joi, 19 aprilie 2012

Nu e prostie, e dezechilibru in raportul de putere

O analiza excelenta, necrutatoare si pertinenta. O aplicatie stralucita a teoriei analizei tranzactionale in viata de zi cu zi, in relatiile cotidiene. Omul asta trebuia sa se faca psiholog, prea vorbeste bine in proza fara sa stie... :)

* * *

Si astfel, initial mai mult in gluma, iar apoi din ce in ce mai serios, am incercat o alta ipoteza. Care dintr-o data a facut lumea mult mai clara si explicatiile mult mai plauzibile (desi ceva mai greu de obtinut): NU EXISTA PROSTIE. Cu cateva posibile exceptii patologice, orice caz pe care ne place sa-l explicam prin prostie este in realitate un amestec de nesimtire si rautate.

In primul rand, orice clarificare creaza un dezechilibru in raportul de putere. Cel care explica este avantajat. Avantaj pe care celalalt nu vrea sa-l ofere. Nu conteaza cine are dreptate. Cand cineva are o treaba de facut si nu o face, va afirma tot timpul ca nu a priceput. Oricate explicatii i s-ar da, situatia va ramane aceeasi, acceptarea explicatiei il dezavantajeaza clar, trebuie sa recunoasca ca a gresit pana in momentul acesteia si sa isi schimbe atitudinea de atunci incolo.

Orice explicatie acceptata este privita ca o infrangere si este contabilizata ca atare. Mai mult, daca la un moment dat cineva accepta o explicatie, va reveni asupra ei cu prima ocazie spunand ca “nu asa a inteles de fapt” si ca in ultima instanta “nu asta a acceptat”. Acceptarea unei clarificari nu conduce catre acceptarea automata a consecintelor acesteia.

Nu are importanta nici macar daca este in interesul lor. Interesul lor nu este cel care pare evident. Interesul lor este sa se inconjoare cu o ceata groasa, in care nimic nu mai e clar si evident, in care nimic nu e fundamental gresit si nici un repros nu e altceva decat o banala diferenta de punct de vedere. Totul este un joc de putere. Este mult mai importanta scaderea probabilitatii unui dezastru decat intelegerea.

Ne alintam presupunand ca daca acumulam suficiente argumente, celalalt va trebui sa accepte viziunea noastra. Ei bine, nu. Nu va accepta. Fie si numai pentru ca nu vrea sa ne dea castig de cauza. Nu stie de ce si nu-l intereseaza. Mai mult, cu cat argumentele noastre sunt mai multe, cu cat sansa de a-i “scutura lumea” celuilalt este mai mare, cu atat sansele de a fi acceptate sunt mai mici.

[...] In concluzie, nu mai cred in prostie. Nu mai accept prostia ca scuza din partea nimanui. Nu cred ca oamenii sunt incapabili sa priceapa, cred ca nu vor sa o faca, cred ca rezista cu toata fiinta lor, pentru ca privesc “intelegerea” ca pe o cedare. Ca pe o infrangere. Sau ca pe o victorie de-a celuilalt.

Sigur, in felul acesta isi vor petrece intreaga viata in aceeasi supa, care va deveni din ce in ce mai alterata, in lipsa corectiilor din exterior. Nu vor intelege mare lucru din propria lor existenta, caci, cum poti sa intelegi ceva daca ai impresia ca stii deja tot ce iti trebuie? Dar se vor simti in siguranta si vor avea satisactia suprema ca “pe ei nu i-a condus nimeni”.

Unii vor spune ca asta este definitia prostiei. Ca oamenii prosti sunt in realitate “incuiati” din diverse motive. Pot accepta acest lucru. Ce nu pot sa accept insa este lipsa vinei. Oamenii acestia sunt vinovati. Nu sunt pur si simplu lipsiti de mijloace din vina altcuiva. In fata unei lumi de o frumusete si de o complexitate uluitoare, singura atitudine corecta e sa accepti ca nu pricepi mare lucru si ca orice informatie care vine spre tine, de oriunde, are cel putin o sansa sa iti schimbe complet modul de gandire.


Sorin MILUTINOVICI, "Despre cum am incetat sa cred in prostie"


.