Eficiența și demonii săi

Eficiența și demonii săi
Relația tensionată dintre eficiență și teritorialitate
Stat vs corporație multinațională

Rezumat
Eficiența reprezintă una dintre caracteristicile esențiale ale modernității. Logica eficienței a îmbunătățit considerabil viața oamenilor în ultimul timp.

Însă eficiența prezintă și aspecte negative. Una din problemele eficienței o reprezintă externalizarea costurilor, generatoare de poluare în toate formele sale, îndeosebi în cea a încălzirii globale.

O altă problemă a accentului pus pe eficiență o reprezintă delocalizarea rezultatelor. E vorba despre tensiunea dintre eficiență și teritorialitate, o caracteristică biologică puternic înrădăcinată la nivel instinctual în viața oamenilor.

Pe de o parte, eficiența contestă regulile sociale bazate pe teritorialitate. Cazul clasic al acestei confruntări îl reprezintă confruntarea dintre statul național și companiile multinaționale.

Statul național este puțin probabil să dispară în viitorul apropiat. Corporațiile multinaționale sînt în situația de a nu putea clama monopol asupra eficienței, pentru că există și alte tipuri de eficiență pe lîngă cea financiar-economică.

Dintre acestea, cea mai greu de neutralizat de către eficiența economică o reprezintă eficiența gestionării puterii, îndeosebi a violenței organizate.

Pe de altă parte, eficiența, contestând teritorialitatea, contestă de fapt și unul din marile principii ale economiei: proprietatea privată, extensie a acestui instinct teritorial.

Iată cum în inima economiei avem de-a face cu două principii aflate în tensiune primară: eficiența și proprietatea privată, chiar dacă teoria clasică economică postulează eficiența însăși pe baza proprietății private.

Este vorba despre tensiunea dintre individ și comunitate, dintre proprietatea privată personală și bunul public, proprietatea comunității.

* * *

Eficiența
Una din marile temele ale ultimelor cîteva sute de ani, mai ales a ultimei sute de ani, o reprezintă eficiența.

Concept aflat în miezul ideii mai generale de modernitate, eficiența este cea care guvernează din ce în ce mai puternic societățile și viețile oamenilor. Mai repede mai bine mai tare mai ieftin mai mult mai bun.

Optimizare
În matematică, se numește problema optimizării. Se fac cursuri la facultate. Se studiază în mod riguros care sînt situațiile în care este posibilă optimizarea și care nu, iar în cazul situațiilor posibile se demonstrează la fel de riguros, sub formă de teoreme, care sînt algoritmii de atingere a scopului propus în mod optim.

Eficiența și viața mai bună
Viața este dintotdeauna o problemă de optimizare. Optimizare a succesului de supraviețuire. Optimizare a succesului de reproducere. În ultima perioadă, optimizarea vieții a cunoscut o dezvoltare exponențială.

Toți alergăm după eficiență. Ca urmare a eforturilor de eficientizare, viața unui număr imens de oameni a devenit mai bună în ultima sută de ani. Mai sigură. Mai bine hrănită. Mai adăpostită. Mai bine îmbrăcată. Mai demnă. Nu neapărat mai fericită – altă discuție, altă logică. Dar cu siguranță mai prosperă.

Sunt sute, mii de cărți și de studii care arată că omenirea trăiește în probabil cea mai bună dintre lumile de până acum, grație creșterii priceperii cu care stoarcem realitatea de cele trebuincioase, adică grație eficienței.

Eficiența extragerii energiei
Dintre diversele feluri de creștere a eficienței, un loc esențial îl ocupă priceperea de extracție a energiei din combustibilii fosili. Tot o problemă de eficiență, de optimizare, de densitate.

De când oamenii au învățat cum să aibă acces la belșugul de densitate de energie din hidrocarburi, dezvoltarea omenirii a explodat în mod cu adevărat spectaculos, unic în istoria sa.

Demonii eficienței
Dar, cum ar zice necruțător de eficienții anglo-saxoni, pînă și în heaven there are troubles. Eficiența aduce și probleme. Unele din ele, mari de tot:
• Depersonalizarea cenușie a vremilor moderne
• Poluarea, îndeosebi cea termică
• Inegalități considerate de mulți imorale
• Tensiunea dintre eficiență și teritorialitate
• Consecințele geostrategice ale diferențialelor de eficiență

Nu vom putea vorbi aici despre toate aceste probleme. Toate sînt interesante.

Cea a cenușizării prezentului este una ce ține îndeosebi de sociologie și de estetică. Cea a generării de inegalitate ține de zona filosofiei morale, a sociologiei, științelor politice și economiei, îndeosebi a criticii marxiste a capitalismului. Cea a consecințelor geostrategice ține de științele politice, îndeosebi de geostrategie și de științele războiului.

Mă rezum doar la două dintre problemele eficienței, cele care au de-a face cu domeniul biologiei și ecologiei.

Externalizarea costurilor. Poluarea
Una din marile probleme generate de obsesia pentru eficiență, cea cu care ne vom confrunta din ce în ce mai mult în anii și secolele care vin, o reprezintă externalizarea costurilor.

The tragedy of the commons, cum ar zice aceiași anglo-saxoni necruțător de eficienți.

Sistemul economic, principalul generator de eficiență din societate, scuipă în afara sa costurile, neajunsurile, neplăcerile. Ce e bun să fie al meu, ce e prost, afară cu el din sistem. În limbaj obișnuit, acest comportament este cunoscut sub numele de poluare.

Încălzirea globală
Pe lângă formele cele mai vizibile de pînă acum ale poluării: apă murdară, aer îmbîcsit, substanțe chimice toxice, PET-uri și alte sticle de plastic care formează imense insule în mijlocul oceanului și omoară prin sufocare săracele broaște țestoase, de fapt principala poluare o reprezintă cea termică.

Orice efort de atingere a scopului și de eficientizare necesită consum de energie. Nici un consum de energie nu este perfect. Al doilea principiu al termodinamicii ne asigură că orice efort nu poate fi făcut cu eficiență 100%. Că din zbaterea de atingere a scopului rezultă căldură reziduală, care se disipă în afara sistemului.

De-aia, dragii mei, avem încălzirea globală. Că așa ne asigură bestia necruțătoare de fizică. Orice am face, e cu pierderi. Dă un pic pe lîngă și scapă în afară. Orice dă un pic pe lîngă, are și un pic de căldură asociat.

Unul din principalele efecte ale năzuinței spre eficiență este că o să ne ia dracu pe toți, în cîteva sute de ani. Acuma mor doar urșii polari. Dar asta nu-i nimic, dă-i încolo de urși polari, Niște bestii, omoară bietele foci. Stați să vedeți cînd va crește nivelul Oceanului Planetar și vor începe să fie afectați oamenii din coridoarele litorale ale uscatului.

De sutele de milioane din Bangladesh evident că ne va durea la bască, pentru că sînt săraci și indieni și mici și negri și urîți. La fel și cu indonezienii. Dar să vedeți cînd o să fie inundat New Yorkul, cînd o să se ducă dracului Veneția, Copenhaga, Londra și alte mari așezări omenești indo-europene. De-ăia la piele la fel cu noi, albi și blonzi și nemți și frumoși și înalți și arieni și bogați, așa ca noi, miticii ăștia din Balcani. Atunci să vedeți jale și suspin.

Nu doar combustibilii fosili sînt problema
Binecuvîntarea este și blestem. Dependența societății din ce în ce mai mare de combustibilii fosili a dus la o explozie de eliberare de căldură reziduală în mediul înconjurător, sistemul proxim economiei globale.

Însă chiar și dacă omenirea va reuși să depășească dependența de combustibili fosili, cea care eliberează o cantitate mare de carbon în oxigen și generează efectul de seră, și va trece la consum de energie mai curată, regenerabilă și fără intermediari de carbon (soare, vânt, valuri, maree, geotermică), problema nu va fi de fapt rezolvată, ci doar ușor atenuată.

Atît timp cît avem un consum intens de energie, o amprentă energetică extensivă, o parte din acest consum se va scurge în mod inevitabil în mediul înconjurător și problema încălzirii globale va rămîne aceeași, chiar dacă nu la aceeași intensitate ca acum, cînd carbonul catalizează și agravează fenomenul. Asta pentru că nu există ciclu termic perfect.

Delocalizarea
Dar nu despre încălzirea globală vreau să vorbesc azi. Asta va fi peste cincizeci de ani sau peste o sută cincizeci de ani. Who cares? O să murim pînă atunci. O să sufere doar copii și nepoții noștri. Dar cine mai face în ziua de azi copii? Nu e cool. Cool e să apreciezi eficiența în toată splendoarea ei, fără să ții cont de efectele sale secundare detrimentale.

Însă pe lîngă externalizarea costurilor, eficiența mai generează încă o problemă. Delocalizează. Mută străduința economică și mai ales produsul acestei străduințe – adică resursele și profitul – într-o logică ce nu ține cont de teren, pămînt, teritoriu, împărțirile administrative actuale.

În rîndurile care urmează, voi demonstra cum delocalizarea specifică eficienței economice nu poate fi dusă pînă la capăt, oricît de mult și-ar dori proponenții acestui tip de logică, din considerente ce țin de nevoi care vin din istoria îndepărtată a speciei umane.

Teritorialitatea
Principalul motiv pentru care eficiența economică se lovește la un moment de un prag limitativ, peste care nu poate trece, este că vine în contradicție cu una din instinctele noastre bine definite, care ne-a ajutat să supraviețuim atîtea milioane de ani: teritorialitatea.

Vrem, nu vrem, ne convine sau ba, recunoaștem sau nu, avem anumite caracteristici biologice ce ne definesc iremediabil viața.

Sîntem animale, nu vegetale (deși unii dintre noi...). Sîntem vertebrate, nu echinoderme sau meduze (deși unii dintre noi...). Sîntem mamifere, nu găini (deși unii dintre noi...). Sîntem primate, nu feline sau pachiderme (deși unii dintre noi...).

Sîntem, vrem nu vrem, mai ales animale sociale, precum leii, gazelele, popîndăii, viespile și elefanții. Nu sîntem animale solitare, precum tigrii sau urșii sau koala sau elanii sau rechinii. Trăim în grupuri bine structurate, cu relații bine definite între membrii grupului și cu toate consecințele care decurg din asta, bune, rele.

Și mai ales, vrem nu vrem, sîntem animale teritoriale, cel puțin la nivel de grup. Ne definim un anumit teritoriu de pe care exploatăm resursele pentru a ne atinge obiectivele specifice oricărei ființe vii: succesul de supraviețuire și succesul de reproducere.

Pe acest teritoriu dorim să exploatăm resursele respective de manieră cît mai exclusivă cu putință, să nu vină alt grup să aibă acces la ele. Dacă vine, apărăm teritoriul, la fel cum și leii își apără teritoriul, la fel cum și popîndăii își apără teritoriul.

Așa e mersul firii, al naturii. Nu te pui cu natura. Sau, dacă te pui, te pui degeaba, cu consecințe de cele mai multe ori dezastruoase.

Teritorialitatea în istoria speciei umane
Aceste caracteristici biologice, socialitatea și teritorialitatea, ne definesc în mod inexorabil viața. De cînd lumea și pămîntul, de milioane de ani, de cînd ne-am dat jos din copac și am făcut primii pași în savană, printre hiene și lei, de cînd ne-am ridicat în două picioare și am pus mîna pe primul băț și pe prima piatră, de atunci trăim în grup și ne pasă de teritoriul pe care locuim.

De-aia oamenii se adună în triburi, clase, grupuri, găști, haite, cluburi, organizații. De-aia oamenii poartă războaie. Să invadeze teritorii, respectiv să-și apere teritoriile în mod organizat. De-aia avem granițe, garduri, pereți, sisteme de securitate, hoți, legi, pușcării, vameși, polițiști, militari. Pentru că ne pasă de teritoriul pe care îl locuim.

Pe parcursul istoriei, aceste teritorii au devenit din ce în ce mai bine definite, cu granițe mai exacte și mai înghețate în desenul lor. Dar și înainte de asta, înainte de stat și de granițe, tot teritoriali de fapt eram, doar că fără hărți desenate. Chiar și pe vremea cînd eram nomazi, înainte ca revoluția neolitică să ne lege de glie cu puterea agriculturii, chiar și atunci teritoriul conta.

Hălăduirile noastre nu erau langa-balanga, repede și iute, indiferent unde. Nu. Eram ardeleni încă de acum milioane de ani: încet și trist, așezat și temeinic, lent, ca melcul.

Mergeam într-un loc. Și mergeam nu să plecăm repede, ci să stăm. Și stăteam acolo ceva timp. Mîncam ce era de mîncat, fructe, viermișori, alune și alte rădăcini. Stăteam acolo o perioadă pînă se terminau fructele, viermișorii, alunele și rădăcinile. Iar dacă în perioada asta venea alt grup să vrea și el fructe viermișori, o puneam de-o trosneală, de o zbatere: pleacă de la viermișorul meu, du-te în altă parte, aici e la mine, chiar dacă peste două luni sau peste un an sau peste 10 ani plecam după viermișori în valea cealaltă, că se terminau.

Teritorialitatea este adînc înfiptă în oasele și în creierii noștri, din zorii speciei noastre. Nu din zorii civilizațiilor, de acum cinci mii de ani, ci din zorii speciei, de acum cel puțin 200 – 300 de mii de ani, în forma noastră actuală, de Homo sapiens sapiens, și chiar de acum cel puțin 2-3 milioane de ani, de la speciile strămoși, de la Homo habilis și chiar și mai înainte, de la austrolapitecinele de dinainte de coborîrea în savană.

În consecință, fiind atît de adînc înfiptă în oasele și în creierii noștri, nu poți ignora teritorialitatea în viața oamenilor. Tot ce trăim e dat de teritoriu. Că e ceva mic, o casă, o curte, că e ceva mediu, o localitate, un cîmp, că e ceva mai mare, un ducat, un voievodat, o țară, un stat, toate sînt în logica teritorialității.

Toată istoria omenirii este vorba despre teritorialitate, cu bunele și relele sale, cu morții și sîngele vărsat pentru teritoriu, cu binefacerile și recoltele și copiii bălai care rîd la soare pe același teritoriu.

Corporația multinațională.
Teritoriul nu contează, ba chiar încurcă
Doar că acum, de ceva timp, de o sută, două sute de ani, perioadă infimă în istoria umanității, dar imensă pentru viața unui om, eficiența începe încet-încet să împingă teritoriul afară din ecuația vieții oamenilor. Îndeosebi în zona de creație de plus-valoare, zona care ne guvernează constant viața, căci în fiecare zi trebuie să mîncăm, să bem, să respirăm, să ne îmbrăcăm, căutarea eficienței merge din ce în ce mai des înspre consecințe care nu mai au de-a face cu teritoriul.

Exemplul clasic: corporația multinațională. Are sediul într-o parte a lumii, puncte de lucru peste tot unde vrea ea, ia resursele dintr-un loc, unde sînt abundente, le duce în alt loc, unde forța de muncă e mai calificată și / sau mai ieftină, beneficiind de transportul ieftin, grație binecuvîntării carburanților fosili de care vorbeam mai sus.

Pe urmă ia plus valoarea, produse, bani, și o duce unde vrea ea. Produsele unde e cerere, căci transportul nu mai e o problemă. Banii unde vrea proprietarul, căci acum lumea e plină de sîrme și de sateliți și de bănci unde să se facă repede și discret transferul de fonduri prin respectivele sîrme și sateliți.

Granița este sărită. Proprietarului graniței, statul național, îi vine din ce în ce mai greu să controleze respectivele fluxuri de materie, informație și bani. E scos din ecuație.

Preponderent, asta este benefic pentru oameni. După cum spuneam, viața oamenilor este din ce în ce mai bună în ultima sută de ani datorită dezvoltării și șlefuirii pînă la cele mai mici detalii ale acestui proces.

Problema este că e benefic pînă începe să nu mai fie benefic. Companiile pot să plece în altă parte, producând șomaj și nesiguranță și suferință. Fluxurile financiare străine pot să se mute rapid, producând dezechilibre financiare. Profiturile pot fi mascate prin paradisurile fiscale, evadînd taxarea statelor unde se crează plus-valoarea.

Statul național. Teritoriul contează, e esențial
Toate acestea se întîmplă în ziua de azi, cu efecte din ce în ce mai puternice. Însă ironia acestei filosofii este că multinaționalele nu sînt totalmente ateritoriale, astatale. Au și ele părinții lor teritoriali, niște state naționale – repet, naționale – unde au sediul central și către care se îndreaptă plus-valoarea. Banii pot fi în paradisurile fiscale, dar de cele mai multe ori statele unde multinaționalele sînt incorporate beneficiază de pe urma acestora.

Statele mari și bogate beneficiază. Statele mici și sărace suferă. Se produc mișcări migratorii de persoane care urmează fluxurile migratorii de fonduri și de plus-valoare. Săracii visează să meargă spre țările bogate. Țările sărace rămîn și fără bani, și fără resurse, și fără populație.

România este un asemenea caz. E un exemplu clasic al felului în care globalizarea afectează statele naționale mici și medii.

Dincolo de statul național. Imperiul global
Ce-i de făcut în asemenea situație, în care logica eficienței economice se confruntă cu încorsetarea logicii mai vechi, cea teritoriale, cea a statului național?

Teoretic, răspunsul este simplu. Să desființăm statul național. Să fie o economie globală tot Pămîntul, du colo colo, otova, peste mări și țări și oceane și văzduh.

Argumentul nu este total aiurea. La fel cum, în vremurile istorice, agregările umane mai mici s-au tot unit în ceva mai mare, triburile în confederații, principatele și micile regate și ducatele în țări, țările în imperii, la fel preponenții acestui tip de gîndire consideră că ăsta este mersul inexorabil al viitorului.

Statele se vor topi într-un întreg global, într-o confederație mondială, care își va pune resursele laolaltă și va guverna omenirea, gestionînd creația de plus-valoare și reparînd problemele cauzate de eficiență: poluare, inegalitate, regularizând producția și redistribuind plus-valoarea.

Gata. Rai, frate! Pupat Piața Independenții, toți cu toți. Cum ar spune profetul, în cuvinte care și acum stîrnesc lacrimi de speranță:

“Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie. Pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna”.

Sau, dacă vrem să fim laici și rebeli, John Lennon, Imagine: “Imagine there’s no countries...” Tot emoții, tot lacrimi de speranță.

Dispariția statului național, puțin probabilă.
Balanța de putere globală
Da, da. Cum să nu. Vise, maică, vise. Atîta timp cît ai state mari care beneficiază de pe urma globalizării, fiecare va încerca să tragă pe spuza sa acest proces de transformare a Terrei într-un mare imperiu, să-l conducă ei.

Americanii vor vrea ei. Rușii vor vrea ei. Chinezii vor vrea ei. Poate și israelienii vor vrea să aibă un cuvînt de spus. Poate și indenii. Poate chiar și indonezienii, cine știe. Francezii și englezii, cu siguranță vor vrea, că așa sînt ei, mîndri și aroganți și imperialiști, vor să fie mereu în capul mesei.

Fiecare națiune puternică – repet: națiune – va dori să fie așa, un imperiu frumos și mare și unic, total de acord, tot globul sub o singură simțire. Dar cu o singură condiție: să scrie pe el mare și frumos America Globală sau Rusia Cît O Lume Întreagă sau Marea Chină sau...

Pînă acum, așa s-a întîmplat. Fiecare imperiu în parte a vrut asta. Și de fiecare dată a fost un contra-imperiu, un alt stat mare și puternic care a zădărnicit aceste năzuințe și pofte și hybrisuri. Se numește balanța de putere și se studiază la orice curs de relații internaționale.

Așa e foarte probabil să se întîmple și de acum încolo. Cît timp vor exista cîteva state mari care nu vor accepta un rol secund într-o mare entitate globală, va exista competiție internațională și va exista logica statului național.

Opțiunile statelor mici
De aici decurg consecințele pentru celelalte state, cele mici, cele care nu sînt în stare să genereze suficientă plus-valoare și complexitate pe care să o exporte centrifugal în jur. Vorbim aici doar de opțiunile pe timp de pace, în mod voit, voluntar, nu prin cucerire și război.

Ori se predau de tot la ăia mai mari, se integrează total într-un imperiu, nu global, ceva mai mic, regional, așa cum încet-încet s-au integrat ducatele pe vremuri în statul feudal. Încă nu s-a întîmplat așa ceva în ultimul timp, sau nu am eu cunoștință de asta.

Ori acceptă o subordonare ceva mai moale, să facă parte dintr-o sferă de influență regională, în jurul unui centru de complexitate, în această relație inevitabilă centru – periferie. Ăsta este cazul, de exemplu, al Uniunii Europene și al statelor mici de primprejur, inclusiv al României.

Ori se izolează complet, autarhic și adiabatic, cum încearcă să facă de ceva timp Coreea de Nord.

Ori sînt mici, dar date dracului, gestionează suficient de multă resursă financiară, militară și de cunoaștere încît să stea pe picioarele lor, improbabili stîlpi de autonomie înconjurați de alții mai mari. Elveția, Israel, într-o anumită măsură Japonia, poate Iran. Nu chiar o forță globală, dar care e capabilă pe de o parte să-și gestioneze autonomia, pe de altă parte să-și proiecteze într-o anumită măsură și puterea în afară.

În mai toate cazurile, în afară de primul, cel al predării complete, toate aceste scenarii implică o gestionare a relației dintre statul mic și corporațiile multinaționale, cele mai multe dintre ele agenți ai statelor mari.

O vămuire a eficienței pe baza unor principii ce nu țin de eficiența economică, ci de alte scopuri, unele de eficiență suboptimală, dacă e măsurată financiar, dar scopuri cît se poate de necesare entității statale respective.

Există și alte eficiențe decît cea economică
Pe această linie de demonstrație, vedem cum inevitabil sînt situații în care logica eficienței, mult apreciată de către promotorii duri și puri ai gîndirii economice, își are limitele sale. Eficiența economică, proprie companiei multinaționale, se lovește de scopuri de un alt tip de eficiență, legate de statul național și de teritorialitate.

Atenție! Asta nu înseamnă că statul național nu se ghidează – cel puțin teoretic – tot după logica modernă a eficienței. Doar că sînt destule situații în care această eficiență nu este financiară, ci de altă natură.

Exemplul clasic al existenței unui scop și al unei străduințe de eficiență non-financiară este cel din științele războiului, unde de cele mai multe ori contează mai mult să cîștigi lupta cu cît mai puține pierderi omenești, nu cu un cost cît mai mic.

Sînt excepții, evident, și în această situație, bătălia de la Stalingrad este exemplul paradigmatic. Însă sînt doar excepții. Toată logica de dezvoltare tehnologică militară din ultimul timp este ghidată de această gîndire de eficientizare a vieților omenești, de folosit tehnică de război fără oameni, drone, rachete, care să-și atingă scopul militar fără să pună în pericol viețile militarilor. Costă mai scump, deci o lipsă de eficiență economică, dar salvează vieți, deci o logică de eficiență totuși, dar extra-economică.

La fel putem identifica și în alte domenii ale acțiunii statului nevoia de eficiență extra-financiară.

În sănătate ar trebui ca viața oamenilor să conteze mai mult decît costurile salvării acestora – lucru care, din păcate, în ultimul timp începe să fie contestat.

În educație ar trebui să conteze mai mult calitatea educației decît costul acesteia, măcar din meschinul scop economic că o educație de calitate, chiar dacă e scumpă acum, își întoarce cu vîrf și îndesat “investiția” pe parcursul vieții productive a agregatului uman.

Sînt multe domeniile vieții sociale unde voci pertinente spun că banii nu sînt principalul scop, ci ar trebui să fie doar un mijloc.

De aceea, de regulă, societatea valorizează relațiile de iubire sincere, nu pe bază de bani, iar oamenii preferă familia și căsătoria mersului la curve.

De aceea prietenia este de regulă valorizată pe baza a ceea ce unește oamenii, nu a banilor. De aceea sportul ar trebui jucat din pasiune, nu pentru bani.

Puterea, bastion pe care eficiența economică nu-l poate cuceri
Iată, avem de-a face cu tot soiul de domenii ale vieții unde logica eficienței economice ar trebui să fie pe un loc secund, pe primul loc să stea optimizarea altor scopuri decît cele bănești.

Nu se întîmplă așa. Modernitatea este din ce în ce mai mult un domeniu al competiției financiare, chiar și în acele domenii de care pomeneam mai sus. Trist, spun unii. Inevitabil și totuși și cu consecințe pozitive, spun alții. Cert este că eficiența economică primează din ce în ce mai mult în viața prezentă.

Dar, dacă în sănătate și în educație și în iubire și în prietenie și în sport banul contează din ce în ce mai mult și înlocuiește logica pasiunii, cel puțin din punct de vedere al gestionării puterii, banul încă are o putere limitată.

Deși există ecuația “bani mulți = putere multă”, de cele mai multe ori statul național își păstrează prerogativele chiar și cînd are bani mai puțini sau cînd este asediat de bani mai mulți. În zilele noastre, Iranul este exemplul clasic. Turcia, de asemenea, Grecia, un alt exemplu. Istoria e plină de asemenea tensiuni dintre logica financiară și logica violenței și teritorialității.

Statul național e puțin probabil să fie șters de tot de pe fața pămîntului. Chiar dacă cele mici vor fi îngenuncheate – puțin probabil, dar asum această ipoteză pentru completitudinea argumentului – cele mari e foarte puțin probabil să accepte submisia în fața Imperiului Global. Balanța de putere asigură supraviețuirea statului național.

Primatul statului național asupra corporațiilor multinaționale
În consecință, trebuie să îi acceptăm statului național dreptul de a fi. Drept atît ontologic, dat de desfășurarea evenimentelor, de realitate, de Realpolitik, cum ar veni. Cît și cel moral, cel care decurge, la capătul raționamentului, din nevoia de neevitat de teritorialitate a oamenilor.

Drept urmare, nevoia și eficiența financiară a multinaționalelor se termină și încă se va termina ceva timp de aici înainte acolo unde începe nevoia și eficiența extra-financiară a statului național.

Drept urmare, trebuie să acceptăm, chiar și cei mai puri și duri susținători ai logicii de eficiență economică, libertarieni precum Bogdan Glăvan, că statul național este aici to stay, cum ar zice americanul.

Proprietatea privată, tot o consecință a teritorialității
Un alt aspect al tensiunii dintre eficiență și teritorialitate este, pe cît de surprinzător, pe atît de ironic.

Știm cu toții argumentul privind superioritatea eficienței economiilor capitaliste față de cele socialiste / comuniste. Știm cu toții că acest argument se bazează pe faptul că atît timp cît proprietatea privată nu este ocrotită și garantată, orice acțiune economică este făcută suboptimal, în dorul lelii, pentru că nu te poți bucura de roadele efortului și muncii tale.

Total de acord. Istoria recentă a demonstrat cu prisosință asta. Generațiile noastre sînt mărturie vie a felului în care comunismul a gestionat plus-valoarea mai puțin eficient decît capitalismul. Toate țările post-comuniste sînt și ele mărturii vii ale acestei afirmații.

Susținătorii duri ai ideii de primat al eficienței economice, libertarienii de care vorbeam mai sus, cei care pun mai presus scopurile economice decît cele extra-economice, toți cei care dorm cu Hayek sub pernă, și-au făcut icoană vie din ideea de proprietate privată. Dacă proprietate privată nu e, nimic nu e.

Pe de altă parte, disprețuiesc statul național, toată cheltuiala de resurse, toată funcționărimea inutilă și lentă și disprețuitoare, toate hățișurile legislative și regulatorii, toate taxele și vămile și constrîngerile ce vin de la marea bestie, de la statul cel asupritor.

Partea haioasă și ironică este însă că ce iubesc și ce disprețuiesc vine fix din același loc. Din teritorialitate. Și proprietatea privată, și statul național provin, în negurile istoriei noastre de specie umană, fix din propensiunea noastră instinctivă de a deține de manieră exclusivă, monopolistă, un teritoriu căruia să-i exploatăm resursele.

La baza ambelor idei, și a ideii de proprietate privată, și a ideii de stat național, stă tot ideea de teritorialitate. Fără teritorialitate, nu avem pornirea, aplecarea să definim și să apărăm ce e “al meu”.

Uitați-vă la placiditatea cu care multe feluri de animale, de exemplu peștișorii, reacționează în situații de confruntare pentru resurse. Dacă avem un peștișor care a găsit o firimitură de pîine și vine un alt peștișor și încearcă să-i ia firimitura de la gură, primul peștișor nu se bate pentru firimitură. Pur și simplu se întoarce și caută impasibil altă firimitură, cu privirea aia a lui rece și inexpresivă de pește.

Nu apără, nu e al lui. Merge mai departe. Nu are instinctul de teritorialitate. Dar ia vezi dacă vine o caracatiță în apropiere de altă caracatiță – cefalopodele fiind, de regulă, teritoriale. Va fi total diferit. Caracatița va face tot posibilul să-și gonească rivala de pe teritoriul ei.

Același lucru se întîmplă și la alte specii de animale, de-a lungul întregului arbore al complexității, de la specii simple, cu organisme și comportament slab diferențiat, pînă la cele mai dezvoltate și mai complexe.

Același lucru se întîmplă și cu noi, fiind primate teritoriale. De cînd sîntem noi maimuțe și mari iubitoare de fructe, viermișori, alune și alte rădăcini care să ne asigure cele două succese, cel de supraviețuire și cel de reproducere, de atunci am inventat proprietatea privată.

Mai întîi a fost proprietate de grup, căci pomii și fructele și viermișorii erau controlați de tot grupul – vestita situație primordială din textele clasice ale teoriticienilor comunismului, Marx și Engels.

Pe urmă, pe măsură ce ne-am sedentarizat și am pus ancoră stabilă pe un anumit teritoriu, să facem agricultură pe el, de acum 10 mii de ani încoace, de la revoluția neolitică, încet-încet ideea de proprietate s-a mutat dinspre grupul mai mare spre grupul mai mic.

Mai întîi familie și clan și, în cele din urmă, spre atomizarea ultimă a ideii de proprietate, proprietatea privată, fie pe persoană fizică, cea mai mare parte a istoriei, fie pe persoană juridică, de cînd au început să fie inventate firmele și corporațiile acum cîteva sute de ani în urmă.

Ficțiuni întrupate
Ironia felului în care libertarienii evaluează total opus idei născute din aceeași nevoie biologică este delicoasă și merită să-i gustăm parfumul.

Pe de o parte, libertarienii sînt total de acord cu proprietatea, cît timp e indiduală și economică. Atunci e sacră. Pe de altă parte, o disprețuiesc, cînd ea e a comunității. Atunci nu mai e sacră, atunci pute.

Tensiunea rezidă în diferența dintre proprietatea individuală și cea colectivă.

Statul național, în fond și la urma urmei, este o ficțiune legală care capătă realitate doar atîta timp cît toată colectivitatea este de acord cu ea, întrupînd-o în membri ai colectivității care să îl populeze.

Însă ironia și frumusețea situației constă în faptul că și proprietatea privată tot o ficțiune legală este, garantată de chiar obiectul disprețului, de către stat, prin elementele sale de menținere a ordinii publice.

Dacă n-ar fi statul național cu polițiștii săi și cu militarii săi și cu jandarmii săi și cu judecătorii săi și cu securiștii săi, să-ți apere dreptul de proprietate privată, aceasta nu ar rămîne decît și doar o ficțiune, spulberată de primul individ cu ceafa groasă și cu pumnul tare care vine să-ți dea una în cap, să ți-o ia.

Istoria e plină de asemenea exemple. Individul A vine și-i ia individului B pămîntul, casa, viața, banii, hainele de pe el, femeia, copii. Și individul B, dacă nu e în stare să se apere, și-o fură.

Proprietatea privată? Ei, aș... Voi n-aveți nevastă și asociați!
O altă ironie demnă de apreciat este că pînă și în cadrul conceptului cît se poate de individualist de proprietate privată legile țin cont tot de biologie și introduc un element comunalist, limitând-o și diluând ideea de “privat”.

Vorbesc despre felul în care proprietatea privată este afectată în mod legal de instituția familiei. Știți voi, familia, chestia aia care servește celui de-al doilea mare scop fundamental din viață: procrearea, lăsarea de urmași.

Și în acest caz, biologia îi încurcă pe libertarieni. Pentru că legea vine și zice: proprietatea e privată, dar e privată în grup, acolo toți cu toți, soțul cu soția, părinții cu copiii. Adică în familie. Unitatea de analiză a proprietății este familia, nu individul. Deci comunitate. Deci animale sociale. Deci biologie.

Dacă vrei să faci ce vrei tu cu averea ta, cu proprietatea ta, trebuie să te pui în contra acestui curent legal, să faci eforturi procedurale să rupi lanțul de legătură cu ceilalți membri ai familiei, să scrii testament, să-l legalizezi la notar.

Altminteri, regula implicită spune: ce-i al tău e și al familiei și ce e al familiei e și al tău. Dacă te rupi de familie că vrei tu, adică divorțezi sau îi abandonezi, rămîne o parte importantă la familie. Dacă te rupi de familie că așa vrea soarta, adică dacă mori, tot la familie rămîne: regulile de succesiune.

Deci, cum o dai, cum o cotești, tot la biologie nimerești. Iar proprietatea e privată pînă la neamuri, mai ales pînă la nevastă și copii.

Același lucru, în mod la fel de ironic, se întîmplă și în cazul corporațiilor multinaționale. Proprietatea privată e pe bucăți, pe acțiuni, ai doar o mică bucățică tu pe persoană fizică.

Evident, dacă nu faci cumva parte din cei 0.1% oameni puternici ai lumii, cei care dețin jumătate din averea lumii și care sînt de fapt adevărații tăi stăpîni, libertariene naiv care crezi că lucrurile funcționează în lume doar pe bază de eficiență și de competiție sinceră și de creare de plus-valoare.

* * *

Concluzie
Concluzia e simplă.

Pe de o parte, trebuie să luăm în considerare fundamentul biologic din comportamentul uman și să ținem cont de consecințele acestuia în societate.

Ori de cîte ori ne amăgim că putem ignora animalul din noi, consecințele sînt neplăcute, de multe ori dureroase, uneori dezastruoase.

Vrem, nu vrem, sîntem ființe vii, două mîni, două picioare, stomac, creier, oase, păr, țîțe și degete, și nu putem trăi păcălindu-ne că asta nu contează.

Sîntem animale sociale și teritoriale. Asta își pune amprenta clar asupra vieții sociale din ziua de azi, chiar și la zeci de mii de ani după ce am început să ne ridicăm din rîndul celorlalte specii de animale, să scoatem capul în savană și, încet-încet, să devenim stăpînii acestei lumi.

Pe de altă parte, concluzia și recomandarea non-biologică este să evaluăm cu un ochi realist, neafectat de ideologiile la modă, tensiunea dintre stat și corporații, dintre diversele tipuri de eficiență existente în societate.

Spun asta mai ales pentru că, în zilele noastre, spațiul dezbaterii publice este aflat sub o presiune intensă din partea ideologiei neo-liberale. Discursul neo-liberalilor, al dragilor de libertarieni tinde să definească eficiența economică drept singura eficiență validă și legitimă, în detrimentul altor tipuri de străduințe umane, care au alte scopuri decît cele ale maximizării profitului și sînt guvernate de alte nevoi de eficientizare decît cea financiară.

Această fixație exclusiv pe eficiența economică este greșită și detrimentală.

Pe termen scurt, este greșită și detrimentală pentru soarta celor de lîngă noi, prin slăbirea statului național. În această logică de gîndire, în care contează doar banul și eficiența economică, România va fi slăbită, va fi un stat din ce în ce mai neputincios, asta ducînd în cele din urmă la disoluția poporului român, la topirea noastră într-un imperiu.

Că o fi un imperiu blînd, că o fi un imperiu aspru, contează mai puțin. Dacă o ținem tot așa, în una, două, trei sute de ani vom fi pa. Ne vom dilua în alte popoare. Iar cîteva sute de ani nici nu înseamnă prea mult pe scara istoriei. Poporul român are două ancore mari, pe lîngă multele sale alte ancore mici: e ancora limbii române și e ancora teritoriului românesc.

Nu, nu. Nu bat cîmpii. Nu vă rîdeți de Palada. Nu m-a luat de cap aerul naționalismului șerpilian și bolînd. Istoria e plină de cadavre. Sunt cazuri nenumărate de grupuri etnice strivite de eficiența statelor mari, a imperiilor bogate și puternice. Citiți istoria. Întrebați-i pe celți cum se simt.

În al doilea rînd, dincolo de patima națională, pe termen mediu și lung, logica exclusiv economică, de stoarcere a tot ce se poate stoarce din piatra seacă, este greșită și detrimentală pentru viitorul întregii umanității, prin punerea în primejdie a mediului înconjurător. Avem o singură planetă și, din păcate, e posibil să o facem praf în căutarea profitului. Dar asta e altă discuție, pentru altă dată.

La sfîrșit, o recomandare dragilor de libertarieni. Ea va fi sub formă de lozincă, pentru că tot știu că le place lor Marx. Libertarieni din toate țările, treziți-vă! Mai e și altceva pe lumea asta decît nevoia de optimizare financiară.