stați așa un pic, să limpezim lucrurile, că văz că deja ați început să mustăciți. Dacă v-ați gîndit la ce nu m-am gîndit eu, să vă fie rușine. Masaj. Doar masaj. Sută la sută masaj terapeutic. Nimic altceva. Pînă și sociologii au voie la așa ceva. Rîdem, glumim, dar nu tragem concluzii fanteziste, nu părăsim sensul explicit al textului, da?

... frămîntat în mod foarte profesionist de mîinile unei balineze, indoneziene, tailandeze sau ce-o fi ea acolo, și-mi las gîndurile să-mi zburde în voie.

Nu pot să adorm, căci masajul e intens, cu multe părți ale corpului zdravăn chinuite. Și atunci, cu ochii închiși și cu mușchii urlînd cînd de plăcere, cînd de durere, mă gîndesc la chestii. Scăldat în uleiuri frumos mirositoare, mai ceva ca Liiceanu cu cremele lui de belfer deontolog, mă gîndesc la ce ți-e și cu trupul ăsta.

Cu corpul nostru.

Cîtă încredere trebuie să am în celălalt – cealaltă, în cazul de față – care-mi încalcă în mod drastic distanța de fugă (concept etologic, înseamnă sub ce distanță se declanșează la o specie în mod instinctiv complexul luptă sau fugi, fight or flight) și-mi abuzează corpul cu degetele alea care-mi iau fiecare mușchi în parte și-mi demonstrează că poate să doară în mai multe feluri.

Durere. Atingere. Animalul din mine dă să aibă reacții. Și totuși, mă stăpînesc.

Mă stăpînesc, în contra instinctelor mele.

Miliarde de ani, de la bacterie și de la meduză încoace, noi animalele am supraviețuit pe pămînt pe baza unui principiu simplu: nu e bine să fii atins. Nici de altcineva din specia ta, dar mai ales din altă specie. Cine te atinge, de regulă nu te atinge de drag, să fie bine, ci să fie rău. Să te atace, să te lovească, să te mănînce. Să fie rău, să nu fie bine.

Drept pentru care am dezvoltat instinctive reacții la apropiere, la contact. Mai presus de orice altceva, în biologie corpul este sacru. Și nu prea dăm voie să ne fie atins.

De unde și consecințele sociale, sociologice ale interacțiunii cu corpul nostru.

În primul rînd, sexualitatea. Sexualitatea e complicată la om – ca și la mai toate speciile de mamifere, unde atît fecundarea, cît și sarcina sînt interne – pentru că pune față în față două tendințe divergente. Pe de o parte, pofta de supraviețuire. Pe de altă parte, reticența la contact.

Drept pentru care e nevoie de elaborate ritualuri de curtare pentru a minimiza reticența și a crește încrederea și, pe cale de consecință, dorința. Pînă și plăcerea sexuală face parte din această ecuație. O bombonică suplimentară care să ne păcălească să lăsăm garda jos, să fim mai predispuși să facem pui, să nu ne zbîrlim unul la altul, leu la leoaică, babuin la babuină, domn la doamnă, înainte să comitem fapta.

De asemenea, tot ce ține de instituțiile totale (cf. definiției lui Goffman, căutați și voi pe Google) are de-a face tot cu corporalitatea. Cu limitarea libertății corpului. Atît a deținerii, cît și a prezentării sale.

La închisoare ești – ce să vezi, mare tautologie – închis. Ți se reține corpul într-un spațiu bine definit. La mînăstire la fel. Din ea nu poți să ieși decît cu voie de la stareț ori de la stareță. Din unitatea militară, din spital, de la azilul de nebuni la fel. Nu-ți plimbi tu corpul pe unde te taie pe tine capul. Ci conform unor reguli foarte bine definite, inventate și mai ales aplicate în mod inevitabil de alții.

Control. Putere. Corp.

Și, peste tot, dincolo de controlul deplasării, mai e și controlul prezentării. Uniforma. Maniera de prezentare a corpului, pe care nu o deții tu, ci cei care dețin puterea instituției totalitare. Fie că e pușcărie, spital, unitate militară, școală cu uniformă obligatorie, azil de nebuni, mînăstire de maici, peste tot nu tu ai dreptul cum să-ți prezinți corpul. Ci alții. Mereu alții.

Același principiu se aplică și femeilor din țările musulmane fundamentaliste. Corpul nu-ți aparține, nu-l prezinți tu cum vrei tu cui vrei tu. Nu. Trebuie să ți-l acoperi, să nu-l vadă decît stăpînul tău.

Monopol. Exclusivitate. Putere.

Tot în zona asta, a definirii relațiilor de putere corporale, stau și alte practici sociale puternic controversate, care vorbesc despre tensiunea dintre libertate și putere. Mă refer la avort, la mutilările genitale ritualice, la tortură și la pedeapsa cu moartea.

Fiecare din aceste subiecte sînt dezbătute puternic, atît în societățile conservatoare, cît și în cele progresiste, și generează adevărate războaie culturale (culture wars), cu susținători pătimași și de-o parte, și de cealaltă a dezbaterii.

Pînă și împodobirea corpului, îndeosebi cea puternic intrusivă, tot din povestea asta face parte. Machiajul, dar mai ales intervențiile permanente, ireversibile, cum ar fi tatuajele ori piercingurile, vorbesc despre capacitatea ta de control asupra propriului corp.

Cînd te razi în cap, cînd îți dai cu ruj de-ăla roșu intens, cînd te tatuezi sau cînd îți bagi o sîrmă vizibilă în nas (ori mai puțin vizibilă în alte organe), transmiți un mesaj puternic. Fac ce vreau cu corpul meu, cum mă taie pe mine capul. Mi-l împodopesc, modific, străpung, desenez, împopoțonez cum vreau eu. Sînt puternic. Sînt stăpîn pe corpul meu. Sînt liber.

Adică discutăm, de fapt, nu despre corp, ci despre libertate.

Acesta este unul din motivele pentru care principalele două metode de combatere a pandemiei Covid, masca și vaccinarea, sînt puternic contestate de o parte însemnată a societății. Nu numai în democrațiile tinere, unde abuzurile societății totalitare sînt recente și lumea e reticentă să-și încredințeze libertatea fără prea multe discuții. Dar chiar și în democrațiile consolidate. Încet încet, pas cu pas, apare o reticență la mască, o reticență la vaccinare.

Aceste respingeri, care deja iată că se concretizează în valuri de proteste în din ce în ce mai multe țări dezvoltate: Olanda, Germania, Austria, Franța, Italia, Australia, Statele Unite, au un imens suport biologic. Substrat pe care cei aflați la putere, dacă îl ignoră, îl ignoră pe barba lor. Miliarde de ani de mefiență la adresa intruziunii corporale nu pot să fie schimbate cu o banală campanie de propagandă mediocră: acest vaccin conține cafeluță și figuri de advertising.

Ce vreți voi să faceți cu corpul meu? De ce să mă înțep? De ce să mă înțep de atîtea ori? Ce vreți să băgați în mine, fără să-mi spuneți? De ce ne păcăliți că ne vreți binele, cînd de fapt voi aveți cu totul alte intenții? Cum adică să mă înțep din șase în șase luni? Și dacă nu mă înțep, să n-am voie la nimic: să călătoresc, să vorbesc, să lucrez, să merg la biserică? Cum adică să port masca peste tot, chiar și cînd sînt singur, precum poartă femeile musulmane hijabul? De ce să intervin asupra corpului meu fără să mă întrebați și pe mine dacă vreau sau nu?

Cum rămîne cu drepturile și libertățile? Cum rămîne cu Constituția, cu Carta Drepturilor Omului?

Întrebări care, indiferent dacă unora li se par primitive, iraționale, pur și simplu prostești, ele au în spate miliarde de ani de mefiență necesară. De reticență biologică instinctivă, fără de care n-am fi fost azi unde sîntem.

Pentru că altminteri strămoșii noștri, ăia de ne-au dat sînge și nume, de-ar fi fost la fel de creduli precum își doresc stăpînii noștri să fim noi zilele astea, dacă ar fi pus botul la harneală, la propagandă, ar fi fost demult mîncați de leu, de șarpe, de rechin.

De toți ăia care se dau pe lîngă tine, ad literam se dau pe lîngă tine, îți dau tîrcoale și-ți spun că-ți vor tot binele de pe lume. Doar doar să-i lași să se apropie, să pună gheara laba colțul pe tine și astfel să le pui la dispoziție o masă îmbelșugată, niște cărniță de fraier căruia nu-i e frică să pună mîna alții pe el.

Sau acul.



. Citeste tot...

Lumea nu înțelege cifrele

Lumea nu înțelege cifrele.

Stați, nu săriți să mă înjurați. Încă n-am ajuns să spun precum superiorii de germani cvasi-naziști că sîntem proști. Sau o spun, dar o spun și eu mai elegant, mai cu perdea.

Da, e posibil să fim proști. Dar cu o notă de subsol ispășitoare. Cînd vine vorba de evaluarea riscului, mai toată lumea e proastă.

(Evident, cu excepția noastră, a superiorilor, a ubermenșilor, noi strălucitorii cei care mîncăm matematică pe pîine și care sîntem cu trei capete peste voi, o naivilor, pufoșilor, medievalilor.)

Lăsînd gluma la o parte, să vă explic de ce nu sîntem în stare să pricepem procentele. Dintr-un motiv foarte simplu. Sîntem programați genetic să ni se întunece privirea și rațiunea și să încurcăm lucrurile, să acordăm aceeași importanță unor riscuri cu grade foarte diferite de probabilitate.

Cuvîntul cheie este “probabilitate”.

De milioane de ani, sîntem programați genetic de sfînta, neiertătoarea, necruțătoarea selecție naturală să belim ochii la riscuri, să le luăm în seamă, să nu le ignorăm.

Sau le putem ignora, dar pe barba noastră. Să zicem că te riști, că te doare la bască. Să zicem că nu ești atent și ignori riscurile. Atunci sare șarpele sau tigrul din tufiș, haț, și gata. Ai belit procentul. Te-ai lins pe bot evolutive fitness, succes de supraviețuire și de reproducere. Te papă și nu mai faci urmași.

Așa funcționează selecția naturală. Pe bază de smuls buruienile cele neatente din priză.

Deci tindem să belim ochii. Să ținem cont de riscuri.

Aici intervine problema. Tindem să ținem cont de mai toate riscurile. Prevăzător is the name of the game. Cine e prevăzător, precaut, cuminte, reticent, primește bombonica și dă gena mai departe. Cine nu...

Drept pentru care mai toate semnele care prefigurează risc sînt la fel de importante pentru noi. Și un foșnet aparent neînsemnat, și o bubuitură de trăsnet, și o ușoară sclipire printre frunze. O fi o rază de lumină? O fi ochii tigrului? Nu știm. Mai bine nu ne riscăm.

Cînd vine vorba de Covid, acest principiu instinctiv funcționează la blană. Cu toate consecințele de rigoare.

Da, așa este. Dacă te vaccinezi îți asumi un risc. Efecte secundare. Moarte. Alea alea. Cunoaștem povestea. Este puternic vehiculată zilele astea.

Dar și cînd ieși pe stradă îți asumi un risc.

Fie riscul rezidual de tip “cărămidă în cap”, că te plimbi pe stradă și-ți pică o cărămidă în țeastă de la cine știe ce construcție sau casă veche.

Fie riscul ceva mai puțin rezidual de tip “cărămidă în cap de tip tîlhărie”, cînd cărămida e ținută în mod intenționat de cineva răuvoitor în mînă, să-ți dea cu ea în cap, să-ți ia maul și tot ce ai la tine.

Fie riscul mult mai civil, mai puțin cărămidos, dar și mai însemnat, să dea o mașină peste tine. Doar știm că rata accidentelor la pietoni este măricică, mai ales în țări de-astea balcanice de-ale noastre, unde se aplică regula “lasă, că merge și așa”.

Și totuși, ieșim din casă. Înfruntăm aceste riscuri. Dacă nu le-am înfrunta, am vegeta închiși între patru pereți și n-am mai face nimic în viață.

La fel și cu riscul să se întîmple ceva neplăcut, atunci cînd facem comparația vaccin vs Covid. Cifrele sînt clare. Riscul de moarte din cauza vaccinului este într-o clasă mult mai improbabilă decît riscul de moarte din cauza Covid. Nu vreți să știți cum e la Covid, cînd faci formă gravă. Eu știu. Eu am făcut. Nu vă doresc.

Evident că vin conspiraționiștii să spună: lasă, că știm noi că acest vaccin este făcut să ne controleze genetic, să ne bage 5G, nanotehnologie, să ne producă sterilitate, să fim sterili pînă la a șaptea generație, să mai rărească din noi, să murim că sîntem prea mulți pe lumea asta.

Da, da. Cum să nu. Covid-ul omoară o mie și vaccinul unu și vouă vă e frică de vaccin, care e de o mie de ori mai puțin eficient să omoare oameni, să îndeplinească programul șerpilian al lui Bill Gates. Da, da. Bună gîndire.

Aici e problema. Că în capul nostru, mai ales dacă sîntem umpic ajutați de mesaje intense, prăpăstioase, nu e nici o diferență între o mie, un milion și un miliard. Mai ales pe dos, cînd facem funcția “unu pe”. Unu la mie. Unu la un milion. Unu la un miliard.

Unii dintre noi punem pe același palier de risc procentul de unu la o mie și de unu la un milion. O mie, un milion, tot un drac. Ceva acolo. Cînd e la numărător, ceva des. Cînd e la numitor, ceva rar.

Nu. Greșit. Wrong. Unu la o mie e destul de rar. Unu la un milion, în schimb, este foarte foarte rar. E de o mie de ori mai rar.

Dar gena nu ne lasă să facem aceste comparații. Sîntem programați să tratăm riscurile la fel. Mai vine și social media să urle că e la fel. Gata fandacsia. E risc? Este. Nu mai mă freca la cap cu detalii. E risc. Gata. Punct. Nu vreau.

Cînd mergi pe stradă, ți se pot întîmpla multe. Să fii lovit de fulger. Să-ți pice o cărămidă în cap. Să dea mașina peste tine. Să dai nas în nas cu Elena Udrea și să nu ai rujul la tine. Toate riscuri din categorii diferite de probabilitate. Imens de diferite.

Dar mulți dintre noi nu înțelegem diferența dintre diverse clase de riscuri.

Nici o problemă. Natura n-are milă. Natura nu ține cont de chestii de-astea. Natura papă vieți orbește, la grămadă. În mod probabilistic. Natura îl papă pe unu că s-a vaccinat. Și pe o mie că nu s-au vaccinat și că au murit de Covid. Tot un drac pentru coana Natură. N-are ea grețuri de-astea de semnificație. Virusul nu cunoaște carte.

Ghinion.



. Citeste tot...

Se leapădă instituțiile de forță din România de practicile naziste?

Zilele astea se discută cum unul din protestatarii Rezist, Cristian Dide, are de-a face cu traficul de droguri.

Asta readuce pe tapet un subiect deja în putrefacție, care împute toată istoria recentă a statului român.

Statul român are o problemă. În dorința instituțiilor de putere de a contracara influența PSD, acestea s-au folosit de adevărate trupe de șoc paramilitare, trimise să hărțuiască, să agaseze și să provoace.

Tactica folosită a fost destul de asemănătoare cu cea a naziștilor în anii 30. Aceștia aveau niște trupe speciale paramilitare, Sturmabteilung, vestiții SA, Cămășile Maro, care exact cu asta se ocupau: desant asupra adversarilor politici. Cu excepția violenței mari: omoruri, mutilări, incendii, în rest trupele de șoc din România anilor noștri seamănă izbitor cu cele naziste din anii 30.

Exemplele sînt nenumărate. De la tăvălit în Parlament, pe covoarele instituției, la înfipt camera telefonului mobil în botul adversarului la insulte, la legat de gardul Parlamentului la fluturat cătușe fix în nas la îmbrîncit la vociferări insistente la dat cu vopsea și substanțe biologice pe pereții instituțiilor publice pînă la plăcuțe suedeze, aruncat cu pungi cu fecale și cu borduri în jandarmi.

Panoplia de violență politică este cuprinzătoare, atotcoperitoare.

Întrebarea este: cum de instituțiile de forță au permis atîția ani un asemenea comportament? Cum de au acceptat nestingherite încălcarea repetată, flagrantă și intenționată a legii? Cum de i-au tolerat?

Întrebările sînt, evident, retorice. Răspunsurile sînt evidente. Instituțiilor de forță nu numai că le-a convenit să existe asemenea indivizi odioși. Mai mult, sînt semne cît se poate de pertinente că acești indivizi sînt fix creația instituțiilor de forță. Convenabile instrumente de intimidare a PSD-ului.

Acuma, PSD vine la guvernare. Dintr-o dată, ce să vezi, PSD nu mai e Ciuma Roșie. Nu mai e ținta demonizării de tip nazist. Folosesc termenul “nazist” cu toată responsabilitatea. Să nu uităm: expresia Ciuma Roșie este împrumutată fix din instrumentarul propagandistic nazist din anii 30. Băieții aproape civili care au gestionat acest proiect nici măcar n-au avut imaginație. Au luat direct cu Copy Paste din istorie.

Acuma, PSD este respectabil, un partener dintr-o dată convenabil. Întrebarea este: pentru punerea batistei pe țambal și pentru șapte ani de lapte și miere, imposibila reconciliere, PSD oare va uita la fel de convenabil tratamentul pe care l-a primit? Sau va cere ca, în cele din urmă, în al 17-lea ceas, rotițele legale să se pună în mișcare și instigatorii la ură, la violență, trupele de șoc SA să plătească pentru încălcarea repetată, flagrantă a legii, pînă la punerea în pericol a instituțiilor statului?

Se leapădă instituțiile de forță din România de practicile naziste? Sau doar le țin convenabil în așteptare, instrumente puse la conservat, numai bune de scos în acțiune la iureșul următor?

Eu, dacă aș fi PSD, n-aș uita prea ușor ce instrumente ilegale au fost folosite împotriva mea. Tare mă tem, însă, că PSD va uita în mod convenabil și, pentru motive de pupat Piața Endependenții, va pune batista pe țambal pe acest subiect. Și pe urmă, tura următoare, și-o va fura fix la fel, inclusiv pe bază de aceiași indivizi necesari care să urle să scuipe să dea cu fecale.

Diferența dintre mine și PSD e simplă. Eu nu sînt PSD. Eu sînt doar un tip pe persoană fizică. Un tip care uită mai greu. Eu îmi permit să nu uit. Să nu uiți, Darie. Să nu uiți. În rest, fără nici o altă putere de negociere instituțională. Doar o voce inutilă într-o democrație de mucava.

Ghinion.



. Citeste tot...

Te uită cum pic în sondaje

Te uită cum pic în sondaje...
Spre grafice, Carmen, privește
Mai spune s-aducă cătușe
Și serviciile s-aud cum trosnește.

Și mînă șpionul spre sobă,
La cască să ascult vijelia,
Sau mandatele mele – totuna –
Aș vrea s-anulez pandemia.

Mai spune s-aducă jandarmii
Și vino și tu mai aproape
Citește-mi ceva din dosare
Și ningă – istoria ne-ngroape.

Ce procent e aicea la tine,
Și toate din CSAT mi-s sfinte
Te uită cum pic în sondaje
Nu rîde... mă toarnă-nainte.

E ziuă și mă simt vremelnic
Mai spune s-aducă și gloanțe
Te uită, pesedeu-i cît gardul
Și-a prins promoroacă și Laura.

Eu nu mă mai duc azi la Palat
Raed e-napoi și-nainte
Te uită cum pic în sondaje
Nu rîde... trădează-nainte.




. Citeste tot...

Vreau o țară ca afară: Germania

Vrem o țară ca afară. Sloganul forte al deontologilor și al piticilor de grădină, slogan cu care au năpădit mințele unei generații întregi.

Mare ștachetă au mai ridicat, drăguții de ei, principialii de ei, perfecții de ei. Virtue signaling ca la manualul lui Soros. Indignare de-aia virtuoasă, să moară corupții penalii medievalii și primitivii. Doar ei dețin principiile, doar ei sînt morali și virtuoși. Doar ei sînt oameni.

Dar, mai ales, să fie bine, să nu fie rău. Să fie ca afară. Că doar ăia de afară sînt oameni și pricepuți. Noi trebuie să ne luăm după ei.

Oookeeey.

Total de acord. Să începem.

Absolut la întîmplare, de manieră spontană riguros organizată, permiteți-mi ca în nemernicia mea primitivă să iau Germania drept far călăuzitor, căci e țara la care se închină mințile tuturor piticilor de grădină. Cea mai foarte perfectă țară cu putință, care deja ne-a dat președinte de două mandate încoace.

Buuun. Germania drept model politic. Buuun.

În Germania, de cînd lumea și pămîntul, există o mare coaliție politică de guvernare între principalele două partide, cel de stînga, social-democrații, și cel de dreapta, popularii. Modelul e cît se poate de funcțional și apreciat ca un exemplu de înțelepciune politică.

Oookeeey. Dacă se poate la ei și dacă vrem să-i emulăm pe nemți, de ce nu? Să facem coaliție PSD – PNL.

Ups. Stai așa, că încep piticii de grădină să urle. Subit și dintr-o dată. Nuuuu. Nu la asta ne refeream cînd ceream o țară ca afară. Nuuuu. Jos Ciuma Roșie. Noi vrem să scoatem în afara legii Ciuma Roșie, să-i dăm doar plăcuțe și cătușe. Nimic altceva. Să dispară Ciuma Roșie de la putere. Nuuuuu. Ne-ați înțeles greșit. Vrem o țară ca afară, dar nu așa.

Aha.

Să continuăm.

Tot în Germania, avem republică parlamentară. Președintele are un rol limitat, mai mult decorativ. Merge și el pe la sindrofii, face pe înțeleptul. Adevărata forță politică stă în Parlament și în Premier. Ați auzit? În Parlament, ăla de mai aveți un pic și l-ați desființa în România.

Germanii sînt atît de înțelepți în înțelepciunea lor politică încît au decis că ăsta e modelul cel mai bun pentru președinte.

Păi dacă e bun în Germania și tot vrei noi o țară ca afară, de ce nu? Să facem republică parlamentară.

Ups. Piticii de grădină sînt deja în delir. Mai au un pic și fac apoplexie. Nuuuu. Nu la asta ne refeream cînd ceream o țară ca afară. Nuuu. Nu e bine. Să păstrăm specificul românesc, să fie prezidențială, o mînă forte, o dictatură luminată, ca în Rusia.

Aha. Specific național. Aha. Dintr-o dată, a dat specificul local peste voi, nu mai vreți model european.

Aha.

Să continuăm.

Cum face Germania cu procurorii, să fie bine să nu fie rău? Simplu. Procurorii sînt funcționari publici, care răspund în fața superiorilor. Iar conducerea procuraturii germane este numită – surpriză surpriză – de Ministrul Justiției. Și este considerat funcție politică. Repet: politică.

Dacă nu mă credeți, uite aici citate din Wikipedia. În engleză, că poate nu știți germană – nici eu nu știu, by the way.

“Unlike judges, public prosecutors are civil servants and therefore subject to the orders of their superiors.” “The Federal Minister of Justice and Consumer Protection proposes the Public Prosecutor General with the approval of the Bundesrat to the President of Germany for appointment. The Public Prosecutor General is considered a political official. He is supposed to share the criminal and security policy views and objectives of the respective acting federal government and can be retired without further reasons at any time. He is subject to the supervision of the Federal Minister of Justice and Consumer Protection.”

Aha. Federal Minister of Justice proposes. Aha. Is considered a political official. Aha. Ce cool e sistemul de justiție din Germania. Nici nu mi-aș fi închipuit că ei au voie așa ceva. Păi să facem și noi la fel ca ei, că nemții sînt cei mai foarte perfecți oameni pe lumea asta.

Nuuuuu. Piticii de grădină deja se tăvălesc în chinuri pe jos, pe covorul Parlamentului. Monica Macovei e în perfuzii. Băsescu horcăie de durere. Pleșu și cu Cărtărescu își smulg părul din cap. Useriștii își fac seppuku.

Nuuuuu. Nu are voie nimeni să numească procurorul general în România, că e interferență asupra independenței justiției și riscăm să cădem în ghearele Ciumei Roșii și să ne vindem țara la ruși și la chineji.

Nuuuu. Decît Uniunea Europeană și Înalta Comisie Intergalactică au voie să decidă asta. În nici un caz primitivii de români. Nuuuu. Moare de oftică Monica Macovei și scapă Elena Udrea de la pușcărie dacă veți comite o asemenea crimă asupra justiției. Nuuuuu. Corupților. Corupților...

Aha.

Să continuăm.

În Germania, Curtea Constituțională are oribilul obicei să deschidă gura și să emită pretenții de suveranitate. Să tragă de urechi Comisia Europeană și Uniunea Europeană să spună că propunerile venite de la Bruxelles încalcă – ce să vezi, surpriză – ditamai Constituția germană.

Oooookey. Deci se poate? Deci Constituția unei țări chiar contează? Deci suveranitatea nu e doar un cuvînt flasc? Deci subiectul prevalenței legii naționale asupra celei europene este unul valid? Deci subsidiaritatea chiar există, nu e o literă moartă?

Iar citez:

“When applied in the context of the EU, the principle of subsidiarity serves to regulate the exercise of the Union’s non-exclusive powers. It rules out Union intervention when an issue can be dealt with effectively by Member States themselves at central, regional or local level. The Union is justified in exercising its powers only when Member States are unable to achieve the objectives of a proposed action satisfactorily and added value can be provided if the action is carried out at Union level.”

Aha. Păi să facem și noi fix la fel precum nemții. Să punem țara mai presus de toate. Deutschland Deutschland über alles.

Doamne, slogan mai patriotic, mai naționalist decît ăsta rar mi-a fost dat să întîlnesc. Aha. E voie să fii patriot. Să fim. Să punem interesele României mai presus de orice.

Nuuuuu. Piticii de grădină deja sînt în comă. Trei sferturi din ei au leșinat de atîta suferință. Restul se zvîrcolesc spasmodic, zici că i-ai băgat la doi douăzeci.

Nuuuu. Nu la asta ne refeream. Noi vrem o Românie care să nu asculte nimic altceva decît de Uniunea Europeană. O chestie de-aia, cum îi zice în științele politice, commo se dice, regiune, gubernie, colonie, ceva cu guvernator și cu Obersturmbannführer. Că doar nu l-am ales pe Iohannis să țină cu România. Doamne ferește.

Nuuuu. L-am ales să fie guvernatorul acestei gubernii provinciale, acestei mărci de graniță a Imperiului.

Aha.

Să știți că pot continua. Germania are voie să facă afaceri cu rușii. Noi nu. Germania are voie să consume cărbune. Noi nu. Germania are voie să impoziteze multinaționalele și să pună taxe ridicate. Noi nu.

Stai, că era să uit. Fiți atenți ce mai fac medievalii de germani.

Ați auzit cumva de taxa progresivă? Cine cîștigă mai mult să contribuie mai mult la cheltuielile publice? Hai să vă citez din nou, tot în engleză. Tot de pe Wikipedia:

“The rate of income tax in Germany ranges from 0% to 45%. The German income tax is a progressive tax, which means that the average tax rate (i.e., the ratio of tax and taxable income) increases monotonically with increasing taxable income.”

Aha. Germania face asta? Taxă progresivă? Pe bune?? Păi să facem și noi. E simplu. Așa se menține complexitatea. Cu cheltuială. Dacă germanii fac, înseamnă că or ști ei ceva, că e bine. Să fie bine, să nu fie rău.

Nuuuuu. Deja piticii de grădină au murit sufocați de indignare. Covoarele Parlamentului sînt pline de cadavre de pitici de grădină abuzați de ideile mele ridicole. Cum de îndrăznesc așa ceva? How dare I?

Recapitulăm, da? Vrem o țară ca afară. Și o luăm la întîmplare, Germania, că e cea mai foarte perfectă, avem deja președinte de acolo. Das Gubernator.

Are coaliție PSD – PNL? Are.

Are republică parlamentară? Are.

Numește procurorii politic? Îi numește.

Are Curte Constituțională care apără interesele naționale? Are.

Are imn naționalist, vehement de naționalist, de zici că l-a scris Vadim Tudor, Deutschland Deutschland über alles? Are.

Consumă cărbune? Consumă.

Face afaceri cu rușii? Face.

Taxează multinaționalele și nu le lasă să zvîrle plus valoarea în paradisurile fiscale? Le taxează.

Păi ce mai vreți? Să trecem la treabă. Modelul perfect de țară.

Nuuuuuu....

Mă deontologilor. Mă piticilor de grădină. Mă principialii lu’ pește prăjit. Bag eu de seamă că voi nu vreți o țară ca afară.

Voi vreți doar o țară condusă de afară.

Ghinion.



. Citeste tot...

Cît credeți că mai puteți păcăli lumea?

Germania? Vaccinată. Ups. Degeaba. Ghinion. În marginea carantinei.

Olanda? Vaccinată. Ups. Degeaba. Ghinion. În marginea carantinei.

Danemarca? Vaccinată. Ups. Degeaba. Ghinion. În marginea carantinei.

Nici nu mai spun de bavarezi sau de austrieci, că ăia sînt aproape la fel de primitivi și de medievali precum românii. Niște rebeli nasoi.

Acuma, din două una.

Ori sînt și ei niște medievali și umblă cu de-alea primitive, cu vaccin la chiuvetă. Deși eu știu că toată lumea îi laudă că sînt civilizați și înțelepți și că nu mai e nimeni mai perfect decît ei.

Ori bag eu de seamă că de fapt COVID-ul ăsta, în mod paradoxal, chiar e o gripă. Și gripele, așa cum știm de la lecția de biologie încă de pe vremea lui Gică Petrescu, au prostul obicei să nu asculte nici de Raed, nici de Securitate, nici de deontologi. Suferă mutații mult mai repede decît restul virușilor.

Și iaca poznă, iaca belea, te-ai cam vaccinat degeaba, căci va trebui să te vaccinezi la fel de des precum compostezi beletul la autobuz.

Hmmm. Nasol. Sînt curios cum veți explica acest dureros adevăr epidemiologic rebelilor și reticenților și medievalilor și primitivilor. Cum veți convinge lumea că trebuie să stea în carantină ani buni de-aici încolo, că trebuie să se vaccineze și în 2022, și în 2023, și în 2024, și în... Că pe baza certificatului verde impuneți niște lungi, probabil permanente încălcări ale drepturilor omului.

Deci, pe bune, chiar nu e conspirație. Nu, nu. E mai grav de-atît. E prostie și propagandă. Nu e decît refuzul sistemic și sistematic de a accepta realitățile biologice. Și, evident, inevitabila tentație de a transforma acest Covid în pretext de control social și de oareșce politici verzi, tip Greta Trotineta, să salvăm pămîntul de la poluare, dă-i încolo de oameni, să se zvîrcolească în chinuri, oricum sînt niște medievali primitivi.

Voi credeți că dacă puneți în mod milițienesc imnul la megafon, virusul se încolonează disciplinat și ascultă de lătrăturile voastre cazone? Voi credeți că dacă păcăliți lumea cu Mîndruță și cu Radu Tudor, lumea chiar vă crede?

Nu. Virusul nu ascultă de voi. Nu. Lumea nu vă crede.

Ghinion.



. Citeste tot...

Misecuvinismul tefelist și expresia sa politică USR

USR reprezintă expresia politică a primei generații care s-a născut, a crescut și mai ales s-a educat după Revoluție. Useriștii sînt din rîndul lor, ai tefeleilor recenți. Sînt votați de ei. Acolo își au bazinul de relevanță politică.

Ce este specific acestor copii care au fost socializați din deceniul nouă încoace, după ce l-am sinucis pe Ceaușescu și am intrat și noi în rîndul lumii capitalist-colonialist-păcălicioase?

În primul rînd, corcoleala, răsfățul, lipsa punerii de limite și a aducerii cu picioarele pe pămînt. Fantasma de atotputernicie, de mesianism și de perfecțiune. Mesajul “tu ești deosebit, maică, unic și irepetabil, mînca-l-ar mama de genial și de diamant perfect”.

Dar mai ales și mai ales, lipsa de control social din partea generaților anterioare: părinți, bunici, învățători și profesori. Sentimentul inculcat zilnic, de la cea mai fragedă vîrstă, că li se permite orice, li se cuvine orice. Renunțarea la trecerea prin filtrul valoric al celor adulți, renunțarea la amânarea recompensei.

Toate astea au dus, inevitabil, la lipsa de inhibiție. La o toleranță foarte redusă la frustrare. Și mai ales la un misecuvinism deosebit.

Pe scurt: copii răsfățați, cărora li s-a permis orice și acum, inevitabil, cred că li se cuvine orice. Cine se tăvălește pe jos primește bombonica. Multe bombonici. Toate bombonicile.

Pînă relativ recent, copiii nu erau totuși buricul pămîntului. Erau iaca acolo niște membri ai familiei, dar cam atît. Ne sînt dragi, sînt copiii noștri, îi iubim. Dar totuși. Rîdem, glumim, dar ne cam vedem lungul nasului. Mai există și alți oameni în familie în afară de copii.

Să-și facă și ei patul. Să fie certați cînd greșesc. Să aibă și îndatoriri, nu numai drepturi. Să-și facă temele. Dacă greșesc la școală, profesorii să-i pedepsească, să le dea note proaste, să cheme părinții la școală. Să știe ce e aia admonestarea, sancțiunea, controlul. Să muncească alături de noi, cot la cot. Să alerge pe-afară, cu ceilalți copii, să-și vază de ale lor, să nu stea pe capul nostru să solicite continuă atenție și răsfăț. Sînt copii, lasă că pot să stea și cu cheia de gît.

Să-și dea seama că nu li se cuvine chiar orice.

Să-și cunoască lungul nasului.

A venit Revoluția. A venit oareșce bunăstare. S-a schimbat textura socială. S-au schimbat valorile. Părinții și-au schimbat fundamental optica. Și-au tratat odraslele ca pe niște unicate deosebite. Copiii au devenit în mintea lor niște diamante pe care nu le poți atinge nici cu un fir de păr.

Și copiii au crescut. Și valorile inculcate în copilărie au început să producă efecte. Cine s-a născut între 1985 și 1990 are acum în jur de 30 – 35 de ani. Fix generația tefeleilor vehemenți de acum.

Copiii noștri geniali și perfecți au început să emită pretenții.

În primul rînd, vor acum, nu mai tîrziu. Nu contează că nu se pricep, că nu știu, că nu au experiență, că nici ucenicia nu și-au făcut-o cum trebuie.

De-abia au terminat studiile și începe lumea să-i întrebe de loc de muncă? Păi ei vor deja post de conducere. Nimic altceva. Nici să n-audă de un post mai jos de maneger. Nu e de nasul lor. Și salariul, neapărat salariul imens, mai mare ca al boșorogilor. Acuma să fie manager cu salariu imens, nu mai încolo.

Cuuum? Să facă ei chestii de-alea de face toată lumea? Doamne feri! Ei sînt deosebiți. Ei sînt unici. Nimeni nu mai e ca ei. Ei fac strategii, ei conduc universul. Ei nu pot să o ia de la munca de jos, căci le repugnă și sînt supracalificați.

Cum ar zice specialistul în resurse umane: distinșii noștri tefelei refuză rigorile cursus honorum-ului. Ce, nu știți ce e aia cursus honorum? Lasă, că nici ei nu știu. Dar asta nu-i împiedică să emită pretenții.

În acest proces social “cine emite pretenții mai deșănțate”, principala consecință o reprezintă contestarea autorității generațiilor anterioare. Părinții lor, bunicii lor.

Pentru că aceștia n-au îndrăznit să-i deranjeze cu nimic cînd erau mici, pufoșilor li s-a urcat la cap și acum, cînd au început să devină adulți și ei, culegem roadele.

Pentru că li se cuvine orice, atunci înseamnă că generațiile anterioare trebuie date la o parte, deoarece sînt medievale și primitive și penale și nu se pricep la de-astea complicate, de-ale vieții de azi. Și să vină ei, că sînt mai pricepuți. Doar ei le știu cu tehnologia și cu botoanele, nu baba de la Mizil.

Sînt mai pricepuți pe dracu.

Nici nu le-a dat bine părul pubian, care oricum le repugnă și nu știu cum să și-l mai epileze, că deja ei știu totul și în privința sexului, și în privința consecințelor sexului: familie, copii, educație.

Nici nu le-a dat bine mustața pe sub nas, că deja ei sînt cei mai foarte superiori și mai foarte perfecți și ei trebuie să conducă lumea, nu alții. Vorba lu’ Sfînta Greta Trotineta și Exigenta: how dare you?

Cum îndrăzniți, mă primitivilor și bătrînilor și moșilor și babelor și sărăntocilor și medievalilor, să stați în calea fericirii noastre? Să aveți tupeul să votați și să participați la jocul social al gestionării puterii? Nu aveți dreptul. La azil cu voi. Să tăceți din gură, medievalilor. Voi nu sînteți oameni. Doar noi avem voie să vorbim, să acționăm, să decidem.

How dare you, boșorogilor?

Oricum, voi sînteți niște comuniști și niște penali și ați dus țara de rîpă. Trebuie să venim noi să o reparăm, să facem o țară ca afară. Că ne pricepem mult mai bine decît voi.

Și au fost destul de vehemenți încît să le iasă. Căci lipsa inhibițiilor te face vocal și cu tupeu și poți să urli cu nerușinare, să te tăvălești pe jos, să faci istericale ca toți dracii.

Și au venit la putere.

Și au dovedit ce pricepuți sînt.

Timișoara făcută varză. În curînd, pe micile ecrane locale, dezastru. O să facă frigul într-o săptămînă, că nimeni nu-i oferă gaze lu’ priceputu’ de Fritz. Bucureștiul în paragină. Nicușor Dan și Clotilde Armand, acești demni reprezentanți ai misecuvinismului tefelist, niște diletanți deosebiți, care în afară de vehemență, contestare, oengeală și tăvălit pe jos altceva nu știu.

Pentru că n-au gestionat în viața lor nici măcar o scară de bloc.

Dar lor li se cuvine.

Au fost cocoloșiți de servicii și lansați pe fast forward să ajungă la putere, la venerabila vîrstă de 30 de ani și restul săptămîni de grădiniță.

Li s-a croit drum. Au fost îndepărtați din calea lor cei din generațiile anterioare, fiind demonizați ca penali și nemernici și medievali, la pușhkerie cu ei.

Au călărit stereotipurile etnice la care fraierii de români pun botul: străinii ne sînt superiori, să vină nemții și francezii să ne conducă, pentru că noi sîntem primitivi și medievali și nu știm cum.

Și uite așa a ajuns franțozoaica să facă Bucureștiul varză, să avem culturi intensive de șobolani și de țînțari, să nu fie apă caldă, doar rece. Și, în general, să fie rău, să nu fie bine.

De ce? Pentru că s-a întărîtat această ură împotriva bătrînilor, a generațiilor anterioare?

Nuuuu. Greșit. Asta este doar consecința.

Franțozoaica și plăcuțele suedeze și tăvălitul pe jos al lui Angi și toate tembelismele useriste sînt doar decît consecința felului în care o generație întreagă, aia de după decreței, crede că totul li se cuvine.

(Lasă, că nici cu decrețeii nu mi-e rușine, și noi ne credem deosebiți. Altă discuție. Da, dar parcă nu sîntem totuși atît de tembeli la cap precum tefeleii.)

Ce se întîmplă zilele astea trebuie citit în această cheie inter-generațională, cauzată de schimbarea valorică privind creșterea plozilor. Child rearing și parenting practices, cum le place deosebiților să vorbească în englezisme.

Cei care au stîrnit tot acest vîrtej politic de ură și de lichide corporale pur și simplu au instrumentalizat politic o stare valorică deja existentă în stratul tînăr al societății.

Misecuvinismul transpormat în bîtă politică.

Răsfățul transformat în How dare you, boșorogilor. Tăvălitul pe jos al copiilor răsfățați transpus ad literam în tăvălit pe jos prin Parlament, de către îmbuibata de Angi, care pur și simplu a preluat din instrumentarul unui copil tembel de grupa mică de grădiniță pentru a-l folosi în scopuri politice.

Ei nu se pricep la nimic. Ei nu știu realitatea. Ei nu știu ce e aia compromis sau consecințe dacă apeși pe botonul roșu. Ei doar vor totul. Nimic altceva decît doar totul. Fără rușine. Fără compromisuri. Fără jumătăți de măsură. We take no prisoners. Pentru că li se cuvine totul. Nu vor nimic altceva decît să-și ia țara înapoi. Pentru că e doar a lor. Pentru că doar ei sînt oameni, ăilalți sînt bestii medievale și primitive.

Așa funcționează orice fascism. Pe bază de misecuvinism. Mesianism și perfecțiune. Doar noi sîntem oameni. Restul pot fi foarte ușor exterminați, pentru că am pus noi eticheta pe ei: nu sînt oameni. Medievali pupători de moaște. Deci expendables. La azil cu ei. Să ziceți mersi că nu vă trimitem direct pe coșul de fum.

Lasă, că o să fie bine. O să vă placă. Beți încet, căci conține indignare nemeritată. Ați vrut lichide corporale? Uite că sînt și de-alea. Există pe stoc. Avem. Avem...

Ghinion.





. Citeste tot...

Homo homini ursus

Dan Șelaru, într-un articol superb, dar din păcate foarte trist, Programul “Primul urs” (neapărat de citit) ne arată un lucru foarte simplu. În cele mai izolate locuri de pe lume, locuri pustii, fără oameni, unde sînt rezervații naturale dedicate în mod special ursului, în Alaska și în British Columbia, există maxim 30 de urși la mia de kilometri pătrați. 29 în Alaska, 22 în British Columbia. În munții din România, tocmai s-a încheiat un prestigios studiu care, pe bază de analiză genetică, au găsit că sînt în jur de 170 – 180 de urși pe mia de kilometri pătrați.

Repet. 170 – 180.

Repet: 170 – 180. De șase ori mai mulți decît în Alaska sau în British Columbia.

Dan a făcut un calcul simplu. Oriunde te-ai afla în pădurile patriei noastre, Republica Tîmpită La Cap România, ești la o distanță de max. 1,33 km de un urs. Calcule simple, elementare, de-alea cu pi er pătrat, de ați făcut mișto de civila de Veorica.

Voi vă dați seama cît de cretini sîntem? Cît de tîmpiți la cap? Cît de bestii sîntem, de am ajuns să iubim mai mult urșii și cîinii vagabonzi decît oamenii? Pe pensionari îi călcăm în picioare, îi disprețuim. Și în același timp permitem ca în pădurile României să fie densitate de șase ori mai mare, repet: DE ȘASE ORI MAI MARE, decît în cele mai izolate locuri de pe lumea asta unde sînt urși: Alaska, British Columbia.

Ne merităm soarta. Ne merităm soarta pînă la cotor. Vorba lui Dan: “Pentru că suntem idioți, și nu privim realitatea în față, avem prea mulți urși pentru țărișoara asta, mult prea mulți, au ajuns să ne vâneze ei în loc să-i vânăm noi”.

Lăsați. E bine. O să fie și mai bine. Asta au vrut românii? Asta au. Și o să aibă și de aici încolo cu vîrf și îndesat. Beți încet, căci conține milă față de animale, dar nu și față de oameni.

Și nu uitați. Românii merită tot ce e mai bun.

A. Era să uit. Și nu uitați: mai tîmpiți la cap decît noi nu se prea există popor pe lumea asta plină de tîmpiți.

Ghinion.



. Citeste tot...

Despre moarte

De cînd a început Covidul, am dus la groapă șapte neamuri, șapte rude, șapte oameni dragi. Unii foarte dragi. Nici unul n-a murit de Covid. Au murit însă din cauza Covidului, căci n-au avut parte de tratament pentru bolile de care sufereau. Pentru că, dintr-o dată, vedeta isterică a sistemului de sănătate devenise Covidul și nimic altceva nu mai exista pe lumea asta, decît și doar numai sărăcia asta de Covid.

Ăsta este, de altminteri, unul din motivele principale pentru care lumea e reticentă în a accepta discursul oficial al autorităților despre Covid.

Lumea simte că e propagandă, că e harneală, că e ceva neautentic, artificial în vociferările milițienești ale stăpînilor care fac spume la gură în privința Covidului, dar ignoră absolut convenabil toate celelalte boli de care se moare de fapt: bolile de inimă, cancerul, diabetul – de departe principalele ucigașe ale românilor.

În fiecare zi, în ultimele săptămîni, au murit cîte 500 de români. În fiecare zi. Aproape de zece ori mai mult decît la Colectiv. Și totuși, nimeni nu mai zice dintr-o dată nimic. Nici o indignare superioară. Nici un influencer care să-și rostogolească ochii în cap. Nici o vociferare de deontolog nervos care să vitupereze împotriva nasolilor de la putere ce nu știu să gestioneze țara.

De ce? Foarte simplu. Pentru că pe deontologi și pe indignații de serviciu de fapt îi doare în cot de oameni, de morți. Pe ei îi interesează doar lupta pentru putere. Și caută în mod convenabil orice pretext de disfuncționalitate socială pentru a-l transforma în sfîntă bîtă cu care să pocnească PSD-ul în cap. Nu alt partid. Doar PSD-ul.

Deontologii sînt înregimentați politic, sînt cu arme și bagaje în tabăra non-civilă a celor care urăsc PSD-ul. Drept pentru care indignările lor nu sînt despre moarte, despre oameni, despre suferință. Sînt pur și simplu diverse variațiuni pe tema “plăcuțe suedeze”. Cum dăm în PSD? Cum transformăm acest subiect în prilej de atac politic?

Mor oamenii la Colectiv? Indignarea cît casa. Mor oamenii de zece ori mai mulți în fiecare zi la Covid? Nu contează. Sînt niște morți care nu ajută cu nimic discursului lor politic. Dintr-o dată nu mai zice nimeni nimic.

Se face pelerinaj la Sfînta Paraschiva? Indignarea cît casa. Vai, ce medievali. Fac ungurii și catolicii pelerinaj? Vaaai, ce responsabilitate civică, ce oameni dedicați ideilor lor. Fac tinerii Untold, tot un soi de pelerinaj, la altfel de moaște? Vaaai, ce tineri frumoși și liberi. Cum să critici tinerii liberi și frumoși că se înghesuile la sfintele moaște ale sfintei muzici tehno?

Se construiește Catedrala Neamului? Vaaai, ce primitivi. Se construiește încă un stadion la care modernii să se închine la Sfînta Minge, încă un mall la care consumeriștii să se închine la Sfîntul Consum? Vaaai, ce țară modernă. Să tăcem din gură, că ăștia care merg la Untold, la stadion, la mall sînt de-ai noștri, nu putem să-i certăm. Noi certăm doar babele și doar medievalii.

Se înghesuie lumea în piețe? Să închidem piețele, deși sînt în aer liber. Se duce lumea la mormînt, să aprindă lumînări? Să închidem cimitirele, deși sînt în aer liber. Se înghesuie lumea la mall? Vaai, ce necesare și esențiale sînt mallurile, nu le putem închide. Deși sînt spații închise, numa bune de vînturat Covidul.

Crește inflația pe vremea lui Ponta? Vaaai, ce nasoi. Puie Monta. Crește inflația mult mai mult pe vremea lui Cîțu Vodă? E ceva normal, firesc, de ce vă panicați? E bine, avem o economie care duduie.

Crește consumul pe vremea lui Dragnea? Vaai, ce nesustenabil. Vai, ce disperare, o să ne ia naiba pe toți. Crește datoria într-un mod îngrozitor pe vremea lui Cîțu Vodă, într-un an cît în restul anilor din 1990 încoace? Nu mai e folositoare politic această știre. Să tăcem în mod convenabil. Batista pe țambal, că nu e bun subiectul.

Hai, că am exemple de-astea să citim pînă la Revelion. În timpul ăsta, românii mor. Și nimănui nu-i pasă. Pentru că mor români convenabili. Bătrîni, săraci. Niște primitivi. Niște medievali. Dă-i încolo, oricum merită să moară. Și oricum nu ascultă ce le zicem noi. Niște primitivi. Să moară, nu ne pasă de ei.

Unul din motivele pentru care românii mor este că se interzice tratamentul ambulatoriu. Românii nu au voie să ia medicamente. Românii trebuie neapărat să meargă la spital, să moară acolo în mod organizat, științific, de la nosocomiale și de la incendiile cauzate de scurtcircuite și de atmosfera saturată de oxigen.

N-au dat voie să se importe Arbidol, un antiviral foarte eficient, pentru că e produs în țările post-sovietice. Orice vine din Rusia e demonizat, nu avem voie nici măcar să pronunțăm acest cuvînt. Deci nicht Arbidol. Noroc că a înflorit contrabanda, căci altminteri românii n-ar fi avut parte de acest medicament. Deși Arbidolul salvează vieți, indiferent dacă e produs în Rusia sau nu.

N-au dat voie să se producă Favipiravir, deși fabricile noastre de medicamente sînt pregătite de la începutul anului pentru asta și se milogesc pur și simplu de guvernanți să le dea autorizația. Nu. Nicht. Birocrația e mai presus de viață, de orice. Să moară românii, dă-i încolo, căci nu avem noi timp să facem acte. În timpul ăsta, în Ungaria autorizația de producție pentru Favipiravir s-a dat în mai puțin de-o săptămînă, iar ungurii au deja trei fabrici care produc acest antiviral foarte eficient.

Și uite așa se moare în România. Pe baza unor politici publice judicioase, științifice, riguros planificate și puse în practică de către înțelepții noștri guvernanți.

Lor de fapt nu ne pasă de oameni. Oamenii sînt niște piedici în calea fericirii lor politice. Dacă s-ar putea o țară fără popor, cred că Iohannis și ai săi ar fi în al nouălea cer de fericire. De cînd a ajuns la putere, distinsului nostru președinte îi pute poporul ăsta într-un mod absolut insuportabil. Românii sînt niște primitivi, niște medievali care trebuie tratați ca niște slugi. Și de care nu trebuie să ne pese dacă mor. Să moară, dă-i încolo de primitivi, căci oricum nu sînt pe sufletul nostru.

Pardon. Pe sufletul Nostru, căci așa trebuie să scrii despre Rege: cu litere mari.

E bine. E o țară în care se moare, iar românilor li se interzice accesul la medicamente. E bine. E o țară în care guvernanții își continuă în mod neabătut politica oficială: să rămînă doar ai noștri, tinerii frumoși și liberi, căci doar ei sînt oameni. În rest? Dă-i încolo de medievali. Să piară. Să dispară de pe fața pămîntului.

E bine. E bine. Și nici măcar n-a venit iarna.

Românii merită tot ce e mai bun.

Ghinion.





. Citeste tot...