Din îndepărtatul București, de aici de unde adăstăm vremelnic în aceste vremuri îmbîcsite de Covid

Din îndepărtatul București, de aici de unde adăstăm vremelnic în aceste vremuri îmbîcsite de Covid,

de aici din această închisoare de lux numită casă în care stăm și nu facem nimic și ne uităm la filme și admirăm cum ne trece încet încet viața, pas cu pas,

de aici de pe aceste scaune și trotuare și de la această civilizație care mortifică mintea, strică creierul și fleșcăie trupul,

din această cloacă de ipocrizie și din acest bordel de moralitate mereu falsă, mereu sperjură,

din aceste locuri pline de rana realității și a mediocrității și a mereu necontenitei continuei pierderi de speranță, unde nu se întîmplă nimic, iar atunci cînd se întîmplă, începem cu toții să ne blestemăm zilele și să ne dorim să nu se fi întîmplat nimic,

de aici din această biată colonie de la margine de imperiu, scîrbavnică gaură de pierdere de timp și de speranță și de viață, unde totul pute și unde speranța este tranșată felii felii cu ascuțite cuțite de măcelar politician,

de aici, unde totul este pris a la legere, pupă-i în bot Ghiță și papă-le tot, te doare, mă, da, mă, mă doare, mă doare-n cur, mă,

de pe aceste meleaguri binecuvîntate de deontologie și de perfecțiunea stearpă a constipaților,

de aici vă salută Turambar, vă pupă pe bască, vă fac frumos din mînă și vă îndemn să vă vedeți de viața voastră, unde vreți voi, dar nu aici, căci aici sîntem sortiți la un veac de prostie și la un secol de bicisnicie și la o sută de ani de ticăloșie și nemernicie și ghinion,

ghinion,

de aici vă îndemn solemn, cu falsă siguranță și cu fals zîmbet pe buze, să vă trăiți viața cum vreți voi, fără stăpîni, fără imperii, fără presiunea de a fi slugă și fără dezamăgirea de a nu putea fi liber.

Hai, pufoșilor, fiți voi cei care puteți. Restul e părere. Restul e păcăleală.

The rest is silence.

La mulți ani, naivilor! Valar dohaeris.

Citeste tot...

Hai la vînătoarea de lupi, hai cu toți la vînat

E o bucurie tare aspră. E o bucurie iresponsabilă, avîntată, semeață. E o bucurie cu cuvinte necunoscute. Te joci cu ele cum se joacă soldatul cu grenada, cum se joacă mecanicul cu locomotiva în plină viteză.

Atunci cînd te încumeți să traduci dintr-o limbă necunoscută, prin tot soiul de traduceri intermediare, cum am tot făcut eu în ultima vreme din limba rusă. Nu cunosc cuvintele. Nu cunosc curgerea limbii. De-abia cunosc literele. Și totuși mă opintesc într-însele, cu năvală berbecească, dînd iureș în mormanul de cuvinte străine. Ce înseamnă asta? Cît duce cuvîntul ăsta? Unde duce? Care este oglinda lui în limba noastră neaoșă, românească?

O singură dată am mai cunoscut această poftă de viață și frică și izbîndă tembelă. Cînd m-am avîntat pe munte, în zăpadă și în frig, în stîncă și în gheață, neștiind unde ies. Era să mor de două ori pe munte. Și de două ori am răzbit prin stîncă și ceață, prin frig și necunoscut.

La fel și aici. Te scufunzi în întunericul limbii străine precum într-o peșteră amenințătoare. Și ieși de partea cealaltă a stîncii și a versului cu trofeul în gură, cu cuvintele pe limbă.

Semeață îndrăzneală. Zăticnită poticnire întru credință. Credința în vers. Credința în poezie.

Hai la vînătoarea de lupi, hai cu toți la vînat.
De sure jivine: hoașca de lupoaică, puiul cel pribeag.
Strigă hăitașii, latră și cîinii pînă dau în vărsat,
Zăpada-i plină de sînge, dîre roșii-al nostru steag.

Știu. O să mă acuzați de toate cele de pe lumea asta. Că sînt rusofil. Că sînt kaghebist. Că sînt în toate felurile. Sînteți niște proști și niște fameni. Limba străină e o cetate ce trebuie cucerită, e o redută ce trebuie răzbită. Promit să traduc din spaniolă, din Borges și din Marquez. Spaniola, această limbă de Cortes inventată, spre cucerire și supunere și moarte.

Din germană? Nu am ajuns cu îndrăzneala pînă într-acolo. Orice cutezător are limitele sale.

Ahí está lo que fue: la terca espada
del sajón y su métrica de hierro,
los mares y las islas del destierro
del hijo de Laertes, la dorada
luna del persa y los sin fin jardines
de la filosofía y de la historia,
el oro sepulcral de la memoria
y en la sombra el olor de los jazmines.
Y nada de eso importa.

Citeste tot...

Vin alegerile!

Citeste tot...

Nasoale filmele astea nasoale

Este un film care mie îmi place și vouă nu. Mai mult. Pe care eu îl înțeleg și voi nu.

Nu că aș fi eu genial și deștept – deși uneori chiar sînt, dar nu acum, și nu despre asta e vorba în propoziție. Ci pentru simplul, prozaicul fapt că mie îmi place istoria și vouă nu. Mai exact, anii 30 și 40. Pentru că mie îmi plac filmele vechi și vouă nu.

Voi vă umeziți erotic la The Avengers (by the way, mare film, chiar unul din marile filme ale Hollywoodului). Eu mă umezesc la fel de erotic la The Tall T și la They Died With Their Boots On și la The Blackboard Jungle. Toate filme care vouă foarte posibil v-ar provoca niște mari, imense, indignate căscături de plictiseală.

E un film pe care l-am descoperit azi din greșeală, courtesy of bunul meu prieten și genial matematician nasol, Dan Șelaru. El mi-a zis despre el. Eu am zis că o să-l caut. Politicos. Poate cîndva. Da, Dane, o să mă uit la el. Cum să nu. Insert polite shrug here.

Din greșeală l-am căutat chiar azi. Din greșeală m-am uitat chiar azi un pic prin el, mai mult ca să văd calitatea imaginii, dacă e suficient de bună varianta găsită sau caut alta.

M-am uitat un minut. Apoi m-am uitat două. Acum sînt deja pe la jumătatea filmului. Pe care am văzut-o nu într-o oră, cît durează o jumătate de film zilele astea. Ci în vreo trei. Pentru că mă mai uitam un pic. Mai citeam un pic. Biografii. Istorii. Mai mă uitam la o scenă. Îmi dădeam seama că mai trebuie să mai citesc încă ceva, pentru a înțelege mai bine filmul.

Voi termina filmul. Și pe urmă mă voi uita din nou la Citizen Kane. Și probabil îl voi vedea cu alți ochi.

Filmul de care vă povestesc se numește Mank. E făcut anul ăsta. E alb negru. Este despre Hollywood și despre faimă și despre efortul creativ și despre ratare și depresie și ce nasol e să te piși în contra vîntului, chiar dacă te piși expresiv.

N-o să vă placă. Vouă vă place Tinsel Town, scufundarea în fantasmă. Vouă nu vă place să striviți corola de minuni a lumii. Ci doar să v-o dați adînc în venă. Frumoasă păcăliciune. Frumoasă. Creează dependență.

Mulțumesc, Dane. You’ve just ruined my day. Because you’ve just made my day.

“Write hard. Aim low.”

Citeste tot...

Sociologii sînt disprețuiți de politicieni

Sociologii sînt disprețuiți de politicieni. Pentru că le pun acestora în față oglinda nefardată. Ce crede lumea despre ei. Cît de populari sînt. Cînd nu sînt populari. Cînd dau rasol.

Meseria politicianului este să păcălească lumea din vorbe. Să-i facă să creadă chestii. Priviți, așa vreau să mă priviți, să mă vedeți. Uite, ăsta sînt eu!

Sociologul vine mai apoi și-i zice: nu, nu ești tu ăsta. Din contră, uite, așa arăți în ochii oamenilor. Nu cum vrei tu să lași impresia. Iată adevărata ta imagine, cum s-a imprimat pe retina mulțimii.

De-a lungul timpului am avut de-a face cu ceva politicieni. Le simt reticența. Le simt mefiența. Nu le place. Vin eu, enervantul ăsta de sociolog, să le sfîșii vălul iluziei, să le strivesc corola de minuni a harnelii. Un nasol și un nepriceput și un rău-voitor.

Politicienii, pentru că de-aia sînt politicieni, mimează cu convingere. La exterior sînt politicoși și raționali și teoretic acceptă ce le prezint. Uite cifrele. Uite graficele. Uite concluziile. Uite, cam asta ar fi de făcut.

Pe dinăuntru, însă, îi simt că fierb de indignare, de enervare, de șucăr. E o chestie inconștientă. Și nu sînt actori suficient de buni încît să o ascundă fără urmă. Ceva ceva tot răzbate. O sclipire de ochi. O încordare de umeri. O anumită nuanță a vocii. Un anumit mușchi pe față. Anumite cuvinte atent alese, dar care totuși n-ar trebui să fie acolo.

Reticență. Reținere. Respingere. Mefiență. Bănuială. Nu-i adevărat ce-mi arăți tu acolo. Nu, nu sînt eu ăsta. Să-ți spun eu cum sînt. Ah, ce prostii spui! Stai așa, dar de fapt dacă nu cumva...? Nu cumva sociologul ăsta ține cu ursul? Cine l-o fi trimis? Pentru cine lucrează?

E clar: o conspirație împotriva mea. Nu trebuie să am încredere în el. Nu-mi spune lucruri adevărate. Să vină altul! Altul mai bun, care știe cum să măsoare cu adevărat. Unde e Pieleanu? Să vină Pieleanu!

Adevărul e că nici eu nu fac lucrurile ușoare. Alții îi lingușesc. Pun accentul pe cele pozitive. Uite, șefu, ce bine e. Vai, ce perfect ați ajuns să fiți. Pieleanu. Pieleanu everywhere. Eu, din contră, scot în evidență buba, problema, rana. Și rana doare.

Și lu’ Palada am vaga impresie că-i și place să răsucească cuțitul în rană. Probabil e tot o chestie inconștientă. Să se răzbune un pic, să compenseze din vorbe și grafice decalajul de putere, relația asimetrică dintre el și politician. Nici eu nu știu să joc jocul. E mai bun Pieleanu.

Și uite așa, ajungem la epilog. La vestitul moment “prea tîrziu”. Cînd sociologul, triumfător și răzbunător, își permite să spună în fața politicianului zdrobit de realitate vestita frază gladiatorială: “ți-am spus eu”.

Stupidă răzbunare. Tîrzie recunoaștere. Degeaba. Inutil. Te caci pe ea de răzbunare. Nu a crezut în datele tale, atunci cînd se putea face ceva. A ajuns acum, bicisnic și mizer cadavru politic, să creadă în ele, cînd nu se mai poate face nimic. Uite ce frumos atîrnă. Dar vai, cîtă dreptate ai avut în sondajele tale. Ești cel mai bun sociolog. Doar tu ai știut cu adevărat.

Ghinion.

Și pe urmă o luăm de la capăt. Cu altul la început de drum. Cu altul la zenitul puterii. Cu altul plin de superbie și aroganță. Cu altul care crede doar ce-i convine și restul aruncă sub preș. Cu altul care strînge precaut din ochi și se întreabă printre gene, în timp ce-mi zîmbește politicos și se preface că mă crede: ăsta cu cine ține? pe ăsta cine l-a trimis? ăsta al cui e?

Mai bine să vină Pieleanu, să-mi spună ce-mi convine să aud.

Pleacă, mă, de-aici! Să vină Pieleanu...

Citeste tot...

Pledoarie pentru naționalismul economic

Societatea românească este, inevitabil, una cosmopolită. Chiar și oamenii din cel mai izolat colț al aceste țări sînt atinși de asta, că vor sau nu. Pentru că sînt înconjurați de elemente ale realității care nu prea sînt fabricate ori inventate aici.

Vremea izolării adiabatice a trecut demult. Nici o țară, cu excepția Coreii de Nord, nu mai își închipuie că poate să respingă ce vine din alte părți.

Societatea românească, de altminteri, ca și mai toate societățile de pe lumea asta, nu prea a inventat mare lucru. Am preluat de la alții. Și material, și simbolic.

Asfaltul pe care mergem. Calculatorul la care scriem, citim, ne petrecem viața. Tranzistorul. Alfabetul. Banii. Rindeaua. Strungul. Mătasea. Motorul cu aprindere internă. Toporul. Drujba. Pomul de Crăciun. Nici una din astea nu au fost inventate de români. Pe toate le folosim fără nici cea mai mică stinghereală.

Mai nimic din ce ne înconjoară nu e inventat de români, poate cu excepția stiloului.

Nici din punct de vedere simbolic nu am inventat gaura la covrig. Pe parcursul istoriei am preluat cu larghețe de la alții. Idei. Ideologii. Sisteme politice. Valori.

Nici religia ortodoxă nu e inventată de români, că veni vorba. Au venit pe vremuri alții și ne-au dat-o. Sfîntul Andrei, pe care tocmai l-am sărbătorit zilele trecute cu oareșce zăticniri și patimi sociale. El ne-a adus-o. Și datorită lui suntem români, pentru că sîntem creștini.

Singurul lucru pe care l-am inventat noi și de care sper să nu ne despărțim în vecii vecilor amin este frumoasa, întortocheata, complicata și gustoasa limbă română. Limbă care, și ea, e rezultatul a tot soiul de împrumuturi. Nici latină. Nici slavă. Nici turcă. Nici nimic. Doar română. Ilic. Ibric. Oraș. Bujie. Hard disk. Nici unul din ele nu sînt cuvinte românești. Și totuși ce frumoasă limbă română vorbim cînd le folosim.

Sîntem români pentru că trăim pe aceste pămînturi. Pentru că vorbim această limbă. Și mai ales pentru că ne dorim să fim români. Însă, în rest, vrem, nu vrem, tot împrumutăm de la alte popoare. Feluri de a trăi și de a fi. Tehnologii. Idei. Cuvinte. Valori.

Drept pentru care e greu, foarte greu să rămîi pur simbolic zilele astea, cînd toată lumea împrumută de la toată lumea. Toate țările acestei lumi sînt cosmopolite. Îmbrățișează cu entuziasm ce inventează alții. Fără a-și pierde fibra de patriotism.

Într-un singur domeniu mai toate țările înțelepte la cap sînt al naibii de conservatoare și de naționaliste. De egoiste. De geloase. Egoism, gelozie. Două trăsături negative puse cu indignare în cîrca naționaliștilor din toată lumea.

Toate țările întregi la minte sînt naționaliste în domeniul banilor.

Nemții sînt ai naibii de naționaliști și de egoiști și de geloși cînd vine vorba de bani. Le place să cîștige, nu să piardă. Să primească bani, nu să dea bani. Să exporte, nu să importe. Să adune bogăție la ei în țară, nu să o dea altora. Au făcut războaie pentru asta. Și fac și acum, doar că nu cu tancuri și tunuri, ci războaie perfide, economice, sub masca unor înalte precepte morale.

Exact același lucru îl putem spune și despre francezi. Și despre americani. Și despre ruși. Și despre japonezi. Și despre chinezi. Și despre evrei. Și despre englezi. Toate sînt națiuni mari, care preferă să ia, nu să dea. Să le iasă cu profit pentru țara lor, nu cu pierdere. Să adune bani. Să folosească banii adunați pentru a merge peste alții și a-i domina economic, dacă se poate.

Așa sînt războaiele din ziua de azi. Nu cu tancuri. Nu cu ii sau kimonouri. Ci cu bani. Cine cumpără pe cine. Cine deține pe cine. Cine domină economic pe cine.

România este o țară tare proastă în acest sens. De treizeci de ani ne-am tot lăsat chiloții economici în vine și am permis oricui să ne posede. Să ne ia resursele. Să ne cumpere oamenii, fie la bucată, fie vrac, la sparanghel. Să fim cuceriți economic.

Firmele mari străine au venit aici. Românii le-au primit cu brațele deschise, după o lungă iarnă de izolare economică. Și de cînd au venit strivesc cu perseverență concurența locală, firmele mici care neavând nici bani, nici tehnologie, sînt pur și simplu sufocate de apăsarea behemotului monopolist.

Statul român stă și se uită ca bleaga cum firmele românești sînt net dezavantajate în această competiție inegală. Nu face nimic.

Deși alte state, în alte vremi, exact asta au făcut. Au ajutat firmele naționale să poată crește, să poată deveni competitive și să facă față încercării de strivire din partea concurenței mult mai puternice.

Economistul sud-coreean Ha-Joon Chang a explicat strălucit cum toate țările lumii au făcut asta, în cartea sa din 2007 "Samaritenii cei răi". Inclusiv Anglia, teoretic promotoarea globalizării, chiar și cu forța, a făcut de fapt asta la începuturile modernității, cînd era dezavantajată de alte țări mai puternice la vremea istorică respectivă. Inclusiv America a făcut asta, cînd era mai mică și mai fără de putere în fața celor puternici de atunci.

La început și-au apărat cu îndîrjire economia internă, cu măsuri protective, pentru a lăsa firmele locale să crească. De-abia după ce acestea au devenit puternice și au putut ieși la luptă în competiția internațională, de-abia atunci au început să propăvăduie beneficiile globalizării. Pentru că le convenea.

În general, țările mari și puternice propăvăduie doar ce le convine. Și-și schimbă în mod convenabil principiile și înaltul discurs moral doar în funcție de interese.

Uitați-vă la America acum. Cum a venit China și i-a amenințat interesele economice, cum a lepădat imediat pretențiile de globalizare și a trecut înapoi la discursul protecționist. O ipocrizie care vine să apere interesele naționale economice ale Americii. La fel și cu Brexitul.

Repet: interese economice NAȚIONALE. NAȚIONALE, acel cuvînt care apare și în NAȚIONALISM. Dar, culmea ironiei, și în denumirea PNL: Partidul NAȚIONAL Liberal. Se zvîrcolesc Brătienii în mormînt cînd văd în ce hal au ajuns liberalii din ziua de azi să-și bată joc de cuvîntul NAȚIONAL.

Mă întorc la naționalismul economic. Toate țările mari, Statele Unite, Anglia, Germania, își permit să aibă interese NAȚIONALE economice. Să-și apere companiile și să facă eforturi pentru a le întări, dezvolta, împinge în cît mai multe piețe. Să se extindă. Să acapareze piețe. Să cucerească.

Inclusiv cu presiuni din partea ambasadorilor, un soi de guvernatori și de Gauleiteri ai acestei colonii, Republica Bleagă România.

România nu face nimic. România permite firmelor străine să vină aici, să sufoce firmele mici locale care nu beneficiază nici de capitalul firmelor străine, nici de tehnologia ori sprijin diplomatic.

Apoi, după ce sufocă tot, firmele străine capătă poziții dominante în toate domeniile esențiale ale economiei românești. Domenii critice, repet, CRITICE pentru orice stat din lumea asta. Distribuția de energie. De gaze naturale. De apă. Pădurile. Producția și comercializarea hranei. Alte utilități publice. Repet: toate domenii absolut esențiale, critice pentru orice stat.

După aia e simplu pasul următor. Pentru că statul român e bleg și prost și slugarnic cu firmele străine. Companiile străine își externalizează profitul, neplătind aici decît firimituri de taxe. Banii pleacă din România.

Aduceți-vă aminte de scandalul recent cu profiturile inexistente ale băncilor. Măi băncilor, cum ați putut să aveți tupeul să declarați că în plină perioadă de creștere economică, în anii 2016 – 2017, voi nu faceți deloc profit în țara asta pe care o mulgeți cu nesimțire? Iete că au putut. De ce? Simplu. Pentru că au putut.

A venit premierul de atunci, Tudose, pe care toți deontologii l-au demonizat cu mare demonizare, ca și pe toată echipa Dragnea de altminteri, și a pus piciorul în prag băncilor. Dacă nu vă potoliți și nu scoateți la lumină profitul, basta.

Și ce să vezi? Minune. Mare minune dumnezeiască. Dintr-o dată, toate băncile au descoperit că au profit. Amnarul mamilor voastre de jecmănitori.

De ce au putut face asta? Pentru că statul român este bleg. Este corupt pînă în măduva oaselor. Este slugarnic și s-a predat fără nici un fel de luptă ocupanților economici străini. Care acum aplică metodele cele mai pe față de neocapitalism, de extracție de plus valoare.

Cea mai mare parte a plus valorii create în România nu rămîne aici. Merge să umfle cuferele celor de la Viena, din Berlin, din Londra, din Paris, din Washington.

Plus valoarea din Anglia rămîne în Londra. Plus valoarea din Germania rămîne în Berlin. Și în Koln. Și în Frankfurt. Și de-aia englezii și nemții și francezii au trotuare mai bune, autostrăzi și bunăstare. Pentru că le rămîn banii acasă. Nu de alta.

Și pentru că, pe lîngă banii lor produși în țara lor, le mai sosesc pleașcă și alți bani făcuți în Cehia, în Polonia, în România, în Vietnam, în China. Pe unde mai exploatează ei.

Doar că polonezii au negociat mai bine. Luați și voi, ne mai rămîne și nouă. Cehii la fel. Vietnamezii la fel. Nu mai vorbesc despre chinezi, care le-au răsturnat masa în cap celor care au încercat să-i exploateze și acum le dau acestora să guste din propriul lor fruct. Luați de-aici, să vedeți cum e să fiți abuzați economic.

Doar românii sînt fraieri și se lasă violați economic cu entuziasm.

Statul român, pentru că permite extracția nestingherită de plus valoare din țară.

Dar nu numai statul român. Ci și poporul român, pentru că în naivitatea sa crede că străinii ne fac vreo favoare cînd vin aici cu supermarketurile și cu distribuția de utilități și cu toate celelalte instrumente neocolonialiste. Și nici nu-și dă seama că e furat pe față. Și se lasă păcălit și se duce după fentă și după toate narativele servite de sistemul aservit intereselor străine.

Asta înseamnă naționalism economic. Să-ți aperi interesele și să faci astfel încît să beneficieze și unii și alții. Nu mereu doar străinii. Să nu fie mereu dreptate doar cîini, nu și pentru căței. În rest, puteți să purtați ce vreți voi, dragii mei cosmopoliți: ie, chimono, pălărie de cowboy, vestuță de tirolez. Dar să rămînă banii în țară.

Pentru asta vă cert și vă bombăn și uneori chiar și vă înjur, dragii mei români pe care vă iubesc ca pe neamul meu. Pentru că nu vă dați seama. Pentru că sînteți fraieri și ușor de păcălit.

Puteți să vă supărați pe mine. Mai bine să fiți supărați și să vă sune un clopoțel undeva în creier, decît să rămîneți blegi și adormiți și anesteziați și să nu vă dați seama cum sînteți făcuți la portofel de către străini.

Îmi doresc o Românie mîndră și naționalistă, precum Germania. Naționalistă și egoistă și cu tupeu, precum Anglia și Statele Unite și China și Franța.

Și mai ales naționalistă și puternică precum Polonia, care în limitarea sa de țară mică și săracă și fără capital propriu, a reușit totuși să facă față în mod respectabil behemotului neocolonialist și să le spună Nu. Pînă aici. Luați și voi, dar trebuie să ne rămînă și nouă ceva.

Că doar nu s-a întîlnit hoțul cu prostul.

Doar în România s-a întîlnit hoțul cu prostul.

Deocamdată…

Citeste tot...

Românii nu au curaj

Românii nu au curaj.

Că o fi din felul în care sîntem crescuți în primii ani de copilărie. Că o fi de la lunga experiență istorică de iobagi. Nu știu. Dar știu că nu prea avem sînge în venă. Preferăm să tăcem și să înghițim și să ne fofilăm prin istorie.

Avem tactici de guerrilă bleagă. Ei se fac că ne asupresc. Noi ne facem că ne doare. “Te doare, mă? Da, mă. Mă doare, mă. Mă doare-n...”

Oltenii în vremea habsburgilor. I-au adus la exasperare pe vremelnicii ocupanți, făcîndu-se că respectă regulile și ascunzînd resursele și temporizînd și falsificînd recensăminte și declarații.

Muntenii în vremea turcilor. Vestita fugă în pădure. Codrul frate cu românul. Și dat foc la holde și otrăvit fîntînile. Holdele noastre. Fîntînile noastre.

Ardelenii sub cam oricine, cu excepția moților. Dar și acestora le-a trecut repede. Ei voiau săracii doar niște înlesniri de-alea minore, de slugă privilegiată. Nu să facă revoluție și să fie eroi. Săracu’ Avram Iancu, a murit trist și sărac și beat și în zdrențe, doinind din fluier a pagubă. O epavă tratată cu dispreț de semenii săi și pe urmă ridicată tardiv la rang de semizeu inutil, după ce-a murit ca un cîine, pe o prispă.

Creștinii sub comuniști. Activiștii de partid se făceau că sînt atei, dar își botezau copiii pe ascuns. Slugile de români se făceau că ascultă, dar tot pe ascuns își făceau cîte o cruce pe furiș și aveau icoane prin casă.

Nu prea avem vînă de curaj în noi. Ne place mermeleala. Ne place s-o bălmăjim călduț și fără risc. S-o zguduim bine temperat, să nu care cumva să facem valuri, să se supere boierul.

Cu izbucniri punctuale. Cu excepții deosebite. Dar care au rămas doar excepții, din păcate.

Un Mihai Viteazu cu tupeu, degrabă trădat și omorît de Imperiu. Un Brîncoveanu care s-a opus viclean pînă n-a mai avut ce face și a trebuit să se opună pe bune, doar ca să fie vîndut de boieri, să-l căsăpească sultanul și pe el și pe toți fiii săi. Un Cuza la fel de repede tăvălit și izgonit din țară, tot de boieri, să aducă stăpîn neamț, că doar nemții au voie să conducă țara asta de slugi. Un Mărăști și Mărășești – cu adevărat momentul de glorie al României, fără de care probabil nici n-am prea mai fi vorbit limba română. Un Stalingrad la care aliații ne cam bombăne că din cauza noastră s-a rupt linia frontului.

Și cam atît. S-a terminat manualul de istorie. Căci Burebista nu prea era român, cu excepția trăirismelor dacopaților care construiesc mitologii necesare ideologic.

În rest, tactica slugii. Fă-te că-i asculți și fentează-i cît poți. “"Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot”. Sîntem pasivi agresivi. Bombănim în barbă și punem în practică bancurile alea tîmpite despre uite ce frumos ne pișăm pe ei, dar stai așa, că am uitat să menționez că nu prea avem curajul să ne și deschidem la pantaloni.

Mda. Un motiv în plus să-mi placă tupeul celor de la AUR. Au curaj. Au un avînt care altora le lipsește. Au tupeu. C-or fi avînd curaj că-i lasă stăpînirea și că au și ei motorașele lor? Probabil. Mă lasă rece. Prefer niște securiști curajoși unor civili fleașcă.

Știu că nu vă place de ei. Știu că încercați să le găsiți tot soiul de noduri în papură. Știu că vă stau ca un os în gît.

Ceea ce este deosebit. Exact de ce avea nevoie acum România. Un pic de scuturătură din condiția de slugă bleagă și supusă și totalmente lipsită de mîndrie și de coloană vertebrală.

Neam de slugi care are un grof ce-i trimite la cules sparanghel. Iar noi, cu căciula în mînă, mulțumim supuși și întrebăm dacă trebuie să ne aducem sendvișuri de acasă sau cumva ne decontează masa de prînz cei de la Schweighofer, din banii făcuți pe defrișările pădurilor noastre?

Nu-mi plac deloc austriecii. Un neam de aroganți imperiali. Dar îi apreciez pentru că sînt naționaliști. Ai naibii de naționaliști. Țin cu țara lor și fac tot posibilul să jecmănească alte țări. Bravo lor. Pentru că pot. Doar ei au voie să fie naționaliști. Noi nu. Slugile nu au voie.

Nu-mi plac deloc germanii. Yuk. În afară de Bach, mă lasă totalmente reci. Dar îi apreciez pentru că sînt naționaliști și vor să fie stăpîni peste toți proștii ceilalți din jurul lor. Bravo lor. Pentru că pot. Doar ei au voie să fie naționaliști. Noi nu. Slugile nu au voie.

Nu-mi plac nici englezii, deși le respect mult de tot cultura. Alt neam de imperialiști aroganți. Dar ce stil! Și cu același tupeu vor să facă ce încearcă și ceilalți, austrieci, nemți, ruși, americani, japonezi. Să-i exploateze pe ceilalți proști din jurul lor. Să fie de partea bună a istoriei. Să ia, nu să dea. Să călărească, nu să fie călăriți. Să le iasă cu plus, nu cu minus.

Doar noi, neam de slugi proaste, mereu învățăm de la istorie doar scăderea, niciodată adunarea. Să dăm pădurile la austrieci. Să dăm băncile la austrieci și la francezi și la nemți și la oricine vine. Să dăm magazinele de mîncare la deosebiții de belgieni, care fiind atît de fraieri, nu au reușit să exploateze pe nimeni, decît pe și mai fraierii de români. Să dăm curentul la italieni și apa la francezi.

Să dăm tot, să nu ne rămînă nimic. Și să ne mai și bucurăm pentru asta. Să lingem mîna asupritorului și să-i înălțăm osanale.

Vai, domnul colonialist. Ce foarte perfect sînteți. Ah, ce proști sîntem noi și cum merităm să luăm lumină de la domniile dumneavoastră. Permiteți-ne să vă punem pe tavă tot ce e mai bun și să vă dăm tot ce avem. Și un pic pe deasupra. Tinerii noștri. Viitorul nostru. Soarta noastră. Doar voi puteți să ne hotărîți soarta. Doar voi știți mai bine. Noi sîntem proști și primitivi, niște aborigeni jegoși. Clotilde. Clotilde. Ah, Clotilde!!

Mă bucur nespus că a apărut Șoșoacă în viața voastră. Să vă contrabalanseze pofta de Angi Grasa și de Pleșu și de Liiceanu și de Clotilde. Mă bucur nespus că e mitocancă și vocală și îndrăzneață și liberă și că vă tăvălește din vorbe și din tupeu și că vă face cu ou și cu oțet.

Mă bucur aprig văzînd cum începeți să tremurați în fața mitocanilor necesari, ai celor care n-au stil, dar au dreptate. Cei care au vînă în ei și prețuiesc libertatea. Mitocani așa cum sînt ei, fac o treabă deosebită. Dacă deștepții acestei nații sînt lași și slugi și se vînd ieftin la primul stăpîn care le oferă prima bomboană, atunci să vină mitocanii și să ne salveze din condiția de slugă.

Englezii sînt ai naibii de mitocani. Și ah, Doamne, ce liberi sînt. O nație de mitocani cu ceafa groasă, marinari și soldați și curve și genii care au cucerit lumea. Germanii nu sînt nici ei mai prejos. Niște cîrnățari anoști și grobieni. Și cuceresc lumea. Americanul de rînd este de o mitocănie insuportabilă. Și e liber și are curaj și compensează cu vîna lui de mitocan toată lipsa de bun simț filosofic a filfisonilor care despică sexu-n treizeșapte.

Ciobanul român e mitocan și insuportabil. Pute ciobanul român. Și crește oi și a salvat România în izmene la Mărăști și la Mărășești. Fără mitocanul de cioban român, acuma vorbeați nemțește, proștilor.

Manelistul român e un mitic jalnic, mitocan și cu părul îmbîcsit de gel, plin de tatuaje și de jeg. Și ține în cîrcă o țară întreagă, cu munca lui, cu perseverența lui de șobolan truditor. Prost și mitocan așa cum e el, manelistul român e mai român decît toți pensații acestor vremuri de pensați patetici.

Țăranul român e mitocan și sărac și rupt în fund și enervant și se cacă-n fundu’ curții, în haznaua care pute metri împrejur. Și fără țăranul român acum băteați pas de defilare în fața Kaiserului și vă chema Heidi și Grimhilda și Siegfried Vasile și Hans și Klaus pe toți.

Ardeleanul de rînd este un mitocan plictisitor și lipsit de orice fel de haz. Și cu truda lui zilnică ține în cîrcă familia și satul și neamul și țara. Român adevărat, un mitocan care mănîncă ceapă care pute și slană de-aia cu mult colesterol și care e mai român de o mie de ori decît toate mămăruțele acestui neam plin de mămăruțe.

Țara adevărată e compusă din mitocani necesari, care vin să contrabalanseze excesele de tîmpenie filosofică și ideologică a rujaților pensați cărora le-a scăpat creierul prin bălării.

Țara adevărată e compusă din oameni care au dat o smetie peste bot cu votul de zilele trecute tuturor ticăloșilor care încearcă să vîndă România la bucată și să o bage la coteț, neofanarioții care vor cu orice preț să ne transforme în slugi ale noului Imperiu neocolonialist.

Jos pălăria pentru cei care au curaj și prețuiesc libertatea și pun țara mai presus de ruj și dreptatea înaintea stilului.

Bravo, Șoșoacă! Fii nebună și liberă și dă-le peste ochi și peste ticăloșie și peste pofta de trădare și sparge-i la bubă! Că merită, mama lor de ticăloși!

Am zis.

Citeste tot...