De pe aceste meleaguri dristorene, de unde nici soarele iacătă că nu mai bate de cît și-a tocit burta pe bolta cerească de oțel și iarnă,
Din locul de unde nici Telega nu se mai vede, darămite Piața Victoriei ori Cotroceniul,
De pe acest scaun care mă preface cînd în sociolog, cînd în Turambar, cînd cîteodată chiar – the horror! the horror! – în purtător de cuvînt,
De la această tastatură care a suferit multiple lichidități și paradigme probabilistice,
De pe acest ecran care a suportat toate graficele lumii, ba chiar și cîteva expletive,
Vă urez să nu ne mai urîm.
La mulți ani, anti-guvernamentalilor, analiștilor politici, feisuchienilor, oamenilor, fraților!
Domo arigato gozaimashita...
.
Citeste tot...
marți, 31 decembrie 2013
Vă urez să nu ne mai urîm
vineri, 27 decembrie 2013
The rise and fall of the catodic lure
La începutul anilor ’50, după măcelul celui de-al doilea război mondial, o bravă lume nouă se năștea: tubul catodic și adepții ritului său. Primii ani au reprezentat o adevărată pasiune pentru această nouă tehnologie care definea o nouă manieră de petrecere a timpului liber: în fața televizorului, cu familia.
O neverosimilă pondere de două treimi din populație se afla la un moment dat în fața televizorului pentru a urmări emisiunea cea mai populară a momentului. Serialul anilor ’50, I Love Lucy, a atins la momentul său de maximă glorie un consum mediu de 67.3%.
Dacă prima jumătate a deceniului 6, până prin 1955, a reprezentat epoca de aur a consumului TV, următorii 5 ani au cunoscut o eroziune lentă, o primă desvrăjire de cutia cu iluzii. Ratingurile celor mai populare emisiuni ale vremii au scăzut inițial spre 40%, pe urmă în anii ’60 spre 30%, stabilizându-se acolo timp de 25 de ani. Un pattern bine definit de consum s-a instituit în gospodăriile americane: cele mai populare emisiuni ale anului erau urmărite în medie de aproximativ o treime din populație. O înjumătățire față de conformiștii, irealii ani ’50, dar totuși o pondere considerabilă în continuare.
Vin anii ’90, vine Internetul, și televiziunea primește o nouă lovitură, un nou semn de fărâmîțare, de desvrăjire. Cele mai populare emisiuni nu reușesc să mai atragă decît 20% din populație. Ponderea scade și mai mult în anii 2000, spre o nouă înjumătățire: inițial spre 15%, cel mai recent 12 puncte procentuale în 2012.
De la dominarea cvasi-totală a minților și serilor oamenilor la un biet 12%. Ce evoluție! De la conformism la diversitate comportamentală. De la monopol la fragmentare atomică. De la prima tehnologie vizuală care a intrat în casele oamenilor, detronând monopolul anterior al cinematografiei, la una puternic atacată de lumea 2.0, a Internetului, a comunicării democratizate, a comunităților, a nișelor minuscule.
Ce grafic. Ce istorie.
.
Citeste tot...
vineri, 6 decembrie 2013
miercuri, 4 decembrie 2013
sâmbătă, 30 noiembrie 2013
luni, 11 noiembrie 2013
luni, 4 noiembrie 2013
luni, 28 octombrie 2013
On the wild side
He decided to take a walk on the wild side. May he sing in peace, wherever he went.
Lou Reed. 1942 - 2013.
:(
.
Citeste tot...
vineri, 25 octombrie 2013
Si vis pacem, para bellum
La multi ani Armatei Romane! Si nu uitati: pacea de azi e construita pe singele de ieri. Sa nu-i uitam pe cei care si-au dat singele in istorie pt noi.
Daca nu era Marasti si Marasesti, noi nu am fi cum sintem acum.
Si sa nu-i uitam nici pe cei care si-l dau in zilele astea. Iphoanele si carucioarele pline de la supermarket le avem si datorita celor care mor din cauza IED-urilor din Afghanistan.
Si sa nu-i uitam nici pe cei de la Cotul Donului, de la Oarba de Mures, din muntii Tatra. Chiar daca unii cred ca au murit degeaba, nu au murit degeaba. Onor.
Si vis pacem, para bellum.
.
Citeste tot...
marți, 22 octombrie 2013
joi, 17 octombrie 2013
Despre manipularea de tip ecologist la români
Acum o sută și ceva de ani oamenii se speriau de marea invenție diavolicească care îți fura sufletul și ți-l punea pe hîrtie. Pînă hăt tîrziu, spre anii ’50-’60, prin părțile noastre cel puțin, mai erau femei în etate care se speriau și-și scuipau în sîn și nu permiteau cu nici un chip să li se fure sufletul. Între timp, lumea s-a învățat. Se numește fotografie și sînt plini pereții caselor de ele.
Acum aproape o sută de ani la fel s-a întîmplat și cu altă invenție diavolicească. Nimeni nu mai pomenise o cutie în care oameni mici se mișcă, vorbesc, cîntă. Curat lucru diavolului. Ptiu, drace! Fugi maică cu sărăcia asta de aici! Între timp lumea s-a învățat și cu asta, ba chiar își pierde o parte însemnată a vieții în fața sa. Se numește televizor și sînt pline casele oamenilor de ele.
Pasul de la frică la exploatarea fricii este din păcate al naibii de simplă.
Să luăm, bunăoară, exemplul vaccinurior. Sînt mulți dintre aceia care își pun în pericol propria viață sau, și mai grav, viața copiilor lor, considerînd vaccinurile niște invenții spurcate, ustensile otrăvite de-ale diavolului, capitaliștilor, masonilor sau șerpilienilor prin care se încearcă controlul sau chiar omorîrea oamenilor nevinovați.
Același lucru cu cardurile de credit, cu pașapoartele biometrice, cu antenele de telefonie mobilă, cu organismele modificate genetic. Exemplele sînt multe. E vorba despre o
ecuație medievalo-goebbelsiană simplă, dar eficientă: oameni naivi plus manipulare = tensiune socială, uneori chiar revoltă. În orice caz, împotrivire la adresa unor tehnologii.
Zilele acestea din păcate vedem un nou domeniu de aplicare a acestei metode de manipulare. E vorba despre resursele subsolului.
Aceeași combinație de oameni naivi, speriați de tehnologie, îndărătnici la modernitate, săraci și ușor de manipulat cu mijloace grosiere, dar eficiente. Aceleași metode de manual, bine rodate în alte vremuri,. Folosirea unor cuvinte sperietoare, cum ar fi “cianură” sau “fracturare”. Exploatarea unor temeri bazale: de moarte, de cutremur, de pierdere a casei, de pierdere a rezervelor de apă – își mai amintește cineva de zvonul cu otrăvirea rezervoarelor de apă de la Revoluția din 1989?
Asta în condițiile în care proiectul gazelor de șist din Vaslui ar ajuta atît la nivel local, cît și general.
Local, prin crearea de locuri de muncă și prin creșterea nivelului de trai al celor care locuiesc într-unul din polii de sărăcie și subdezvoltare persistentă a României. Județul Vaslui plătește la bugetul consolidat de stat 277 milioane de lei și primește înapoi dublu: 525 de milioane de lei.
General, prin reducerea dependenței României de resursele energetice străine, venite adeseori din zone ale globului unde echivalența hidrocarburi egal instrument de constrîngere geostrategică este de domeniul evidenței.
Felul în care locuitorii din celebrul deja de pe acum sat vasluian au fost luați în vizor și prelucrați ideologic încă din vară, cu mult timp înainte de începerea proiectului, fiind adunați și prezentîndu-li-se la Căminul Cultural un film cu mesaje alarmiste, dezastruoase, despre extracția gazelor de șist prin metoda fracționării, arată că avem de-a face cu un plan bine pregătit, din timp de combatere a proiectului.
Deja nu mai este “doar“ un protest sincer, din partea unor localnici îngrijorați, ci un atac bine organizat de către o echipă cu scop bine definit, cu subiect și predicat, atac țintit asupra unui proiect de dezvoltare al României.
Păcat.
Păcat că pe de o parte ne dorim o țară mai prosperă, cu locuitori mai prosperi, însă pe de altă parte percutăm în mod naiv la manipulări străine intereselor țării și împiedicăm proiecte economice prin care ne putem consolida economic și geopolitic.
Păcat că avem instituții media care propagă și întăresc mesajul catastrofic și care acționează în contra interesului național.
Păcat că dăm cu piciorul unei șanse de dezvoltare. Pe de o parte ne lamentăm că nu se face nimic. Pe de altă parte sabotăm în mod sistematic orice încercare.
Din păcate, răul se face mult mai ușor și cu mai multă eficiență decît binele. Să pui gaz pe foc durează o secundă. Să stingi incendiul uneori poate dura și o viață întreagă. Iar piromani se găsesc mereu pe fața pămîntului ăsta.
Spre încheiere, vă propun și eu niște mesaje referitoare la situații și acțiuni cotidiene, ca să ne dăm seama ce viață nemernică ducem în fiecare zi, în fiecare secundă. Ce păcătoși sîntem. Ce criminali. Cum sfîșiem noi corola de minuni a lumii fără pic de jenă, ca niște moderni iresponsabili.
“Milioane și milioane de oameni iresponsabili își bat joc de frumusețea naturală a acestei țări, distrugînd totul în cale și acoperind pămîntul cu o substanță toxică, otrăvitoare”. E vorba despre fiecare din noi ori de cîte ori mergem pe trotuarele de asfalt. Ar trebui să ne întoarcem la mersul prin glod, prin mizerie și noroi, ca să nu ne mai batem joc de natură.
“Milioane și milioane de oameni iresponsabili folosesc substanțe cu potențial letal pentru a-și satisface nevoile egoiste”. E vorba de fiecare din noi, de fiecare dată cînd mergem cu mașina, fie personală, fie cu autobuzul. Asta pentru că folosim benzină. Fiecare zbor cu avionul consumă tone de benzină. Fiecare ambulanță care salvează oamenii de la moarte consumă benzină.
O substanță foarte periculoasă, care știm cu toții că ia foc, explodează, distruge totul în jur. Nu-i frumos. Ar trebui să renunțăm la asemenea comportamente reprobabile și să ne întoarcem la frumusețea naturală a mersului pe jos sau, în cel mai rău caz, cu calul.
Dar mai ales și mai ales, vă propun să vă gîndiți la cea mai mare crimă ecologică la care participăm cu toții, și cei de la țară, și cei de la oraș, în fiecare zi, aproape în fiecare ceas.
“Milioane și milioane de români iresponsabili distrug în fiecare zi pe suprafețe imense echilibrul ecologic și milioane de micro-ecosisteme prețioase, sfîșiind și fracturînd scoarța pămîntului.”
E vorba despre iresponsabila activitate a aratului și semănatului. Sau a datului cu sapa ori cu coasa. Ori de cîte ori plantăm ori cultivăm ceva, distrugem ecosisteme și intervenim traumatizant asupra microechilibrului ecologic local. De fiecare dată cînd țăranii ară cîmpul, ei strivesc corola de minuni a lumii. Dacă ar fi să ne luăm după manipularea de tip terorism ecologic, ar trebui să murim de foame pentru că nu-i frumos să distrugi natura. De zece mii de ani tot sfîșiem natura pentru a mînca.
Nu știu cum de ne mai rabdă natura asta, la cît de nemernici sîntem, că îndrăznim să vrem să mîncăm în fiecare zi. Ar trebui să nu mai arăm nimic, să nu mai semănăm nimic. Să lăsăm tot pîrloagă și să ne apucăm să importăm de la ruși tot, și mîncarea și gazele naturale, că la ei nu se aplică regulile protestului ecologic.
Citeste tot...
luni, 14 octombrie 2013
joi, 10 octombrie 2013
luni, 7 octombrie 2013
sâmbătă, 5 octombrie 2013
joi, 26 septembrie 2013
sâmbătă, 21 septembrie 2013
True Happiness This Way Lies
PS: Cine nu stie The The a pierdut coada la iluminare :) :wink:
.
Citeste tot...
sâmbătă, 14 septembrie 2013
Analiza tehnică aplicată în măsurarea opiniei publice
Analiza tehnică aplicată în măsurarea opiniei publice
Studiu de caz: România 2007 ... 2013
Pe repede înainte, căci de acum încolo viața mea doar așa va fi în perioada următoare.
Luăm graficul cu evoluția indicatorului social “Direcția României”, nivelul de nemulțumire socială (procente cei care răspund “România merge într-o direcție greșită”) și aplicăm principiile analizei tehnice din studiul indicatorilor bursieri pentru a identifica efectele fenomenelor economice (prosperitatea economică de pînă în 2008, respectiv criza economică de după 2009) și a evenimentelor electorale majore (alegeri și referendumuri naționale) asupra opiniei publice la români.
Astfel, identificăm:
- paliere de suport / rezistență
- trenduri de perioadă medie (ani de zile) de creștere / scădere care oglindesc fidel ciclurile economice
- trenduri punctuale, electorale, de perioadă scurtă (luni de zile) care se intercalează în trendurile lungi, cauzate economic și sînt caracterizate prin detensionări bruște, “catastrofale”, urmate de reveniri destul de rapide la ciclul general, de termen mediu și lung
Se pot scrie pagini de la aceste două grafice. Later. Deocamdată mulțumiți-vă cu graficele. Primul: efectele economice împletite cu cele electorale. Al doilea: dăm la o parte incidentele electorale și scoatem și mai clar în evidență ciclul de bază, cel economic.
Enjoy pînă joi cînd vine Judecata de Apoi.
Figura 1: Împletirea ciclurilor economice și electorale în opinia publică
Figura 2: Scoaterea în evidență a ciclului economic de bază
Concluzia? Damn it, ce grafice faine fac! :)
.
Citeste tot...
luni, 9 septembrie 2013
duminică, 8 septembrie 2013
joi, 5 septembrie 2013
.png)
marți, 3 septembrie 2013
luni, 2 septembrie 2013
duminică, 1 septembrie 2013
sâmbătă, 31 august 2013
duminică, 25 august 2013
“Așa! Așa! Las-o așa!”. Dar evident că era prea tîrziu...
aka
Despre tricouri, împușcături în public and priceless nostalgia
I’m a late bloomer, după cum ar spune Joyce, din care de altminteri n-am citit o iotă, o filă, un paragraf, fie-i țărînă ușoară, fie-mi decizia corectă.
Și asftel, fiind eu pe la nel mezzo del cammin di nostra vita, mama ei de vită, m-am apucat pe la 35 de ani și restul 38 de ani de rugby, respectiv de aikido.
Încet și trist, ca la văduve. Mediocru și cu burtică și chelie, cum îi șade bine sociologului preocupat de putere și prins în mrejele mediocrității, ale mermelelii, ale lui “prea tîrziu”. Dacă Bourdieu juca în tinerețe și a ajuns ce-a ajuns, măcar la 40 de ani să știm să dăm și noi un placaj, căci ca Bourdieu e clar, nu voi ajunge.
Principala consecință a faptului că m-am apucat de sport cînd alții se lasă este faptul că am făcut o colecție deosebită de tricouri.
Tone de tricouri, bune, proaste, largi, maro, lălîi, prea strîmte. Unele, puține, schimbate la marginea terenului. Da, am făcut și de-astea. Murdare mermelite pline de noroi și de sudoare. Priceless. Restul pînă la o tonă, cumpărate.
Evident că cele mai multe nu-mi vin bine, dar baba suferă la placaj, chiar și cînd stă pe margine. Răutăcioșii spun că de la burtă. Eu, mai modest, dau vina pe soartă.
Flo, distinsa-mi soție și restul nevastă, e disperată de cîte bulendre absolut inutile zac prin cotloanele tuturor dulapurilor noastre. După ce că n-avem suficient spațiu, știți voi, la o casă de om niciodată n-ai suficient spațiu, îl mai aglomerez și eu cu rahaturi de-astea eftine și proaste și – the horror! – din plastic.
Din aceste tricouri evident că port undeva aproximativ exact 10%, cu marja de oroare aferentă unei gîndiri strălucit probabilistice. Restul adună praful.
În mod periodic Flo încearcă să mă convingă să le duc naibii la Telega, măcar să adune praful acolo, că e destul praf și la Telega, de la încălzirea asta globală.
În mod periodic eu mă prefac strategic că renunț la cîte unul, doar ca celelalte să supraviețuiască în jurul meu, la București, fix acolo unde evident că nu prea am ocazii să le port, mai ales de cînd mi-am ales uniforma cămașă albă și butoni, să fiu gigea mos la televiziunile isteroide și indispensabile și multe.
Mai ales și mai ales am un tricou roșu ca cocoșu pe care scrie Cymru, preferatul meu, dar care mai degrabă încape pe Shane Williams decît pe mine. Calitate fabuloasă, priceless, fix modelul pe care-l purta Țara Galilor acum vreo 10 ani.
Tot ce vrei de la el, în afară de mărime. Dar era singurul, damn it. Evident că nici nu m-am gîndit. De cum l-am văzut, am zis: ăsta e al meu, măcar de-l port doar pe o mînecă.
L-am zărit și imediat cumpărat într-o prăvălie obscură dintr-un tîrg obscur al obscurei provincii cucerite Țara Galilor, locul unde nu se întîmplă nimic, în afară de improbabilul fapt că amărîții ăia sînt unii dintre ei chiar mai săraci decît unii dintre amărîții de noi.
Cred că de fapt îl aștepta în vitrină pe Shane Williams, căci din vitrină l-am luat, de pe manechin. Avea urme vizibile de praf. Băbuța de la magazin s-a speriat de două ori, prima dată cînd am intrat o hoardă de barbari estici la ea în minuscula-i prăvălie, a doua oară cînd am pus-o să-l dea jos de pe manechin.
E clar ce gîndea baba, i se citea în ochi: poate nu viol, dar clar ceva tîlhărie. Mai ales că era și Măslină cu noi. Poate chiar și viol, cine știe? Păcat, am dezamăgit-o. Măslină n-a violat-o. Nici Ciocionoiu, nici Turcu (adicătelea eu) n-am tîlhărit-o. Doar am cumpărat tricoul. Ce barbari patetici...
Tricoul cu Cymru nu mai mă încape. Aș da orice, inclusiv toată colecția mea de benzi desenate și de manuale tehnice SPSS, să mă mai încapă, dar slabe speranțe. Promit să ies cu el într-un weekend la televizor, să mă fac de rușine singur, mama mea de sociolog cu burtă.
Tot de acolo mai am un tricou roșu, de-ăla de cîrpă eftină, bagi mîna mai zdravăn în el îl faci bucăți. Dar mesajul este priceless, cum ar zice reclama: I side with two teams – Wales and whoever plays against England. Priceless, după cum v-am spus. Nu-l scot la pensie, măcar de se face varză pe mine.
Restul, unul cu Springbocks, bun toamna pe răcoare, că e gros. Material de calitate. Dar s-a terfelit de la atîta spălat. Păcat. Niște bestii, sud-africanii ăștia. Nu țin cu ei, dar îi respect. Și fac tricouri bune.
Și evident că în afară de ăla cu Cymru am unul, ba nu, mai recent chiar două, cu All Blacks. Unul de-ăla strălucitor de plastic, mulat –ah! ce se vede burta prin el! - modelul de acum cîțiva ani ,chiar înainte să se fi reintrodus gulerașul ăla de prost gust alb, care merge la stilul polo, cel din anii 80-90, dar nu și la turbo-atomicele astea de după 2000.
Cînd îl trag pe mine mă visez aproximativ 10 secunde Carter și încă 20 de secunde Mealamu. Și pe urmă evident că-mi trece, noroc că noi ăștia nemernicii de sociologi sîntem totuși niște persoane cu un simț al autocontrolului și autoevaluării ceva mai ridicat decît media. Ceva. Marginal mai ceva. Aș vrea totuși să pot juca precum Mealamu.
Doar că nu prea-mi vine să-l port pentru că și ăsta în mod inevitabil îmi scoate burta în evidență. Nu știu cum dracu le fac ăștia, mama lor de capitaliști veroși, dar toate tricourile pe care le cumpăr și care încerc cît de cît să-mi fie măsura potrivită, nici prea-prea, nici foarte-foarte, au un defect din fabricație: au burtă.
Cred că cineva acolo sus are ceva cu mine și le dă ordin veroșilor capitaliști producători de tricouri să le facă cu burtă. După cum vă spuneam: soarta.
Mai am unul, cumpărat recent, în primăvara asta, care de cînd m-am făcut eu un pic mai înțelept, marginal mai înțelept, datorită laboriosului proces de învățare și eroare, știm cu toții că numai boul e consecvent, eu noroc că mi-s doar berbec, deci care de cînd m-am făcut eu un pic mai înțelept, acum aproximativ vreo trei luni, m-am învățat să-l iau un pic mai mare, să ascunză burta.
E un model de colecție, teoretic modelul în care au jucat Sean Fitzpatrick și restul zeilor în 1987, la prima ediție a Campionatului Mondial de Rugby, cînd au și cîștigat finala. De-ăla de bumbac, polo, cu guleraș de-ăla desuet ca la cămașă, un pic larg, să poți să apuci de el, nu ca sărăciile astea din ziua de azi de zici că-i costum de înot, nu tricou de rugby. Doar că l-au stricat, mama lor de capitaliști veroși, i-au fript o sărăcie de trăirism eftin pe mijloc, au scris Haka Challenge, ceea ce evident că nu scria acum 20 de ani pe burta lui Fitzpatrick. Pardon, pe piept. Doar eu am burtă. Restul lumii are pectorali.
Oricum, n-a contat. Scrie o tîmpenie pe el, dar nu se pune. Evident că l-am cumpărat, deși a costat o gălăgie imposibilă de bani. Nici măcar Flo nu știe cît a costat, n-are rost să vă spun aici, poate îi spuneți și-mi stricați concediul.
Dar nu ăsta este totuși tricoul de suflet, nici măcar ăla cu Cymru – v-am spus că nu mai mă încape? Ci alt tricou pe care l-am cumpărat în ziua aia memorabilă alături de tricoul de colecție All Blacks.
Un tricou fabulos, exemplar, cel mai foarte perfect tricou pe care îl poate purta cineva vreodată. Tricoul în care sînt îmbrăcat în momentul de față, cînd scriu aceste rînduri, în holul hotelului sindicalist și mediocru în care îmi petrec ultimele zile de libertate, înainte de 1 septembrie.
Tricoul în care Edson Arantes do Nascimento a cîștigat a treia oară Cupa Mondială, ridicînd-o deasupra capului și ducînd-o pentru totdeauna acasă. Evident, pînă a fost furată.
Cuuum? Fotbal? Turambare, te-ai stricat la cap? Parcă ție nu-ți plăcea folbalul. Nu că nu-ți plăcea, mai mult: îți repugna.
Da, bre, îmi repugnă. Îmi repugnă în continuare. Doar că îmi repugnă doar tîmpeniile astea mermelite care se întîmplă aici la noi, în Rromânica isterică, becalismele noastre eftine, mama lor de becalisme. În rest, să nu creăm confuzii: fotbalul rămîne fotbal.
Iar tricoul despre care vă vorbesc nu este fotbal. Nu este doar fotbal. Ci mult mai mult. Legendă. Nostalgie. Copilărie.
Dacă e vreo echipă pe care să jur pînă la moarte, este echipa începutului de ani '80 a Braziliei, perioadă în care se întîmplau simultan mai multe lucruri.
În primul rînd eram copil, deci influențabil și naiv și entuziast. Ah, damn it, ce vremuri. Acum sînt doar influențabil și naiv. Am pierdut ceva pe drum: entuziasmul. Cinismul, boala profesională a sociologilor.
În al doilea rînd, meciurile de la Campionatul Mondial de Fotbal le urmăream la televizorul cu purici, adică în regim samizdat, la bulgari. La noi în cămăruțele dependinței din curte, într-un corp separat în curte la ai mei la Telega. Eram singurii din sat care aveam antenă de bulgari, căci taică-meu era inginer electronist priceput încă de pe vremea aceea.
Drept pentru care veneau oamenii și băieții satului la noi acolo aproape ca la stadion, Douăzeci, treizeci, claie peste grămadă în încăperea aceea mică, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, pentru că n-are de ce să-l ierte, a păcătuit cu măsură, de-alea de se spală repede, cu agheasmă.
Și popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, dormea în fotoliul de onoare, și restul urlau entuziaști cînd dădea Sócrates sau Zico sau Platini sau Boniek gol. Și dacă se strica imaginea taică-meu ieșea repede afară să învîrte de antenă, o pusese pe o țeavă lungă, să urce suficient cît să sară coama acoperișului, dar să și poată să o manevreze fără să fie nevoie să urce pînă sus.
Și taică-meu învîrtea încet-încet de antena aia cu 5 sau 7 sau 8 elemenți din țeavă de aluminiu, și cei dinăuntru urlau “Așa! Așa! Las-o așa!”, dar evident că era prea tîrziu, taică-meu deja trecuse cu cîteva grade dincolo de poziția optimă, iar trebuia să o aducă ușor-ușor înapoi. Și pînă la urmă îi găsea poziția, cu greu. Era mai complicat decît să găsești punctul G.
Dar, la fel ca și la punctul G, zău dacă nu se merita. Purecii televiziunii de stat bulgare comuniste dar mai puțin comunistă decît a noastră erau cu aproximativ 37,63% mai puțini și parcă-parcă se vedea mai bine, niște umbre alb-negru care plimbau voioase bășica prin soarele spaniol, niște zei, niște fotbaliști, timp în care noi din penumbra balcanică și comunistă ne bucuram aproximativ și copilăresc și cu purici, căci așa erau anii 80: aproximativi și copilărești și cu purici. Lumini și umbre, cum ar zice Florin Călinescu.
Și în al treilea rînd, last but certainly not the least, adicătelea pe românește mai ales și mai ales, brazilienii anilor aceia chiar erau niște zei. Sócrates Zico Júnior Serginho Oscar Leandro Éder Falcão. Niște zei luzări, evident, că nici n-au trecut de grupe. Dar ce zei! Zeii copilăriei mele, damn it.
Mult mai zei decît argentinienii avîntați ai lui Kempes și mai tîrziu ai lui Maradona. Mult mai zei decît francezii talentați și aproape la fel de luzări ai lui Platini și Girese și Battiston. Mult mai zei decît nemții eficienți ai lui Rummenigge și Littbarski. Clar și evident muuult mai zei decît ciumeții de pomanagii destructivi ai lui Dino Zoff și Gentile și Scirea și Paolo Rossi, nemernicul de Paolo Rossi. Mama lui...
Și din toate aceste motive, în ziua aceea deosebită din primăvara anului ăsta post-modern și colorat și globalizat 2013, cînd stăteam eu în supermarketul din capătul bulevardului Paulista despre care pînă atunci nu auzisem decît în telenovele, uite așa de-aia am cumpărat eu un teanc de tricouri imposibil de scumpe pentru niște amintiri imposibil de priceless.
Unul purtat de All Blacks în 1987, pentru sufletul meu. Dar ăla a fost ultimul, la coadă.
Pentru că primul pe care evident că mi-au picat ochii la acea tarabă specializată în tricouri de fotbal de colecție imposibil de scumpe era tricoul Braziliei din 1982. Inițial îl vroiam pentru mine, evident. Dar mi-am dat seama curînd că trebuie să i-l cumpăr lui taică-meu, pentru că pentru el a contat și mai mult echipa aceea.
Și uite așa i l-am luat lui. Mi l-am rupt pe Sócrates de la inimă, i l-am luat lui taică-meu (și apoi, gîndindu-mă eu mai bine, și lui unchi-meu unul, că doar sînt frați, da?) și drept consolare mi l-am pus în loc pe Pelé, tricoul Braziliei din anii 70. Pelé, cel pe care nu l-am văzut jucînd niciodată în direct, dar pe care îl recunosc drept cel mai foarte perfect, mult dincolo de Maradona și de Messi și de tot restul străluciților.
Tricoul în care sînt acum, cînd vă scriu aceste rînduri imposibil de priceless despre fotbal și copilărie și Brazilia.
Pe urmă am mai luat încă unul pentru taică-meu, să aibă și din anii 70. Tricoul lui Johan Cruyff din 1974, ăla în care el era o asemenea vedetă încît și-a permis să le ceară celor de la Adidas să îl plătească pentru faptul că le poartă tricoul – ce tupeu pentru vremurile acelea! – iar cînd cei de la Adidas evident că i-au dat cu flit atunci le-a dat și el cu flit și le-a spus celor de la echipă să descoasă una din cele trei dungi de pe umăr, că el nu le face reclamă nasoilor de capitaliști veroși care vor celebritate de-a moca. Prima vedetă a fotbalului comercial, după cum vă spuneam.
Și uite așa tricoul lui Cruyff a avut doar două dungi. Mama lor de luzări geniali, olandezii, portocala mecanică. Zău dacă taică-meu nu merita așa ceva. Evident că nu m-a lăsat inima să nu i-l cumpăr și pe ăla. Prea mi-l prezentase vînzătorul cu mare pricepere. Prea era situația deosebită, cu fiori de nostalgie și cu împușcături cu un etaj mai jos.
Și bine am făcut că i l-am luat. De fiecare dată cînd cobor pe la ei, fie în ăsta îl găsesc îmbrăcat, fie în ăla al Braziliei din anii 80.
Și pentru că taică-meu avea două tricouri și eu aveam două tricouri, nu se putea ca unchi-meu Nenicu să nu aibă și el tot două tricouri. Și nu se putea tricou mai potrivit pentru el decît unul cu Ayrton Senna, idolul lui, căci lui unchi-meu îi place la nebunie Formula 1.
Și uite așa am cumpărat eu șase tricouri imposibil de scumpe. Vă rog eu să nu mă spuneți lui Florentina. Evident că știe că le-am cumpărat. Evident că nu știe cît am dat pe ele. Zău dacă am mai cheltuit iresponsabil banii pe altceva în Brazilia, în afară de tricouri și de mojito și de cărți și de bilete de mers la grădina zoologică. Și la Muzeul Fotbalului.
Șase tricouri imposibil de scumpe pentru șase cauze imposibil de priceless.
Iară despre felul în care le-am cumpărat, absolut remarcabil și imposibil de incredibil, singura dată în viața mea cînd am auzit împușcături în public, cu un etaj sub mine, eu eram la etajul doi și mă apucase amețeala ce tricouri mișto am la nasul meu, iar sub noi un etaj mai jos dintr-o dată au început împușcăturile și lumea s-o ia la goană și să urle, o poveste întreagă în sine, asta dragii moșului vă promit că vă voi povesti data viitoare.
Evident dacă va mai fi o dată viitoare, pentru că vă scriu din ultimele mele zile de libertate și huzur, dinainte de 1 septembrie. Să vă rugați pentru fratele Turambar. S-ar putea să dea colțul, să se facă om serios. Mama lui de iresponsabil. Vorba albumului din anii 70: John Barleycorn Must Die. Turambar should die, he’s too crazy for what’s about to come.
Drept pentru care închei și fie mă ridic și mă duc la plajă, din acest hotel sindicalist de sfîrșit de vară românească, fie mă apuc să termin un raport de cercetare pe care trebuia să-l termin înainte să plec în concediu. Flo și cu Andra deja s-au dus la plajă, soarele stă să crape norii de litoral românesc sindicalist și mediocru. Iar eu cred că stau să crap o bază de date SPSS. A dracu’ realitate, cum nu scapi de ea nici la plajă, în conced, în ultimele zile de libertate înainte de 1 septembrie.
Aceasta îmi este declarația pe care o dau, o susțin și o semnez. Și să-mi pice părul și să-mi cază burta și chiar și alte extremități corporale dacă tot ce v-am povestit n-a fost adevărat. Mai ales dragostea pentru tricoul cu Cymru, pentru Zico, pentru Sócrates, pentru Pelé, pentru taică-meu, pentru unchi-meu, pentru maică-mea, pentru Flo, pentru Andra, pentru Marta și mai ales și mai ales dorul de copilărie.
...“Așa! Așa! Las-o așa!”. Dar evident că era prea tîrziu...
.
Citeste tot...
marți, 20 august 2013
sâmbătă, 17 august 2013
vineri, 16 august 2013
joi, 15 august 2013
Despre rușinea de a privi rapița cu ochii limpezi la cap
Fiind eu o persoană de bune moravuri, pentru care treimea chiar contează, țin să-mi mărturisesc cele trei mari rușini pe care va trebui să le port în spinare pînă voi muri de moarte bună, cînd m-o călca tramvaiul în sufragerie, în drum spre dormitor.
În primul rînd, marea, imensa, nespălabila rușine de a recunoaște public în mod repetat că-mi place Bach. O vai! Cîte gîrle de lichide de proveniență incertă, dar vîscoase, mi-am luat pentru că m-am încăpățînat să fiu snob și vetust și să jur pe Clavecinul Bine Temperat și să vă pisez la cap cu Suitele pentru Violoncel și să juisez creieros pe Variațiunile Goldberg. Scîrbă dispreț Angela Similea. Toate trei într-o singură suflare. Na, că tot treime a ieșit.
În al doilea rînd incomensurabila nemernicie la margine de trădare națională în a susține cu subiect și predicat că lucrurile merg bine și că rapița încă nu s-a ofilit, în ciuda tonelor de napalm prăvălite zilnic de diverșii catastrofici de servici. Cîte dosuri de palmă simbolice, cîte priviri străpungătoare pentru faptul că mă încăpățînez să afirm că o să murim, o să ne mănînce, o să vie și vremea vîrcolacului și a coropișniței, dar nu chiar acum, nu chiar azi. Că azi e bine. Ceva mai bine decît ieri, un pic mai puțin bine decît ne-am dori, dar totuși exagerat de aproximativ oarecum bine. Scîrbă dispreț Mugur Ciuvică. Toate într-o singură privire ucigătoare. Na, treime, evident.
În al treilea rînd, ultima dar nu cea din urmă, oribila greșeală iresponsabilă de a recunoaște, chiar și la 40 de ani, vîrsta la care toți oamenii de bine au învățat deja să mintă politicos, faptul că nu-mi place țuica de Telega. De fapt nu-mi place nici un fel de țuică. Pălinca? Da. Whisky-ul. Evident, mai ales dacă e de Islay. Romul? Oricînd, oricum, să nu fie făcut pe vapor. Dar țuica niciodată. Pute. Oi fi eu de la Telega și mîndru de asta, dar trebuie să recunosc că ai mei de-acolo habar n-au sportul ăsta complicat cu alcoolul. Scîrbă dispreț chiar și dezmoștenire, dacă apucă taică-meu să citească articolul ăsta. Altă treime, altă suferință, alt stigmat.
Însă dacă în cazul lui Bach am circumstanțe atenuante, că la cît Jamiroquai ascult poate îmi dați totuși condamnare cu suspendare, Metallica! Metallica!, iar țuică chiar pot bea, dacă mă țin de nas și borăsc pe urmă discret în batistă, să nu mă vază nașu mare, în schimb în privința catastrofitei cronice acutizate de care suferă aproximativ 138,66% din populația adultă a României neoperată de apendicită inghinală, zău dacă am ce face. Nu pot, bre. Iaca nu pot. Îmi pică limba, mi se înmoaie degetul cu care împing cuvintele pe esofag, dar nu pot îmbrățișa acest curent de opinie sănătos, plin de vitamine.
Zilele astea m-am plimbat prin țară. De la București la Telega la Cluj și pe urmă înapoi la Brașov, via Turda Tîrnăveni Mediaș Agnita. Mai cu ceva timp înainte am bătut zona de vest: Timișoara, Arad, Reșița. Cunosc suficient de bine și suficient de recent zona săracă a Moldovei: Tecuci, Bîrlad, Huși. Luna trecută am dat o fugă pînă la Alexandria. Știu și Giurgiu. Știu și Tulcea. Știu și Dîmbovița. Nu mai vorbesc de Prahova ori de București - de acolo sînt, acolo trăiesc.
În general, știu destule zone din România încît să-mi pot face o părere cît de cît avizată. Prin prisma meseriei stau de vorbă cu destui, și de sus, și de jos, de la vlădică la opincă. Și pe persoană fizică, la un vin cu unchii și cu neamurile, și pe persoană instituțională, cu chestionarul sau cu ghidul de interviu în față. Și cu bogați și cu săraci, și cu puternici și cu amărîți, dar mai presus și mai presus cu oameni obișnuiți.
Și, mai presus de toate, știu cifre, deși nu le știu pe de rost, dar le dețin în calculator, pe căprării. Proaspete, pline de vitamine: cifre de opinie publică, cifre economice, valori comparative cu alte țări.
Și indiferent cum o iei, cum o îndoi, situația e la fel: nici prea prea, nici foarte foarte. Și dacă străbați țara cu ochiul sau cu talpa cauciucului, și dacă o străbați în minte citind indicatori, tot aia îți iese. Ceva mai prost decît acum cîțiva ani, căci între timp a dat peste noi tăvălugul crizei. Dar cu siguranță mai bine decît acum 10 ani și cu siguranță mult mai deosebit de imposibil de infinit de mult mai foarte bine față de acum 20 de ani, cînd ne-a dat drumul Stalin din lanț.
Și dacă e să ne comparăm cu alții, lucrurile nu stau chiar atît de îngrozitor de prost. Avem milioane de români care au plecat în Spania și în Italia. Evident că textura socială de acolo este mai bună decît cea de aici. Dar încet încet au început să-și dea seama că nu e chiar atît de foarte diferit. Că sînt și acolo plusuri și minusuri. Că și în Anglia ai probleme cu sistemul de sănătate. Că și în Franța te usucă la buzunar dacă nu ai asigurare. Că te poți întoarce din Spania și pune pe picioare aici o mică afacere. Că și în Italia sînt probleme administrative. Că și în Austria... Nu, pardon: în Austria toate merg mai bine. Mama lor de nemți. Bine le faci rușii că se duc peste ei să-i toace la cap cu turismul lor mîrlănesc :)
Lăsînd gluma la o parte, pînă m-oți scoate de sub roțile tramvaiului care m-a călcat peste plapomă în patul meu din dormitor, pînă atunci n-o să accept toate trăirismele zilnic catastrofice periodic și ritualic rulate pe scrollul discuțiilor publice de zi cu zi că lucrurile merg prost catastrofic în România.
Oamenii poartă haine mai bune, satele sărace arată tot sărac, dar ceva mai puțin sărac decît înainte, asfaltul e ceva mai bun, în unele lucruri spectaculos mai bun, drumurile sînt străbătute de mașini muuult mai mașini decît cele care murdăreau peisajul de acum 10 sau 20 de ani, magazinele sînt pline în continuare de cumpărători, deși aceștia nu mai cumpără atît de necugetat ca pe vîrf de dezmăț de bunăstare, prin 2008, cum-necum casele de azi arată mai bine – deși insuportabil mai colorate – decît cele de acum 10 ani, și în general viața aia obișnuită este cît de cît obișnuită, dincolo de bezmeticii de servici care sînt plătiți să declame zilnic catastrofa națională – ori și mai penibil, să o rostească pe gratis, fără să primească nici o simbrie. Niște idioți utili, cum ar spune Stalin dacă ar mai putea să vorbească.
Știu: o să faceți spume la gură pînă la marginea apoplexiei citind aceste rînduri. O să vă sufocați de indignare. O să clamați tot soiul de contra-exemple.
Dacă eu vă voi da exemple anecdotice (“cînd ați fost ultima dată în Brașov?” “dar în supermarket la Kaufland?”), voi veți rostogoli încet și trist ochii peste cap și mă veți inunda cu statistici catastrofice, probabil emise de Consiliul Fiscal.
Cînd voi veni cu argumente statistice (“cînd v-ați uitat ultima dată pe evoluția PIB-ului în România?” “dar pe speranța de viață?” “dar pe salariul ajustat cu inflația?”), voi veți rostogoli la fel de ritos ochii în cap și veți clama faptul că sînt trei feluri de minciuni: cele obișnuite, cele sfruntate și statisticile, și mă veți lovi peste ochi cu peștele moale și ud al exemplelor anecdotice catastrofal-tabloide.
Oricînd eu vă voi arăta normalitatea, voi mi-o veți scoate pe nas cu outlieri culeși din Libertatea, din emisiune de la Dana Grecu sau de la Robert Turcescu. Cînd vă voi ruga să priviți nuanțele de gri, nu albul de inorog și negrul de Mordor, voi veți face infarct, dar nu înainte de a-mi da cu deontologia în cap.
N-am ce vă face. Sînt două variante. Pardon: trei, că eu ca orice persoană de bune moravuri chiar țin cont de treimi. Ori sînteți plătiți să vedeți doar catastrofe, ori sînteți doar niște bieți idioți utili.
Ori, și asta e acoperitor pentru ambele variante, sînteți pur și simplu depresivi și în loc să vă tratați profesionist zăticneala interioară care vă umple mațele de otravă și sufletul de sictir, să vă duceți la terapeut să dați un ban muncit să vă faceți bine la cap, preferați paleative de deversare publică a neputinței și icterului negru personal, pe principiul caprei vecinului: dacă eu sufăr și nu mă simt bine și mi se zvîrcolesc mii de șerpi prin suflet, atunci na de luați și voi, fraerilor, să murim cu toții, că am de unde să vă dau otravă sufletească să moară toți pînă în Noua Zeelandă.
Mda. Păcat. De ce să fie bine, să nu fie rău? Pentru că e mai simplu să fie rău, să nu fie bine.
Am zis.
.
Citeste tot...
joi, 8 august 2013
marți, 6 august 2013
De ce nu moare PSD-ul cînd vor sociologii care nu se uită în cifre
Recent, sociologul Bruno Ștefan discuta într-un interviu din presa online despre consecința puternic defavorabilă pentru PSD în cazul în care ”s-ar reduce votul celor fără 8 clase”. Dînsul face nici mai mult, nici mai puțin afirmația categorică privind dispariția PSD-ului de pe scena politică.
Este cazul să deconstruim acest discurs care șchioapătă atît din punct de vedere al principiilor pe care se sprijină cît și din punct de vedere al argumentării sociologice.
În primul rând, din punct de vedere principial, trebuie să observăm mesajul implicit elitist și non-democratic ce reiese din discursul său. Dînsul susține de fapt un anumit tip de vot censitar, nu pe structurare de deținere de proprietate, cum e de regulă votul censitar, ci pe structurare educațională, care împarte societatea în cetățeni de rang principal și cetățeni de rang secund. Un soi de “dreptate doar pentru căței”, de Ferma Animalelor în care toți sîntem egali, doar că unii sînt mai egali decît ceilalți.
Dînsul dă exemple convenabile, de societăți în care ar funcționa această regulă, ignorînd cu bună știință mult mai multele exemple de societăți la fel de democratice în care această regulă nu funcționează și toți cetățenii adulți au drept de vot, indiferent de nivelul lor de educație. Domnul Bruno Ștefan este adeptul unui soi de fascism luminat, pornind de la ideea că mințile luminate știu ele mai bine decît prostimea. Exact argumentul majorității tiraniilor și societăților autoritariene din istoria recentă.
No comment. Îi dorim o viață fericită într-un asemenea sistem politic. Nu va avea.
În al doilea rînd trebuie să analizăm gradul de adevăr al afirmației zvîrlite de dînsul “Daca am reduce dreptul de vot persoanelor care nu au absolvit 8 clase, PSD ar disparea de pe scena politica.”
Deschidem așadar bazele de date ale cercetărilor recente, realizate în acest an, 7 sondaje electorale la nivel național realizate de SocioPol în 2013, și calculăm scorurile electorale ale PSD în cele două variante:
a) varianta democratică, actuală, în care toți au dreptul de vot, indiferent de nivelul de școlarizare și
b) varianta luminat-fascistă a d-nul Bruno în care dăm la o parte prostimea fără prea multă școală, adică în termeni operaționali și non-depreciativi “cei cu cel mult 8 clase”, studiile primare adică, și facem din nou estimările de vot, calculele de distribuție electorală, doar pe cei cu studii medii ori superioare.
Ce rezultă?
Simplu, nici nu trebuia să ne batem prea mult capul: PSD rămîne în continuare principalul partid din România, deși suferă o ușoară eroziune. Mai mult: chiar și în scenariul d-nului Bruno PSD tot întrunește mai multe voturi decît ale următoarelor două partide de pe eșichierul politic, PNL și PDL, puse împreună.
În tabelul de mai jos (Tabelul 1) prezint calculele medii pentru cele două scenarii. Discrepanțele din cadrul calculelor se datorează rotunjirii valorilor, prezentării lor fără virgulă, pentru că avem de-a face cu o măsurătoare aproximativă, pe bază de eșantion, deci supusă limitărilor probabilistice.
Observăm că:
- PSD pierde aprox. 2 puncte procentuale, scăzînd de la 40% la 39%. Adică își pierde mai puțin de 5 procente din ce avea inițial.
- PP-DD pierde tot cam atît, tot în jur de 2 puncte procentuale, scăzînd de la 8% la 6%. Asta însă înseamnă că își pierde cam o cincime din electorat
- Cîștigătorii fascismului luminat al d-nului Bruno Ștefan sînt PNL, PDL și UDMR, partide care ar primi în cazul scenariului B cam un punct procentual, adică undeva ușor peste 5% din bagajul inițial în cazul PNL și PDL și cam o șesime în plus în cazul UDMR (datorită nivelului mai scăzut de procente inițial)
- Partidele mici, reziduale, care obțin sub 5% în preferințele de vot identificate în sondaj și care în conseciță e posibil să nu treacă pragul electoral anul viitor la europarlamentare, nu beneficiază de pe urma acestei schimbări de sistem electoral. Fascismul luminat nu ajută partidele mici.
Tabelul 1. Scenarii de drept de vot
Aceasta deoarece PSD între timp și-a lărgit baza electorală și s-a întărit în zone socio-demografice unde pînă cu unu – două cicluri electorale în urmă stătea mai prost: tineri, urban, studii superioare.
Observăm aceasta analizînd cifrele din tabelul 2: o analiză comparativă a intențiilor de vot la adresa PSD în rîndul categoriilor Vîrstă, Educație și Urban, 2006 respectiv 2013 (scoruri medii ale sondajelor realizate de CCSB în 2006 și de SocioPol în 2013).
Tabelul 2. Vot pe categorii socio-profesionale
Observăm o creștere generală de aprox. 20 de puncte procentuale care se regăsește în practic toate categoriile socio-demografice analizate, influențînd preponderent acele categorii care în 2006, la scurt timp după cîștigarea alegerilor de către PDL / Traian Băsescu, erau refractare PSD: tinerii (de la aprox 15 la 32-33), studiile superioare (de la 13 la 37), urbanul (de la 18 la 40). Toate aceste categorii au cunoscut practic o dublare a apetenței electorale pentru PSD.
În consecință, înainte de a trage concluzii intense, îi recomandăm d-nului Bruno Ștefan să se uite mai întîi în cifre și să nu vorbească după ureche.
.
Citeste tot...
marți, 30 iulie 2013
luni, 29 iulie 2013
Direcția României: 2013 07
Direcția României
Se consolidează trendul de detensionare socială, identificat prin scăderea ponderii răspunsurilor “România merge într-o direcție greșită”.
Deși în continuare în jurul a două treimi (63%), de un an și jumătate avem un trend bine definit de scădere dinspre zona supra-saturației (85%-90%) spre un nivel mult mai sustenabil de 60%.
.
Citeste tot...
duminică, 28 iulie 2013
sâmbătă, 27 iulie 2013
vineri, 26 iulie 2013
[...] between mighty outbursts of pleasure and terror [...]
"Even in this form as a control organization, however, physical violence and the threat emanating from it have a determining influence on individuals in society, whether they know it or not. It is, however, not a perpetual insecurity that it brings into the life of the individual, but a peculiar form of security.
It no longer throws him, in the swaying fortunes of battle, as the physical victor or vanquished, between mighty outbursts of pleasure and terror; a continuous, uniform pressure is exerted on individual life by the physical violence stored behind the scenes of everyday life, a pressure totally familiar and hardly perceived, conduct and drive economy having been adjusted from earliest youth to this social structure. It is in fact the whole social mould, the code of conduct, which changes; and accordingly with it changes, as has been said before, not only this or that specific form of conduct but its whole pattern, the whole structure of the way individuals steer themselves.
The monopoly organization of physical violence does not usually constrain the individual by a direct threat. A strongly predictable compulsion or pressure mediated in a variety of ways in constantly exerted on the individual.
This operates to a considerable extent through the medium of his own reflection. It is normally only potentially present in society, as an agency of control; the actual compulsion is one that the individual exerts on himself either as a result of his knowledge of the possible consequences of his moves in the game in intertwining activities, or as a result of corresponding gestures of adults which have helped to pattern his own behaviour as a child.
The monopolization of physical violence, the concentration of arms and armed men under one authority, makes the use of violence more or less calculable, and forces unarmed men in the pacified social spaces to restrain their own violence through foresight or reflection; in other words it imposes on people a greater or lesser degree of self-control."
Norbert Elias, On Civilization, Power, and Knowledge: Selected Writings, Ch. “The Social Constraint towards Self-Constraint”, p. 57; The University of Chicago Press, Chicago, 1998
.
Citeste tot...
joi, 25 iulie 2013
În haită, ca lupii
Fuck. Aikido are frumusețea lui eficientă, necruțătoare, fie moale, fie mortală, depinde ce aromă preferi. Însă azi, după ceva timp, am fost la rugby din nou. Și mi-au ieșit una două trei patru cinci faze pe trei sferturi fabuloase. Cu Vali și cu Adi, țaca paca, tika taka, pase ca la Verdun, susținere și suport și găsit omul din instinct. În haită. În haită. În haită. Ca lupii.
Și senzația aia de adrenalină, de victorie, de cooperare de vînători tot necruțători, țaca paca, tika taka, na-ți-o ție dă-mi-o mie. Toți hormonii cei buni care ți se varsă în sînge după o asemenea fază, în momentul în care te întorci horcăind încet înapoi în terenul tău, să bați lovitura de începere, că le-ai dat-o. Ești varză, ești epuizat, îți tremură tot corpul. Dar le-ai dat-o.
Și pe urmă berea la botul calului, la capătul terenului, pe înserat, printre umbre și țînțari, tolăniți în iarbă, puțind a toate putorile și duhorile cele alergate, ghetele care îți întorc mațele de la 2 metri, jambierele, tricoul. Berea. Scurt, două beri linse, de control. Hormonii cei buni. Hăhăiala băiețească la comentarea fazelor și la rememorarea inevitabilă, a patrusutecinșpemia oară, a cum și-a sucit Tucă glezna la Koln sau cum s-au dat Vali și cu Nelu Avocatu cap în cap în 5 metri-ul nostru defensiv, încercînd să-l placheze pe același atacant. Unul și-a spart capul, altul și-a crăpat buza. Au ajuns amîndoi la cusut, i-a dus Salvarea la spital, se înghesuiau care să fie cusut primul.
Hormonii cei buni. În haită. În haită. În haită. Ca lupii.
.
Citeste tot...
luni, 22 iulie 2013
luni, 15 iulie 2013
duminică, 14 iulie 2013
Jumate jumate, ca un copil neajutorat
Fîn știu că n-am mai făcut cum trebuie, cu subiect și predicat și cu furca grebla și țăpoiul în mînă de aproape 20 de ani. Dar zilele astea am făcut ordine în planta noastră specific telegenească, bambusul din curtea noastră de telectuali postmoderni și autoreferențiali, și l-am jumulit prin năprasnică tundere de vreo jumătate din massa sa vegetală. Și l-am trîntit pe urmă palancă în curte, că trebuia să plec la treabă. Și a trecut o săptămînă de atunci și acum, că ar trebui să-l bag în gard, să astup găurile făcute de sărăciile alea de javre care și-au făcut autostradă prin grădina noastră, că așa facem noi aici la Telega, astupăm gardul cu bambus, e o tradiție multimilenară, încă de dinainte să taie Burebista via și să ne oblige să ne reprofilăm pe prune și țuică și magiun,
și cînd l-am întors azi că îl plouase și mi-era să nu putrezească, ditamai maldărul de bambus făcut palancă pe coastă, în mijlocul ierbii cosite de vreo două săptămîni, dacă îl mai lăsam acolo stricam și iarba, se făcea pămînt împrejur, cum rămîne urma la copită, cînd stă fînul mult timp într-un loc, asta ar fi fain, să facem copită din bambus,
așa se zice la noi la Telega la căpița de fîn, copită, mai avem de-astea, regionalisme de cea mai foarte adevărata Muntenie, zarzăre, gherghin, mițorlan, copită,
și cînd l-am întors azi că îl plouase și tocmai dăduse un pic soarele, așa facem noi pe aici pe la Telega, încă de pe vremea lui Burebista, cînd dă soarele întoarcem fînul, sîntem într-o comuniune desăvîrșită cu natura, soarele fînul pruna magiunul dar mai ales țuica, ah, țuica, zău că îl înțeleg pe Burebista de ce a tăiat viile,
și cînd l-am întors uite acum 10 minute, ditamai maldărul de bambus uscat deasupra, verde și umed pe dedesubt, parcă ziceai că-i fîn, nu alta,
uite așa a țîșnit o aromă amestecată neașteptată, din el, cred că și Burebista s-ar fi oprit un pic din tăiat via dacă ar fi adulmecat așa ceva, jumate fîn uscat, cum știam eu din copilărie că miroase fînul cînd bagi furca în el și-l întorci, să nu putrezească, sau și mai simplu,
na că bate vîntul și-mi aduce miros de bambus uscat, că acuma scriu pe terasă, la umbră de frasini,
sau și mai simplu, cînd bagi brațele în el pe dedesubt, îl cuprinzi așa într-o îmbrățișare hulpavă, îl ridici și-l salți și-l scuturi să se afîneze, să se facă o grămadă despletită, un maldăr rar, să treacă vîntul prin el, să-l coacă, să-l usuce, să-l facă numa bun să-l mănînce la iarnă vaca, să-l dai joi pe gura podului și afară să fie frig, cerul mohorît, să sbîrîie vrăbiile în jurul crătiții cu mîncare pentru găini, să stea să ningă și fînul să foșnească uscat și înțepător, miros de floare de fîn și de aburi de vacă ce se ridică pe gura podului, cald și umed și atît, atît de
și cînd am băgat mîna în el, în bambus, nu în fînul copilăriei mele, a mirosit a fînul copilăriei mele și încă a ceva, tot din copilăria mea, de pe partea cealaltă a României, de la Țuțcani, de unde au venit cumanii să-mi babardească străstrăstrăstrăstrăbunica să-mi facă pomeții de tătari și ochii mijiți, de samurai de baltă
și cînd am băgat mîna în el, în bambus, să-l salt ca pe un copil neajutorat să-l răspundesc să-l bată soarele, a mirosit a fîn, fînul copilăriei mele, și a tutun, a tutun pus la uscat, înșirat pe sfoară între stîlpii prispei, tutunul copilăriei mele de la Ștefan și de la Ruxandra Băcuța, Dumnezeu să-i odihnească, că n-are de ce să-i ierte, n-au greșit cu nimica.
Și a mirosit a fîn și a tutun, jumate a fîn, jumate a tutun.
Și-mi bag picioarele în ea de viață, trebuie să beau ceva, prea miroase a fînul copilăriei mele și a tutun pus la uscat și a prea multe prea multe amintiri.
.
Citeste tot...
[...] şi coaptă din nou în untură de porc în lipsă de ulei de hrean [...]
"Sedus de simplitatea formulelor pentru înmulţirea aurului, José Arcadio Buendía îi făcu curte Ursulei timp de câteva săptămâni pentru ca să-l lase să-i dezgroape monedele coloniale şi să le înmulţească de atâtea ori de câte ori se putea diviza mercurul. Ca întotdeauna, Ursula cedă în faţa încăpăţânării neclintite a bărbatului ei. José Arcadio Buendía aruncă atunci treizeci de dubloni într-o căldare şi-i topi la un loc cu pilitură de cupru, de orpiment, de sulf şi de plumb. Puse totul să clocotească la foc încins într-o căldare plină cu ulei de ricină, până ce obţinu un sirop gros cu miros pesti¬lenţial, care te făcea să te gândeşti mai degrabă la caramelul vulgar decât la aurul magnific. În urma distilărilor disperate şi până la urmă dezastruoase, topită la un loc cu cele şapte metale planetare, prelucrată cu mercurul ermetic şi cu vitriol de Cipru şi coaptă din nou în untură de porc în lipsă de ulei de hrean preţioasa moştenire a Ursulei fu redusă la câteva rămăşiţe carbonizate, care nu se puteau dezlipi de pe fundul căldării."
Citeste tot...
sâmbătă, 13 iulie 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
